Cea mai mare conspiraţie din secolul al XX-lea

Anumite idei au în nulceul lor forţa unui potenţial politic. Aşa era, când a intrat în istorie, ideea că desfiinţarea proprietăţii private ar readuce Raiul pe Pământ. Era ea o idee falsă? Nu avem cum să ştim, ziceau primii ei zelatori, dacă nu o experimentăm în viaţa socială, căci, mai ziceau, avem de a face cu o idee politică, nu cu una ştiinţifică. Mai apoi, au apărut apostolii argumentului că, socială rămânând, ideea este şi ştiinţifică. Imediat a apărut şi doctrina care explica, punct cu punct, cum poate fi experimentată ideea. I s-a spus comunism.

Dezvoltarea pe scară largă a presei scrise şi a broşurilor a dus ideea în mijlocul celor care aveau nevoie să creadă în ea, muncitorii de la începuturile erei industriale. La sfârşitul secolului al XIX-lea, ideea era răspândită în toată Europa şi producea deja organizaţii ale proletarilor.

În preajma Primului Război Mondial (dar cine ştia că va începe?), în cercurile masonice era căutată o idee de contracarare a doctrinei comuniste. Fiind ea, doctrina, una cu un caracter internaţionalist, apărătorii vechii ordini a proprietăţii sperau că stimularea ideii naţionale (o idee prin excelenţă modernă, liberală şi burgheză) va putea contracara internaţionalismul ideii comuniste. Aşa s-a ajuns la conflagraţia aceea, în care urmau să se afle faţă în faţă, pe front, în numele naţiunii, toţi adepţii naţionalismului proletar din Europa.

Dar Dumnezeu (sau Vrăjmaşul său) avea alte planuri: Primul Război Mondial se încheia cu triumful ideii comuniste în Rusia, o ţară cât un continent şi o mare putere. Slăbită cumplit de acel război pe care nu l-a înţeles niciun contemporan al său altfel decât din găoacea interesului naţional, Germania era cea mai vulnerabilă dintre următoarele potenţiale victime ale comunismului. Italia, la fel. Prima care reacţionează este Italia: acolo, stângii proletariene internaţionaliste i se contrapune în anii `20 o stângă de tip nou, naţionalist şi imperial. Mussolini i-a spus fascism. Germania îşi va reforma şi ea stângismul extremist într-o variantă extremistă a internaţionalismului imperial care, după 1933, va avea acces la conducerea statului.

Lucrurile erau clare. Cei care încercaseră să omoare internaţionalismul proletar şi ideea sa centrală aveau de luptat, acum, cu forme intolerabile de naţionalism războinic de tip imperial. Aşa s-a ajuns la alianţa dintre U.R.S.S şi marele puteri occidentale încă neafectate de acel naţionalism.

Chestiunile de strategie postbelică (negocierea condiţiilor de pace) s-au încheiat la Ialta. Noi, cei din Europa de Est şi Centrală, moştenim, de acolo, de la Ialta, un resentiment: am fost convinşi că, atunci şi acolol SUA şi Anglia ne-ar fi trădat.

Strategia de la Ialta nu am putut-o înţelege zeci de ani. Abia acum, după 2008, avem, în fine, toate elementele pentru a înţelege ce fel de „trădare” a fost acolo. Acolo s-a negociat un armistiţiu tragic. SUA şi Anglia nu mai aveau resurse (nici morale, nici economice) să întoarcă războiul împotriva comunismului. Şi-au oferit timp pentru a găsi strategia potrivită să scoată ideea comunistă din istorie. Ea, să nu uităm, era mai întâi în mintea unor mari mase de proletari şi abia apoi într-o structură de stat imperial.

Etapele acestei strategii au fost următoarele:

1. Bretton Woods, 1946. Acolo s-a pus la punct sistemul financiar al lumii postbelice, cea rămasă nesupusă ideii comuniste. Toate guvernele urmau să-şi ţină toate rezervele valutare în dolari. SUA deveneau, în acest fel, cea mai mare putere financiară a lumii. De pe această poziţie, SUA urmau să conducă un nou tip de război: războiul cheltuielilor de înarmare (aşa numita cursă a înarmărilor) al cărui rost strategic era acela de a nu lăsa comunismul să producă un nivel de trai atrăgător pentru alte mase de proletari.

2. 1971. În acest an, etalonul – aur a fost scos din jocul financiar al valutelor. De acum înainte, dolarul rămânea ceea ce fusese înainte aurul. Prima consecinţă: Federal Reserve Bank putea tipări monedă americană fără să mai ţină cont de rezervele sale în aur. Masa monetară a războiului împotriva comunismului putea creşte oricât. Inflaţia prin dolari în exces urma să fie calculată la nivel global, dar ce mai conta!? SUA tipărea acum monedă fără să ţină cont de PIB-ul global. PIB-ul global era, în 2008, de 55 de trilioane. Iar „PIB”-ul financiar global era de 11 ori mai mare. În lume circulau de 11 ori mai mulţi bani decât s-ar fi putut tipări dacă se rămânea la etalonul aur. Aşa s-a ajuns la istoria anilor 1989-1991. U.R.S.S-ul a fost înfrânt de sistemul financiar inventat în cele două etape: 1946 şi 1971.

3. 1999. Problema moştenită din Războiul Rece era la fel de gravă şi de globală pe cât fusese ameninţarea globală a comunismului. Acel „PIB” financiar global de 11 ori mai mare decât PIB-ul global real (mărfuri şi servicii) era datorat, în mare parte, modelului de dezvolatare indus de masa de bani fără reală acoperire: ca să poată scoate din minţile occidentalilor ideea comunistă, guvernele Occidentului au încurajat dezvoltarea pe datorie (pe bani din viitor). Or, sistemul datoriilor suverane formau un joc piramidal de tip Ponzi (Caritas, pe româneşte). Cum să convingi, acum, guvernele să iasă din acest joc nesustenabil? Ai nevoie de o criză financiară globală care să ducă la evaporarea unei mari cantităţi de bani artificiali. Bula aceea care s-a umflat de 11 ori trebuia spartă. Cum o spargi?

Notă importantă

Imediat după 1971, SUA au deschis relaţiile cu China. A jucat şi Ceauşescu un rol. După moartea lui Mao, în 1978, Deng Xiao Ping dă drumul unei forme de agricultură privată familială. Producţia agricolă a Chinei creşte an de an. U.R.S.S-ul monitorizează situaţia. În 1985, Biroul Politic al PCUS îl numeşte Secretar General pe Mihail Gorbaciov, cu studii în economia agrară. Perestroika s-a născut şi pentru a contracara succesele chinezeşti în economia agrară. U.R.S.S-ul lupta acum pe două fronturi: mari cheltuieli de înarmare, pe de o parte, inovaţii doctrinare în economia Chinei, pe de altă parte.

