Repararea banilor

“Noi (bancherii) ar trebuie să avansăm cu prudenţă şi grijă, prin fiecare mişcare, pentru că deja există un număr mic de persoane care prezintă semne de agitaţie. Ar fi prudent, prin urmare, să demonstrăm o politică aparentă de cedare în faţa autorităţii populare, până când planurile noastre vor fi avansat atât de mult, încât să ne putem declara pe faţă modelele financiare, fără să ne temem de nici o rezistenţă organizată.”

The Bankers’ Manifesto of 1892

Produs în 2009 de Ethical Markets Media, The Money Fix explorează tiparele economice ale lumii naturale şi ale societăţii umane, demontând miturile monetare nedisputate ale sistemului financiar mondial, bazat pe credit bancar, probând înţelegerea eronată a mecanismelor sale intime, de care am ajuns să depindem aproape total, oferind însă, într-o notă perfect optimistă, trei tipuri de sisteme monetare alternative, destinate rezolvării problemelor economice ale unor comunităţilor locale sau chiar internaţionale şi eliminării alienării generate de climatul competiţional curent.

Ethical Markets Media este o companie independentă de film, desigur, care promovează apariţia şi dezvoltarea noilor sisteme economice mondiale, mult mai durabile, ecologice şi aşa cum spune şi numele, mult mai etice, un obiectiv nu prea greu de atins, totuşi, fiindcă sistemele monetare cămătăreşti, promovate de dinainte de revolta lui Isus din templu şi până în prezent, pot fi definite oricum, dar numai etice nu.

Opiniile prezentate în interviuri dinamice şi nesofisticate, se adresează publicului larg şi vin din partea unor rebeli consacraţi ca Noam Chomsky, Lynne Twist, Aqeela Sherrills, Elisabet Sahtouris ş.a., dar şi din partea unor foşti răsfăţaţi ai sistemului, care par să fi evadat din lanţurile bancare, ca Fritjof Capra, Gar Alperovitz sau Bernard Lietaer.

Michael Linton – creatorul LETSystem

Bernard Lietaer este un caz mai deosebit, fiindcă, înainte de a scrie, de exemplu, o carte al cărei titlu spune aproape tot despre esenţa sistemelor monetare, “Viitorul banilor: Dincolo de lăcomie şi deficit”, a fost un personaj central al finanţelor mondiale, ocupând, vreme de aproape 40 de ani, diverse funcţii importante.

O dată cu publicarea tezei sale post-universitare la MIT, în 1971 – care includea descrierea aşa-numitelor “floating exchanges” – şi a lucrării “Nixon Shock”, în acelaşi an, revelând eradicarea sistemului fundamentat de acordurile Bretton Woods, prin “eliberarea” dolarului de ultimele constrângeri datorate obligativităţii acoperirii în aur şi inaugurarea unei noi ere, a schimburilor menţionate mai sus – practicate, până atunci, doar de unele monede exotice ale Americii Latine – tinerelul consultant de management s-a trezit, peste noapte, o stea în devenire, intrată în atenţia mai marilor lumii financiare.

Tehnicile imaginate de el, pentru aceste monede marginale latino-americane, au devenit imediat singurele cercetări sistematice acceptate în tratarea tuturor monedelor majore ale lumii, Lietaer începând o cu totul altă carieră, plină de secrete, fiindcă nici până astăzi nu a dezvăluit care era “acea bancă importantă americană”, care a negociat, la sânge, drepturile exclusive asupra noii abordări a ratelor fluctuante de schimb, care deschideau, cel puţin pentru FMI şi Banca Mondială, noi portiţe pentru perfectarea jafului planetar.

În timp ce la Banca Centrală din Belgia (Banca Naţională a Belgiei) a pus în aplicare mecanismul de convergenţă (ECU) către sistemul monedei unice europene, în aceeaşi perioadă a servit ca preşedinte al Sistemului Electronic de Plăţi al Belgiei, “experienţa” sa, de consultant în aspecte monetare de pe patru continente, fiind vitală pentru corporaţii.

Este ciudată convertirea acestui mogul al finanţelor mondiale, numit de Business Week, în 1992, “cel mai important comerciant mondial de valute” şi, eu personal – dată fiind afilierea sa la una dintre cele mai abjecte organizaţii mondiale, Clubul de la Roma, înfiinţat în aprilie 1968 de Aurelio Peccei, sub oblăduirea lui Dean Rusk şi a fundaţiei Agnelli – mă îndoiesc că este reală.

Deci, de unde provin banii ?