În 1999, printr-o decizie politică a guvernului SUA, băncile comerciale, care, înainte, nu aveau dreptul de a funcţiona şi ca bănci de investiţii, au primit acest drept. Atunci a început balamucul: toate băncile au pornit câte o linie de creditare imobiliară. Toată lumea îşi construia case noi pe bani din viitor. Era clar, de la un punct încolo, că masa de bani din viitor o întrecea pe cea din prezent. Acela era punctul unde puteai sparge această bulă imobiliară.

Când Lehman Brothers s-au dus, în 2008, la Obama şi i-au cerut 300 de miliarde de dolari ca să nu falimenteze, preşedintele a refuzat-o, dar ştia ce face. Ştia că urmează panica şi o criză de lichidităţi care va sfârşi printr-o criză a datoriilor suverane. Toate acestea trebuiau să se întâmple. SUA nu risca nimic: FED-ul rămânea ceea ce era, şeful financiar al stabilităţii globale şi adevăratul imperiu al lumii. Căci nu complexele militaro-industriale se războiesc astăzi, ci puterile financiare.

Toate acestea trebuiau să se întâmple. De ce? Pentru că sistemul financiar global nu mai dorea să susţină modelul dezvoltării pe datorie şi nici nu mai avea interes. Acest model de dezvoltare a făcut ca puterea de cumpărare a dolarului din 1946 să fie azi de zece ori mai mică. Această inflaţie globală a dolarului trebuia stopată. Ea, inflaţia aceasta, a fost „eroul” care a omorât comunismul, dar, acum, sistemul nu mai avea nevoie de acest „erou”. Sistemul dorea să se întoarcă la o realitate financiară neinflaţionistă, fără mase mari de bani artificiali. Oare de ce? Pentru că, sărăcind guvernele, în noile condiţii de lichiditate financiară precară, sistemul îşi putea relua mai vechiul său scop (acela care fusese limpede iniţiatorilor ideii comuniste): cât mai multă proprietate privată în mâinile cât mai puţinor proprietari.

Sursa : agentia.org

TEORIA CONSPIRAȚIEI: Companiile farmaceutice, “implicate” în planul de exterminare a populației lumii

Medicina modernă, construită special ca bolnavii să nu aibă scăpare, virusuri inventate în mod deliberat ca să fie puse pe piață și vândute vaccinurile create de laboratoarele companiilor din farmacii sau planuri masive prin care cei care conduc lumea vor să extermine populația lumii.

În mod sigur vă sunt cunoscute aceste scenarii demne de filme SF. Asta pentru că filmele care promovează idei conspiraționiste privind sistemul de sănătate din toată lumea sunt foarte la modă și apar tot mai multe.

Primul pas a fost făcut de către Michael Moore, celebrul regizor de filme documentare, care a realizat filmul Sicko în anul 2007, în care a prezentat disfuncționalitățile sistemului de asigurări de sănătate din America. De la asta și până la filmele care au urmat a fost un singur pas.

După ce, în urmă cu ceva timp am văzut care sunt filmele care “explică” fenomenul crizei economice și financiare într-o manieră care nu are nicio legătură cu argumentele financiare, facem în continuare o trecere în revistă a producțiilor care circulă pe internet privind domeniul medicinei și farmaciei, tot mai atins de atacuri scenografice conspirative care prind foarte mult la public. Sursa : capital.ro

Swine Flu: Pandemic or Propaganda?

Atacul la preşedinte – o nouă înscenare marca „Kremlin“?

Cu numai o săptămână înaintea alegerilor prezidenţiale din Rusia, televiziunea de stat a anunţat că serviciile secrete ucrainiene au arestat doi terorişti care plănuiau asasinarea lui Vladimir Putin. Momentul anunţului a ridicat însă nu numai în Rusia semne de întrebare.

Prima informaţie despre presupuşii terorişti arestaţi la Odessa într-o operaţiune condusă de serviciul ucrainean de contraspionaj, SBU, în colaborare cu serviciile secrete ruse FSB, a fost făcută publică în 7 februarie, când purtătorul de cuvânt al SBU a anunţat, fără alte explicaţii, arestarea a trei bărbaţi, suspectaţi de activităţi teroriste; la acea dată, nu s-a pomenit nimic despre un complot împotriva lui Vladimir Putin. Duminică, postul de televiziune de stat al Rusiei, Kanal 1, a transmis imagini cu declaraţiile a doi dintre arestaţi – cetăţeanul kazah Ilia Pianzin şi cecenul Adam Osmaev; conform jurnaliştilor ruşi, acesta din urmă ar fi locuit pentru mai multă vreme în Londra.
Descriind misiunea grupului său, Osmaev a declarat că „scopul nostru era să mergem la Moscova şi să încercăm să îl omorâm pe premierul Putin.  Termenul limită era după alegerile prezidenţiale”. Conform lui Osmaev, pentru atentat ar fi urmat să fie folosite mine anti-tanc. Pianzin a adăugat că în cadrul misiunii ar fi urmat să aibă loc şi mai multe acte de sabotaj ale unor instituţii economice. Un ofiţer de securitate rus a declarat pentru Kanal 1 că suspecţii se aflau în posesia mai multor înregistrări video ale convoiului oficial al lui Vladimir Putin, filmate din diverse unghiuri.Conform televiziunii ruse, atentatul ar fi fost pus la cale de liderul terorist cecen Doku Umarov, care şi-a adjudecat în trecut responsabilitatea pentru mai multe atacuri din Rusia, printre care şi cel din ianuarie 2011 asupra aeroportului Domodedovo din Moscova, în care au fost ucise 37 de persoane, şi atacul asupra metroului din Moscova din martie 2010, în care au murit 40 de oameni. Complotul a fost însă descoperit în urma unei explozii care a avut loc în apartamentul din Odessa în care locuiau doi dintre presupuşii terorişti.„Putin a dejucat propriul său atentat”

După cum relatează agenţia de ştiri Reuters, mulţi ruşi s-au arătat sceptici în privinţa veridicităţii scenariului vehiculat de serviciile secrete ruse şi ucrainiene; astfel, Zilnur, un utilizator al siteului de microblogging Twitter, a comentat laconic evenimentul: „mă uit la ştiri şi văd că Putin a dejucat propriul său asasinat, chiar înaintea alegerilor. Ce clovni!”.

Şi publicaţia germană Der Spiegel pune sub semnul întrebării dacă nu complotul, atunci cel puţin momentul anunţării acestuia – deosebit de prielnic pentru Vladimir Putin. „Există speculaţii conform cărora timingul serviciilor secrete ar putea avea şi un rol propagandist, care să îi dea lui Putin ocazia de a se profila drept bărbatul puternic al statului şi un garant pentru siguranţa sa”. Politologul Nikolai Petrov de la Institutul Carnegie din Moscov a declarat pentru publicaţia germană că „influenţa acestei ştiri asupra alegătorilor va fi probabil foarte mică, însă ideea din spatele ei este clară: naţiunea rusă trebuie să se unească în spatele conducătorului Putin”. Părerea sa este împărtăşită de politologul moscovit Alexander Golz: „bineînţeles că ne putem întreba de ce acest complot a fost dezvăluit tocmai acum. Pentru cei care conduc campania lui Putin, el este o muniţie suplimentară, cu ajutorul căreia toţi cei care demonstrează împotriva lui Putin pot fi situaţi, ideologic, în apropierea teroriştilor”, a declarat Golz jurnaliştilor germani.

Un scenariu cunoscut

În reportajul postului de televiziune Kanal 1 s-a adus în discuţie şi posibilitatea existenţei unei „filiere londoneze” – făcându-se astfel legătura între unul dintre bărbaţii arestaţi şi oligarhul Boris Berezovski; acesta locuieşte din 2003 în capitala Marii Britanii şi este ţinta unei campanii de defăimare condusă de Kremlin. Astfel, oficialităţile ruse l-au acuzat pe Berezovski că ar fi implicat în asasinarea jurnalistei Anna Politkovskaia, care a fost ucisă în 2006 – o teorie în sprijinul căreia nu au fost însă aduse niciodată dovezi.

După cum subliniază Der Spiegel, nu este pentru prima oară când un complot împotriva lui Putin este dezvăluit – din „întâmplare” - în ajunul alegerilor prezidenţiale: în 2008, Şahvelad Osmanov, un tânăr din Tadjikistan, a fost arestat chiar în ziua scrutinului electoral – sub acuzaţia că ar fi închiriat un apartament în Piaţa Roşie din Moscova, de la fereastra căruia ar fi urmat să îi împuşte pe Vladimir Putin şi Dimitri Medvedev. Rămâne de văzut în ce măsură ceea ce se repetă este istoria – sau un scenariu scris, poate, chiar la Kremlin. Sursa : romanialibera.ro

Scrisoare din Polonia – Asasinarea lui Lech Kaczynski

Regizorul Mariusz Pilis, în colaborare cu postul olandez de televiziune “vPro“, a realizat acest documentar, Letter from Poland, în 2011, încercând să arunce o rază de lumină asupra controverselor privind natura reală a evenimentului, incompetenţei crase şi manipulării practicate de autorităţile ruseşti în anchetarea dispariţiei tragice a preşedintelui polonez Lech Kaczynski şi a altor 95 de demnitari, în aşa-zisul accident din apropierea aeroportului “Severny” din Smolensk, în data de 10 aprilie 2010.

La momentul “accidentului” am evitat să urmăresc evoluţia evenimentelor, în primul rând fiindcă nu mă uit la televizor de foarte mulţi ani – şi nu aş fi făcut o excepţie în acest caz – în al doilea rând fiindcă în perioada imediat următoare unui asemenea eveniment domneşte confuzia, informaţiile fiind adeseori contradictorii şi pline de patimă şi mai puţin de date concrete, iar în al treilea rând sunt, sincer vorbind, sătul de crimele mai marilor planetei, mai ales de cele realizate prin înscenarea de accidente aviatice unor preşedinţi incomozi:

1. Jaime Roldós Aguilera (1940 – 1981), preşedintele Ecuadorului, a fost asasinat de CIA, în data de 24 mai 1981, prin sabotarea avionului său care s-a prăbuşit pe muntele Huairapungo, din cauza politicii sale petroliere anti-corporatiste şi a unui tratat încheiat cu ţările vecine, Venezuela, Columbia şi Peru, pe care senilul Ronald Reagan l-a declarat ca fiind preludiul apropierii de politica sovietică.

Raportul comisiei aviatice a dat vina, ca de obicei, pe o eroare de pilotaj – morţii nu se mai pot apăra – constând în supraîncărcarea avionului. Comisia parlamentară, formată la insistenţa membrilor de familie şi a partizanilor politici ai lui Roldós, a descoperit numai erori şi contradicţii în raportul iniţial, dar, în absenţa cutiei negre, nu a putut fi probată nici ipoteza că ambele motoare erau, de fapt, oprite la impactul cu muntele.

2. Omar Efraín Torrijos Herrera (1929 – 1981), preşedintele statului Panama, a fost asasinat în condiţii similare, tot de CIA şi tot în administraţia “prolifică” în crime, Bush-Reagan, dispariţia avionului său fiind declarată aproape după o zi întreagă.

Politica anticomunistă a lui Torrijos nu putea fi negată, dar insistenţele sale privind suveranitatea Panama asupra canalului, obţinută prin tratatul din 1977, semnat împreună cu Carter, se pare că i-au atras sfârşitul.

În mai 1991, avocatul lui Manuel Noriega, Frank Rubio, a dat o declaraţie spunând: “Generalul Noriega este în posesia unor documente care demonstrează planurile de asasinare a sa şi a domnului Torrijos, de către agenţii secrete din SUA.”, dar preşedintele completului american de judecată le-a respins ca dovezi, fiindcă ar fi încălcat procedurile legate de manipularea informaţiilor secrete.

Şi avea perfectă dreptate !

Ce ar putea fi mai secrete decât planurile CIA de asasinare a unor preşedinţi ?

În privinţa documentarul de faţă, voi încerca să fac o analiză obiectivă a evenimentului în cauză, care a condus la decapitarea conducerii statului polonez, dar o voi face fără a uita că reporterul ucrainean Andrei Menderey, care a filmat zona prăbuşirii, aproape imediat, a fost înjunghiat pe 15 aprilie 2010 şi transportat în stare critică la un spital din Kiev, unde a fost asasinat o zi mai târziu, de doi necunoscuţi fireşte, care l-au decuplat de la aparate şi l-au mai înjunghiat de trei ori, din pură conștiinciozitate.

Oare ruşii sunt în stare să ordone astfel de asasinate ?