Este trist că până şi la această oră, după ce au fost realizate nenumărate filme destinate trezirii năucilor, ca acel prim şi excelent realizat documentar, The Money Masters, din ianuarie 1996, al avocatului Patrick S. J. Carmack, regizat şi narat de William T. Still, ca să nu mai vorbesc de întreaga serie Zeitgeist sau Money as Debt, marea majoritate a oamenilor continuă să răspundă, inocent, că guvernele creează banii, fără a realiza că aproape toate “băncile naţionale” ale lumii, sunt de fapt bănci private.

Culmea este că sub complexitatea teoriilor stufoase, generate de indivizi ca Milton Friedman şi Bernard Lietaer, se ascunde un adevăr de o simplitate descurajantă: 95-99% din rezerva monetară internaţională este creată din nimic, pe baza creditelor acordate de bănci, în baza mecanismului rezervei fracţionate.

Malefica Bank for International Settlements (BIS), pe care o menţionam într-un alt articol de pe blog, impunea în 1988, prin reglementările “Basel I”, o rezervă standard de capital de 8%, pentru toate băncile centrale membre ale sistemului Rothschild, fapt care arunca aproape imediat Japonia într-o recesiune de circa 15 ani, deşi până atunci uimise lumea cu o balanţă excedentară, vreme de ani de zile.

În 2004, reglementările “Basel II” impuneau coordonarea cu piaţa a standardelor de evaluare a capitalurilor, respectând fluctuaţiile ce apăreau, de exemplu, în valorile stocurilor de acţiuni.

SUA a implementat aceste standarde în noiembrie 2007, iar o lună mai târziu piaţa de acţiuni a intrat în colaps şi creditele au început să dispară, pe măsură ce băncile înăspreau condiţiile de calificare, iar urmările crizei declanşate atunci nu au dispărut nici în ziua de azi.

De ce ?

Să dăm cuvântul cunoscătorilor !

Bruce Wiseman: “Scopul acestei crize financiare este de a doborî dolarul american, ca bază a unei finanţări stabile planetare şi, în mijlocul confuziei care va rezulta, se va pune în locul lui o autoritate monetară globală [GMA - administrată direct de bancherii internaţionali, eliberată de orice control guvernamental] – o organizaţie de control financiar planetar.”

Oare greşeşte ?

Dr. Peter F. Krogh, decan al School of Foreign Service, completează:

“Puterile capitalismului financiar au avut un plan de anvergură, nimic mai puţin decât să creeze un sistem mondial de control financiar, în proprietate privată, capabil să domine sistemul politic din fiecare ţară şi economia lumii, ca întreg.[...] Secretul lor este faptul că au preluat, din partea guvernelor, monarhiilor şi republicilor, puterea de a crea banii lumii.”

Aceleaşi personaje propun şi un plan uluitor de simplu de redresare a economiei americane, care cuprinde, ca să vezi, numai două măsuri:

1. Împuternicirea Trezoreriei SUA cu posibilitatea de a emite bancnote (la fel ca Greenbacks, dolarii verzi ai lui Lincoln, care i-au atras condamnarea la moarte din partea ocultei financiare), pentru a se putea plăti datoria naţională.

2. Creşterea simultană a rezervei de capital a băncilor private, de la valoarea actuală de 10% până la 100%, eliminând, ca atare, capacitatea lor de a emite monedă electronică şi absorbind în acelaşi timp fondurile astfel create, în contul datoriei naţionale.

Hmm… oare de ce nu s-au mai gândit şi alţii la aşa ceva ?

Cei doi paşi anteriori, pe care Congresul american are puterea să-i legifereze, ar elimina datoria naţională a SUA, fără inflaţie sau deflaţie şi ar pune capăt practicilor incorecte ale zarafilor moderni, de a crea bani din nimic, prin sistemul rezervei fracţionate, dispariţia dobânzilor anuale de 400 de miliarde de dolari conducând la o echilibrare rapidă a balanţei monetare.

Şcoala monetaristă, al cărei cap recunoscut este mai sus amintitul Milton Friedman, a fost criticată, pe bună dreptate, de către şcoala austriacă de economie, pentru incapacitatea de a recunoaşte faptul că în nici un sistem de bani discreţionari nu a durat, vreodată, prea mult timp înainte ca guvernul să cedeze tentaţiei de a umfla oferta monetară, ca un impozit indirect asupra oamenilor, prin scăderea proporţională a valorii economiilor lor şi a salariilor, precum şi transferarea bogăţiei lor în mâinile guvernului.

Pentru a fi corect faţă de Friedman, el a scris că: “[...] avem nevoie de angajamentul de a crea bani stabili. Cel mai bun aranjament, în prezent, ar fi să se impună autorităţilor monetare să menţină rata procentului de creştere a bazei monetare într-un interval fix. Acesta este un amendament deosebit de greu de impus, pentru că este atât de strâns legat de o anumită structură instituţională. O versiune ar fi: Congresul va avea puterea de a autoriza obligaţiile guvernamentale nepurtătoare de dobândă, sub formă de numerar sau intrări în registru, cu condiţia ca masa monetară rezultantă să nu crească cu mai mult de 5% pe an şi nu mai puţin de 3%.”