Analizând istoria răspunsul vine de la sine: prea puţine state din lume se pot compara cu Rusia, în ceea ce priveşte mania asasină a conducătorilor ei, mai ales în epoca bolşevică când şi-a exportat regimul criminal în toată Europa de Est şi în restul lumii, dar şi după aşa-zisa prăbuşire a socialismului, dacă nu-i uităm campaniile din fosta Iugoslavie, împreună cu NATO şi SUA, din Cecenia sau Gruzia, ca să nu mai vorbim de crimele ordonate pe propriul teritoriu.

Nu ne putem aştepta la altceva din partea unui aparat de stat care, practic, nu s-a schimbat deloc faţă de epoca bolşevică, fiindcă până şi astăzi peste 70% dintre lideri provin din fostul KGB sau din GRU, indivizi care, aşa cum se afirmă în film, sunt educaţi şi antrenaţi în întreaga lor carieră să mintă şi să ucidă.

Şi, la drept vorbind, nu m-ar îngrijora foarte tare drama poloneză, fiindcă noi nu avem nici o şansă să trecem prin aşa ceva, neavând de multă vreme vreun conducător vertical, ci numai slugi şi foste odrasle de KGB-işti, ca Petre Roman, Radu Ioanid, Vladimir Tismăneanu, Horia Radu Patapievici, Mihai-Răzvan Ungureanu – care a interzis calendarele şi tablourile în sediu, în timp ce ţine în birou portretul Anei Pauker – şi tare mulţi alţii.

Urăsc să judec pe cineva conform păcatelor părinţilor, dar când aceste “beizadele” îşi depăşesc părinţii în nemernicie, nu putem uita că se trag dintr-un lung şir de criminali supuşi Moscovei – Drăghici, Neulander, Brucan, Nicolschi, Chişinevschi, Pauker ş.a. – care ne-au condus ţara într-una dintre cele mai negre epoci, 1945-1964, când au înflorit lagărele şi închisorile politice, desfiinţate ulterior de Ceauşescu.

Revenind la film, trebuie să mă dezic de accentele patetice ale realizatorului, care uită la rândul lui istoria, când deplânge dispariţia de pe harta Europei a Poloniei, la 1772 şi aminteşte de tabloul lui Jan Matejko, omiţând să amintească îndelungile ambiţii imperialiste ale Poloniei însăşi, a cărei şleahtă a fost o plagă pe capul Ucrainei vreme de secole, conducând de exemplu la revolta hatmanului Bogdan Hmelnițki sau, de ce nu, atacurile Poloniei împotriva ţărilor române şi dorinţa fierbinte a cancelarului Jan Zamoyski de a croi drum Poloniei până la gurile Dunării şi, dacă se poate, până la mare, potentat a cărui ofensivă contra lui Mihai Viteazul a pus capăt, practic, unirii celor trei ţări române.

Dar Polonia medievală şi-a spălat multe păcate în anii imediat următori primului război mondial, când deţinea practic singura armată europeană care se mai putea opune, cu succes, atacurilor furibunde ale sovieticilor, decişi să aducă ciuma roşie peste Europa cu 25 de ani mai devreme.

Strategia neconvenţională a mareşalului Pilsudski a condus la victoria finală din Bătălia Varşoviei, din august 1920 – ajutat fiind şi de incompetenţa crasă a mareşalului sovietic Tuhacevski, care scrisese şi o carte stupidă despre inutilitatea rezervelor strategice în timp de război – fapt care trebuie să fi condus la răzbunarea cruntă a lui Stalin, când a masacrat cei peste 22.000 de ofiţeri polonezi, aruncaţi în gropile comune de la Katyn, executaţi în cel mai pur stil NKVD/KGB, cu un glonţ în ceafă.

Tocmai tragedia de la Katyn şi curajul preşedintelui polonez Lech Kaczynski – care s-a opus invadării Gruziei şi prezenţei militare ruseşti în Ucraina, fiind de asemenea favorabil instalării scutului american anti-rachetă pe teritoriul polonez – sunt unele dintre motivele care au condus la această ultimă catastrofă din istoria Poloniei, ce face obiectul documentarului actual.

Noua conducere a statului polonez a acceptat, fără crâcnire, raportul anchetei ruseşti, asupra prăbuşirii avionului prezidenţial polonez TU-154M, în timpul manevrei finale de apropiere de aerodromul Smolensk Nord, deşi întreaga anchetă a fost inimaginabil de prost condusă şi în nici un caz din pură întâmplare sau incompetenţă.

Să analizăm pe puncte:

1. S-a afirmat că prăbuşirea s-a datorat unei greşeli de pilotaj, fiindcă piloţii nu vorbeau limba rusă şi erau prost pregătiţi.

Ipoteza este de o nesimţire crasă, în opinia mea, fiindcă, pe de o parte, legislaţia aeronautică internaţională impune folosirea limbii engleze în toate convorbirile dintre echipaje şi turnurile de control, iar, pe de altă parte, pilotul prim cunoştea foarte bine limba rusă.

În aceeaşi ordine de idei, ambii piloţi, căpitanul Arkadiusz Protasiuk şi copilotul, maior Robert Grzywna, aveau peste 5.000 de ore de zbor la activ, iar Protasiuk executase o aterizare pe acelaşi aerodrom, cu numai trei zile înainte, cu ocazia transportării lui Donald Tusk.

2. Federaţia Rusă a ignorat prevederile Convenţiei Internaţionale a Aviaţiei Civile (Convenţia de la Chicago) din 1944:

- a exclus partea poloneză din anchetă şi a făcut public un unic raport final, într-o conferinţă de presă din 13 ianuarie 2011, încălcând prevederile anexei 13 a Convenţiei de la Chicago;

- a interzis accesul reprezentantului polonez, acreditat, la întrunirile comisiei ruse de anchetă;

- a distrus, falsificat şi manipulat probele fizice;

- a furnizat ajutor şi asistenţă medicală inadecvată victimelor;

- a încălcat sfidător standardele de investigaţie ale ICAO.

Din 222 de cereri oficiale de informaţii, din partea poloneză, ruşii au răspuns la 34, au ignorat sau au refuzat să răspundă la 169 şi au răspuns doar parţial la alte 19.

Solicitările erau de maximă importanţă, ruşii refuzând să furnizeze informaţii privind: condiţiile minime de amenajare a aerodromului Smolensk Nord, înregistrările video ale indicaţiilor radar din data de 10 aprilie, privind zborul de apropiere al aeronavelor IL-76, YAK-40 şi TU-154M, documentarea fotografică aeriană a zonei accidentului, înregistrările de comunicaţii şi navigaţie, rapoartele medicilor legişti asupra autopsiilor membrilor echipajului, raportul asupra acţiunilor de salvare şi de pompieri executate la faţa locului, care ar fi trebuit să fie însoţite de materiale video.

3. Afirmaţiile privind prezenţa în carlingă a comandantului Forţelor Aeriene Poloneze, gen.lt. Andrzej Blasik, precum şi alcoolemia de 6 la mie a acestuia, nu au fost probate prin nici un document, rămânând simple bârfe.

4. Solicitările privind natura fumului dens din zona aerodromului – care este menţionat într-unul din rapoarte meteorologilor locali – au fost ignorate.

5. Nu s-au efectuat nici un fel de analize privind prezenţa urmelor de explozivi convenţionali sau neconvenţionali pe rămăşiţele aeronavei în cauză.

6. Au fost furnizate numai rezultatele a 19 autopsii. Restul de 77 fie lipsesc cu desăvârşire, fie sunt grosolan eronate, unele cuprinzând referiri la organe ce fuseseră îndepărtate chirurgical din corpurile victimelor, cu mult timp înainte de eveniment.

7. Partea rusă a susţinut că s-ar fi exercitat presiuni psihologice asupra echipajului polonez, de a ateriza cu orice preţ, fără a proba în nici un fel această afirmaţie.

În schimb, presiunile exercitate de colonelul rus Krasnokutski asupra controlorilor de zbor, deşi au fost documentate prin înregistrări audio, au fost ignorate de partea rusă. De asemenea a fost ignorată identitatea persoanei cu care colonelul vorbea continuu la celular, solicitând în mod evident ordine.

Deşi necalificat şi neautorizat în calitate de controlor de zbor, colonelul rus s-a adresat direct piloţilor polonezi, indicându-le să continue manevra de aterizare până la înălţimea de 100 de metri, deşi vizibilitatea asupra solului era nulă din cauza fumului, refuzându-le repetat solicitarea de a fi îndrumaţi spre un aerodrom de rezervă.

8. Afirmaţia că cei doi controlori de zbor, Pavel Pliusnin şi Viktor Ryzenko, ar fi executat controlul medical obligatoriu, anterior intrării în tură, s-a dovedit a fi mincinoasă, fiindcă punctul medical al UM 06755 era, de fapt, închis în acea perioadă.

9. Deşi avionul s-a prăbuşit la ora 6:41:05, la doar 400 de metri de pistă, unitatea de intervenţie a fost anunţată la 6:50, fiind îndreptată iniţial în direcţie contrară, motiv pentru care a ajuns la locul accidentului cu 14 minute întârziere. Deşi aerodromul se află între limitele urbane, unităţile suplimentare de intervenţie solicitate au ajuns cu 44-45 de minute mai târziu. Partea rusă nu a dat nici un fel de amănunte privind modul de acţiune al unităţilor la faţa locului.

Corpurile, expediate în Polonia pentru funeralii, s-au aflat în sicrie închise cu interdicţie expresă de a fi deschise. O singură familie a reuşit să obţină permisiune de deshumare, la un an după eveniment, iar autopsia efectuată atunci a confirmat doar 10% din autopsia făcută de ruşi.

10. Expertiza tehnică a echipamentelor de navigaţie şi a luminilor pistei de aterizare a susţinut funcţionarea perfectă a acestora. Cu toate acestea, partea poloneză nu a avut acces la expertiza în sine, iar militari ruşi au fost fotografiaţi, imediat după eveniment, în timp ce schimbau cabluri electrice şi becurile reflectoarelor de pe pistă. Tot în raportul final a fost “uitată” o frază, ce sublinia faptul că patru din cele opt rânduri de lumini erau, de fapt, închise la momentul catastrofei.

11. Potrivit raportului final al ruşilor, aparatul video care înregistra indicaţiile radar nu a funcţionat din cauza unui scurt-circuit. Acelaşi raport argumenta ulterior, în repetate rânduri, poziţionarea uşor incorectă a avionului pe panta de aterizare, în limitele toleranţelor, în baza analizei înregistrării video a indicaţiilor radar (care s-a materializat ca prin minune), iar cifrele indicate sugerau abateri de până la 600% şi nu “în limitele toleranţelor”. În plus, controlorul de zbor executase doar 7 ture în ultimele 12 luni, dintre care una singură fusese pe condiţii meteo grele, fapt care sugerează că era complet necalificat pentru operaţiuni de acest gen.

12. În data de 8 septembrie 2011, profesorul Kazimierz Nowaczyk a depus mărturie în faţa comitetului parlamentar polonez însărcinat cu ancheta, demonstrând, pe bază de fotografii luate din satelit, că poziţia stabilizatorului orizontal stâng al avionului a fost schimbată între 11 şi 12 aprilie, cu circa 20 de metri.

O filmare, pe care v-o prezint şi eu, demonstra distrugerea rămăşiţelor avionului, folosindu-se utilaje grele sau muncitori înarmaţi cu răngi metalice, imediat după eveniment.

Reglementările Convenţiei de la Chicago prevăd condiţii draconice de prelevare a probelor şi de reconstrucţie a aeronavei, în cel mai mic detaliu. În cazul atentatului de la Lockerbie, care este amintit în film, s-au depus eforturi enorme pentru a recupera până şi cele mai mici fragmente ale avionului în cauză, care ajunseseră pe fundul mării.

13. Afirmaţia raportului final al ruşilor, că pilotul prim ar fi refuzat să rateze aterizarea, la presiunea exercitată de comandantul Forţelor Aeriene, s-a dovedit a fi tot o minciună, fiindcă înregistrările din carlingă îl prezintă clar pe căpitan ordonând ratarea aterizării la 100 de metri înălţime şi pe copilot confirmând verbal manevra ordonată.

Rapoartele psihologice, prezentate drept ruşi în secţiunea “fapte”, deşi sunt pure speculaţii, conţin o frază: “O va lua razna !”, cu referire la preşedintele Kaczynski, ca urmare a deciziei piloţilor de a rata aterizarea, care nu apare în copia înregistrărilor de zbor ce a fost furnizată părţii poloneze.

14. Raportul rusesc minte din nou, când susţine că echipajul polonez nu cunoştea topografia terenului din jurul Smolensk, fiindcă o convorbire între piloţi, ce apare în înregistrări, este purtată exact pe această temă, dovedind buna pregătire a echipajului.

15. Sistemele computerizate TAWS (Terrain Awareness and Warning System) şi FMS (Flight Management System) nu sunt menţionate în raport, deşi ruşii au solicitat decodarea datelor de către fabricant, Universal Avionics System Corporation din SUA. Datele furnizate ulterior de americani părţii poloneze, arată că ambele sisteme au fost “doborâte” simultan, la 15 metri înălţime şi cu peste 50 de metri înainte de locul primului contact cu solul, indicând totodată o orientare a avionului, pe ultimele sute de metri ale traiectului de zbor, pe o direcţie complet diferită de cea menţionată de raportul rusesc.

16. Profesor Wieslaw Binienda, Preşedinte al Civil Engineering Department la University of Akron, Ohio şi expert al NASA/Federal Aviation Administration, a analizat ipoteza distrugerii planului stâng al avionului ca urmare a impactului cu un mesteacăn, la o înălţime de 6,5 metri, folosind tehnologia computerizată, de ultimă oră, deţinută de NASA.

Profesorul demontează afirmaţiile ruşilor, demonstrând că impactul ar fi produs doar o avarie nesemnificativă a bordului de atac, fără a afecta în nici un fel portanţa.

Partea rusă a susţinut chiar că aeronava ar fi executat un tonou, continuându-şi apoi zborul în urcare până la locul prăbuşirii, o afirmaţie de o cretinătate totală, fiindcă TU-154M are o anvergură de 38 de metri, deci planul stâng ar fi trebuit să traverseze solul, până la o adâncime de cel puţin 6 metri, în absenţa porţiunii desprinse deja, care avea 6,5 metri lungime.

Chiar de ar fi fost adevărat, bucata ruptă din plan nu ar fi putut ajunge la 111 metri distanţă de acel arbore, acolo unde a fost găsită ulterior, ci la maxim 12 metri.

Şi, cu atât mai mult, avionul nu ar mai fi putut urca, având o treime din plan lipsă, pentru a justifica astfel restul distanţei parcurse până la locul prăbuşirii.

Tot el a demonstrat că aeronava nu a intrat în contact cu nici un arbore, fiindcă planul s-a rupt la circa 69 de metri distanţă de acel mesteacăn, la o altitudine de 26 de metri, deci cu 14 metri deasupra înălţimii maxime a arborilor locali, cel mai probabil din cauza a două impacturi, în succesiune rapidă, pe intrados (proiectile ?!).

17. Avionul ieşise din lucrări de reparaţii capitale în decembrie 2009, deci starea sa tehnică trebuie să fi fost foarte bună, la momentul catastrofei.

18. Partea rusă a acuzat partea polonă de neinspectarea, în prealabil, a zonei aerodromului din Smolensk şi minte din nou, fiindcă există documente care atestă o astfel de solicitare din partea poloneză, care a fost refuzată de ruşi.

Antoni Macierewicz, preşedintele comisiei parlamentare poloneze de anchetă, pune bomboana pe colivă afirmând:

- guvernul rus a manipulat circumstanţele, adoptând o procedură civilă de anchetă (pe care a încălcat-o grosolan, ulterior) în investigarea unui zbor militar;

- acest artificiu (i)legal i-a privat pe polonezi de posibilitatea apelului la International Civil Aviation Organization;

- situaţia politică din Polonia este foarte dificilă, prin ascensiunea la putere a unui regim politic deschis pro-rusesc, cercetătorii temându-se să susţină ancheta, pentru a nu-şi periclita carierele sau chiar vieţile, mai ales că au existat decese suspecte ale experţilor sau martorilor.

În privinţa focurilor de armă, mă văd nevoit să-l contrazic pe autorul documentarului, fiindcă pe lista pasagerilor apar, aşa cum mă şi aşteptam, gărzile de corp şi anume: Lt. Col. Jaroslaw Florczak, Plt. Artur Francuz, Lt. Pawel Janeczek, Plt. Pawel Krajewski, Cpt. Dariusz Michalowski, Slt. Piotr Nosek, Plt. Agnieszka Pogródka–Weclawekm, Plt. Jacek Surówka şi Plt. Marek Uleryk, care trebuie să fi avut arme şi muniţie asupra lor, aşa că focurile de armă, ce se aud în filmarea ghinionistului jurnalist ucrainean, ar fi putut fi provocate de muniţia care exploda din cauza incendiilor, deşi, personal, dat fiind cursul ulterior al evenimentelor, nu am mare încredere în această posibilitate.

Constat din nou, cu regret, opacitatea unor personaje, altminteri bine intenţionate, care nu văd dincolo de aparenţe.

Analiştii polonezi din film şi chiar şi fostul şef-adjunct al Biroului Securităţii Naţionale, Witold Waszczykowski (directorul Aleksander Szczyglo a fost una dintre victimele de la Smolensk), refuză să vadă pericolul reprezentat de fascismul Uniunii Europene şi al NATO, fiind speriaţi doar de vecinătatea cu rechinul rus, deşi Polonia a fost destul de lucidă, în perspectiva istoriei, ca să nu-şi distrugă intenţionat forţa armată, aşa cum a procedat România, în perioada 2000-2001, pentru a rămâne fără apărare în faţa unei agresiuni externe, ce ar putea proveni tocmai din partea aşa-zişilor aliaţi occidentali, care au mai vândut cel puţin o dată Polonia, la masa tratativelor.

Absenţa oficialilor UE şi ai SUA de la funeraliile preşedintelui Lech Kaczynski, în baza unui pretext meteo transparent, ar trebui să le dea mult mai mult de gândit polonezilor, privind planurile de viitor ale ocultei mondiale în ceea ce-i priveşte.

La fel de ciudată este şi mirarea lui Vladimir Bukovski, când invazia Rusiei din Georgia nu a fost privită de puterile planetei drept motiv suficient pentru declararea unui război, aşa cum au făcut-o tare oportun împotriva lui Saddam Hussein, când trupele acestuia s-au lăsat cuprinse de elan, ajungând din inerţie tocmai în Kuwait.

De ce, oare, se uită atât de uşor istoria, mai ales atunci când Bukovski este intervievat de un polonez ?

În ciuda atacurilor aproape simultane asupra Poloniei, din luna septembrie a anului 1939, stăpânii planetei au decis că numai o ţară este agresoare, Germania lui Hitler, fiindcă aşa scria în cărţile lor, că URSS va rămâne aliata lor, chiar dacă va comite pe teritoriul polonez crime mult mai grave decât naziştii, ca răzbunare pentru planurile răsturnate cu 19 de ani mai devreme.

Care ar fi concluzia mea în privinţa “accidentului” de pe Severny ?

Opinia mea este că avionul a fost dirijat intenţionat pe un aerodrom cu trafic redus şi dotări minime – care au fost scoase din uz parţial şi a cărui vizibilitate a fost redusă artificial prin generarea de fum cu auto-utilitarele TMC-65 (motoare turboreactoare modificate, montate pe şasiuri Ural-375) – fiind introdus într-o procedură de apropiere riscantă – de către o persoană ce nu avea ce căuta în turnul de control – pentru ca prăbuşirea avionului să poată fi catalogată drept accident, iar competenţa echipajului polonez, care a decis, la modul oportun, abandonul procedurii de aterizare, deşi primise continuu indicaţii eronate de la controlorii de trafic de la sol, a provocat reacţia trupelor OMON şi SPETSNAZ comasate în pădurea Smolensk (a căror prezenţă în număr nejustificat de mare a fost amintită de unele rapoarte ale martorilor), care au deschis focul asupra avionului aflat deja pe pantă ascendentă, la o înălţime sigură deasupra pădurii, provocând cedarea planului stâng al aeronavei şi prăbuşirea acesteia. Sursa : antiiluzii.blogspot.com

Citeste :

Suspiciuni confirmate oficial: Kaczynski a fost omorât de ruși

-

Presedintele Poloniei a fost ucis din ordinul Illuminati

-

Trei jurnalisti polonezi, arestati la locul accidentului aviatic de la Smolensk

-

Cameramanul de la epava avionului polonez a fost asasinat !

-

FSB a lichidat supravietuitorii accidentului de la Smolensk

Vezi :

Cuvintarea lui Kaczynski despre protejarea intereselor Poloniei impotriva vesticilor

Tot ce ştiţi despre “criza petrolului” este greşit

- Nu suntem aproape de finalul epocii petrolului. Dimpotrivă. Iar în abundenţa noastră rezidă un paradox

În următoarele luni, confruntarea dintre Ocident şi Iran în privinţa programului nuclear al acestei republici islamice ar putea ajunge la un deznodământ. Chiar dacă admitem că cele două părţi vor putea evita un conflict militar, criza generată ar putea pune în dificultate economia mondială.

Un embargou asupra exporturilor de petrol iraniene sau o decizie a liderilor Iranului de a închide Strâmtoarea Ormuz – sau poate amândouă – ar putea arunca în aer preţul la petrol şi ar pune în pericol realegerea unor lideri, de la Paris la Washington.

Şi, aşa cum s-a mai întâmplat în perioade de criză petrolieră, analiştii vor reitera că ceea ce am simţi atunci ar fi o nimica toată comparativ cu ce urmează atunci când petrolul nu va mai fi deloc, scrie o analiză a Businessweek.com.

Nu epuizarea resurselor este problema…

Am mai fost preveniţi. Acum patru decenii, patru oameni de ştiinţă de la Massachusetts Institute of Technology au publicat un notabil set de preziceri cu privire la sustenabilitatea progresului uman. Intitulat “Limitele creşterii”, raportul lor sugera că lumea se îndreaptă către colaps economic, pe măsură ce epuizează rezervele naturale precum petrolul şi cuprul, necesare producţiei economice. Raportul estima că lumea va rămâne fără “noul aur” în 2001 iar fără petrol în 2022, cel mai târziu.

În tot acest timp, ameninţarea “peak oil”, adică atingerea vârfului istoric absolut al producţiei de petrol, după care va urma scăderea continuă a capacităţilor de extracţie din întreaga lume, până la epuizarea acestei resurse, a fost prezentă zi de zi.

Iar epuizarea petrolului e doar un început. Sunt şi alte resurse ameninţate de vârful posibil al extracţiei la nivel mondial, de la fosfor la uraniu, unele fiind deja declarate trecute de această etapă.

Totuşi, după patruzeci de ani, recitirea raportului “Limitele creşterii” provoacă un sentiment de ironie crescândă.

Departe de a se epuiza, noi rezerve de minerale continuă să fie contabilizate, crescând stocul disponibil.  Noi tehnologii sugerează apusul independenţei energetice a Statelor Unite. Cea mai mare preocupare o reprezintă nu epuizarea resurselor, ci posesia a prea multe dintre ele, ceea ce ameninţă binele planetei.

Ne scăldăm în petrol

De pildă, petrolul. În 1971, echipa care a redactat “Limitele creşterii” a sugerat că rezervele ne mai ajung încă zece ani de acum înainte.

Cu toate acestea, potrivit celui mai renumit analist petrolier, Daniel Yergin, tehnologia avansează, iar noi descoperiri au permis ca rezervele disponibile de petrol ale lumii să continuă să sporească. Pentru fiecare baril de petrol produs în perioada 2007 – 2009, s-au adăugat alţi 1,6 barili nou descoperiţi.

Consiliul Energetic Mondial statua că rezevele globale recuperabile de gaze naturale în stare lichidă  şi de petrol însumau până la 1,2 trilioane de barili în 2010. Adică suficient pentru a ajunge încă 38 de ani la rata de consum actuală.

Dacă se adaugă şisturile bituminoase, vorbim de încă 4,8 trilioane de barili, adică un secol şi jumătate de consum în ritmul actual. Nisipurile bituminoase, incluzînd uriaşele depozite canadiene, adaugă probabil încă 6 trilioane de barili. Ne scăldăm în petrol.

Un studiu britanic din anii 1930 prezicea o criză globală şi acută de cupru “într-o generaţie”. Nu prea s-a adeverit. US Geological Survey estimează resursle terestre de cupru la circa 3 miliarde de tone sau mai mult, echivalentul a 185.000 de ani la ritmul de producţie curent.

E aproape dublu faţă de estimarea resurselor de acum unsprezece ani, ceea ce înseamnă că numărul e posibil să fie cu mult mai mare. Iar când vom ajunge în final la terminarea resurselor de pe uscat, le vom putea accesa probabil pe cele submarine.

Viziunea pe termen lung asupra fosfatului, vital pentru producerea de fertilizatori, e de asemenea liniştitoare, în pofida unui vârf de preţ în 2008. Rezervele de fosfaţi estimate au sărit de la circa 11 milioane de tone în 1995 la 65 milioane de tone în 2010, egal cu 369 de ani la producţia curentă.

Lista continuă: estimările curente ne asigură că mai avem 347 de ani de helium, 890 de beriliu, secole de crom, peste un mileniu litiu şi stronţiu. Iar pentru americanii preocupaţi de preţul truselor de machiaj, resursele de talc numai în Statele Unite ajung peste 1000 de ani, în ritmul de exploatare actual.

O veste excelentă pentru ţările sărace

Dacă vom continua să folosim din ce în ce mai multe minerale, fără a ne îmbunătăţi tehnica reciclării lor, iar planurile de a construi mine pe Lună nu vor da rezultat, vom ajunge cu siguranţă la epuizarea rezervelor, într-o zi.

Dar pentru cele mai multe dintre resursele de minerale vitale, acea zi pare a fi cu adevărat îndepărtată, ceea ce e o veste excelentă pentru economie.

Analiza “Limitele creşterii” sugera că lumea urma să fie în plin colaps economic în această perioadă, cu nivelul producţiei industriale prăbuşit până la nivelul existent în 1900 către finele acestui secol, pe măsură ce resursele vitale susţinerii economiei s-ar fi epuizat progresiv. Însă oricât de gravă ar fi criza financiară actuală, nu suntem nici pe departe într-un asemenea scenariu catastrofal.

Mai mult, creşterea nivelului estimat la resursele de tot felul e o veste excelentă pentru ţările sărace, care deţin multe din aceste noi rezerve descoperite. Un număr în creştere de economii emergente va beneficia, probabil, de câştiguri din foraj şi minerit, urmând exemplul Ghanei, aflată pe valul unui boom petrolier şi al Mongoliei, care şi-a expandat substanţial exportul de cupru.

Deşi experţii în dezvoltare invocă adesea “blestemul resurselor” – ideea că petrolul şi mineralele predestinează o ţară dictaturii şi sărăciei – analize recente ale Băncii Mondiale arată că teama de acest blestem e deja depăşită. “După cum puteţi bănui”, arată banca, “resursele bogate sunt asociate cu un produs naţional brut mai mare pe cap de locuitor”.

Stăpânirea rezervelor planetare va pune, totuşi, unele probleme

Dacă vom continua să extindem utilizarea de resurse la rata actuală, am putea ajunge la un nivel de poluare infernal, care să pustiască planeta.

Mineritul, forajul, mutarea facilităţilor industriale presupun poluare – cazul recent al Golfului Mexic e un exemplu – fără să mai luăm în considerare impactul asupra climatului.

Câmpurile de nisip bituminos din Alberta, Canada, conţin 1,7 trilioane de barili de petrol. Este suficient pentru consumul timp de jumătate de secol în ritmul actual al consumului şi este coşmarul oricărui activist de mediu extragerea acestuia.

Două tone de nisip sunt necesare pentru producerea fiecărui baril de petrol. Aducerea la suprafaţă a substanţei nămoloase face necesară pomparea de abur în masa de nisip, care necesită arderea de gaze naturale pentru a încălzi apa necesară aburului.

Cu alte cuvinte, producţia de petrol din nisip bituminos cere gaze cu efect de seră, iar consumul acestuia va genera alte gaze cu efect de seră. Acesta a fost unul din motivele pentru care activiştii schimbării climatice s-au implicat în lobby-ul făcut la Casa Albă pentru a închide conducta Keystone XL de la Alberta la Golful Mexic.

Şi totuşi economia mondială se subţiază pe zi ce trece. Industriile consumă din ce în ce mai puţine resurse pentru fiecare dolar investit. Până la două treimi din activitatea economică globală constau în produse care nu poluează sau care nu au o greutate proprie, cum sunt divertismentul, educaţia, finanţele, sănătatea.

Partea serviciilor a crescut de la 53% în 1971 la 71% în 2010, potrivit statisticilor Băncii Mondiale. Din această cauză, pe de o parte, cantitatea de energie pe care planeta o cheltuie pentru a genera aceeaşi cantitate de avere a scăzut.

Această evoluţie ar putea să nu fie de ajuns pentru a împiedica modificările climatice, dar sugerează că ne putem îmbunătăţi standardele de viaţă, chiar dacă scădem impactul nostru colectiv asupra climatului global.

Dacă taxăm emisiile de carbon, dacă oferim stimulente fiscale menite să păstreze intacte pădurile şi reglementăm mai bine mineritul şi forajul pentru a reduce scurgerile în mediu şi deşeurile toxice, probabil că populaţia va putea proteja planeta fără a sacrifica bunăstarea viitoarelor generaţii.

Există încă suficiente motive pentru a păstra resursele minerale mondiale  – aşa cum există motive destule pentru a evita un nou război în Orientul Mijlociu. Iar teama că resursele se vor epuiza nu este un motiv care să genereze conflictul. Sursa  : financiarul.ro

Un raport al FSB arată că Strauss-Kahn a fost arestat după ce a aflat că Stetele Unite nu au rezervă de aur la Fort Knox.

Citeste si : Lingouri de aur false la FORT KNOX

Premierul Rusiei, Vladimir Putin, declara, zilele trecute, că nu crede că acuzaţiile de tentativă de viol aduse lui Dominique Strauss Kahn sunt adevărate, fără să intre însă în detalii.

Potrivit ziare.com, analiştii s-au întrebat pe ce se baza premierul când a făcut aceste declaratţii, iar răspunsul a fost dat în urma publicării unui raport secret al Serviciului Federal de Securitate (FSB), care susţine că fostul şef al Fondului Monetar Internaţional (FMI), Dominique Strauss-Kahn, a fost acuzat şi arestat în SUA pentru agresiune sexuală, după ce acesta a descoperit că tot aurul depozitat în US Bullion Depository, sau Fort Knox, “lipseşte sau/şi nu a fost inventariat”.

Potrivit acestui raport secret al FSB, citat de EU Times, Strauss-Kahn a devenit “din ce în ce mai îngrijorat”, la începutul lunii mai, după ce Statele Unite au început “să traga de timp” în legătura cu promisiunea de a livra către FMI 191,3 tone de aur, după cum a fost acordul semnat de Fond în aprilie 1978. Aurul urma să fie vândut pentru a finanţa DST (Drepturile Speciale de Tragere), ca alternativă la rezervele curente.

Mai mult, raportul FSB subliniază că Strauss-Kahn îşi exprimase îndoielile legate de buna credinţă a Washingtonului într-o serie de întalniri cu oficiali americani apropiaţi lui Barack Obama. Ulterior, şeful FBI ar fi fost contactat de agenţi ai CIA, care l-au “asigurat ferm” că aurul deţinut de Statele Unite “a dispărut”.

În plus, o notă din acelaşi raport al FSB susţine că unul dintre cei mai importanţi membri ai Congresului american, Ron Paul, a declarat că are informaţii potrivit cărora Guvernul de la Washington a minţit în legătura cu rezervele de aur ţinute în Fort Knox. În 2010, Paul, care acum intentionează sa candideze la preşedinţia SUA a depus un proiect de lege prin care cere auditarea rezervelor de aur ale Statelor Unite, propunere respinsă de legislatorii democraţi.

Eu Times citează şi un alt site, View Zone, potrivit căruia, în 2009, o încărcătură de lingouri destinată Chinei şi care proveneau de la Fort Konx, aveau aur doar la suprafaţă .

Sursa : realitatea.net