Cu toate acestea, având în vedere imposibilitatea de a aproba o astfel de modificare constituţională, se poate susţine că Friedman nu are nici un mijloc practic (numai cel teoretic, enunţat mai sus) pentru a restrânge astfel de practici bancare, sub oblăduirea directă a guvernului.

Aşa stând lucrurile, sunt de acord în parte cu concluzia lui Friedman, că “nu este nici fezabil, nici de dorit restabilirea unui standard aur-argint”, deşi tot el declara, mai târziu, că ar fi preferabil un astfel de standard, în locul mult detestatului sistem al rezervei fracţionate bancare.

Aş spune “Doamne ajută”, dacă s-ar mai concretiza vreodată un astfel de standard, eliminat prin grija lui Roosevelt şi Nixon, iar până atunci putem spera şi la măsuri de tranziţie, cum ar fi cea propusă de candidatul independent la preşedinţia SUA, “teroristul” Ron Paul, de a elimina Rezerva Federală şi, implicit, toate băncile naţionale private subordonate BIS Rothschild.

Speranţa există, fiindcă în pofida legislaţiilor fasciste globale, comunităţile reuşesc să dezvolte sisteme locale de credit, lipsite de monstruozitatea numită dobândă, urmând tiparele naturale care se conformează mult mai mult cooperării şi simbiozei, decât concurenţei, afacerile americane în sistem de barter cifrându-se, de exemplu, la momentul filmării, la 30 de miliarde de dolari, sumă deloc neglijabilă pentru un început.

Soluţiile sunt valabile acum, iar The Money Fix ni le dezvăluie printr-o documentare istorică impecabilă şi convingătoare, fiindcă nu este deloc târziu să reintegrăm valorile reale în viaţa umană şi în natură, întărind legăturile comunitare, prin colaborare şi compasiune, eliminând vechea şi criminala paradigmă a profitului mai presus de orice, fiindcă mişcările locale bazate pe schimburi complementare de bunuri şi servicii ne reamintesc că suntem fiinţe interconectate şi că abundenţa ne este la îndemână, dacă vom realiza că trebuie să evadăm, cât mai curând, din sistemele monetare centralizate.

Şi dacă tot nu v-am convins sau litania mea financiară v-a făcut să uitaţi motivele, haideţi să ni le reamintim împreună, citând cuvintele profetice ale unui alt iniţiat convertit, Sir Josiah Stamp, director al Bank of England (numit în 1928), creditat unanim pe locul al doilea în clasamentul averilor britanice:

“Sistemul bancar a fost conceput în nelegiuire şi a fost născut în păcat. Bancherii sunt stăpânii Pământului. Luaţi-l de la ei, dar lăsaţi-le puterea de a crea bani şi cu o singură trăsătură de condei vor crea depozite suficiente ca să-l cumpere din nou. Cu toate acestea, luaţi-l de la ei şi toate averile mari, ca a mea, vor dispărea şi ele ar trebui să dispară, pentru că aceasta ar fi o lume mai fericită şi mai bună, în care am putea trăi. Dar, dacă doriţi să rămâneţi sclavii bancherilor şi să plătiţi costurile sclaviei voastre, lăsaţi-le în continuare puterea de a crea bani.”

Sursa: antiiluzii.blogspot.com

Sclavia Moderna

Resursele umane – contabilizarea sclaviei

După Psywar, Metanoia revine în 2010 cu un nou documentar, extrem de complex, Human Resources, în regia lui Scott Noble, tratând subiectul vast al controlul social, examinând istoricul, filozofia şi, nu în ultimul rând, patologia elitelor mondiale, angrenate într-o cursă isterică de demolare a psihicului uman, pentru edificarea visului lor etern, sintetizat de Hobart Mowrer: “demoralizarea comportamentală supremă”.

Evitând un discurs bazat pe un accent moralizator-dogmatic, filmul ajunge să stabilească un standard, demolând respectabilitatea de faţadă a unor “distinşi” teoreticieni ai psihologiei comportamentale şi explorând edificarea filozofiilor mecaniciste, ce au condus la exploatarea fiinţelor umane în cadrul sistemelor ierarhice moderne.

Într-o structură coerentă şi perfect logică, Noble abordează problemele fundamentale ale mecanismelor de control ce stau la baza societăţilor actuale, indiferent de eticheta superficială ce le-a fost atribuită, prin tratarea următoarelor capitole: comportamentalism, management ştiinţific, filozofia locului de muncă într-o “democraţie”, ipoteza frustrare-agresiune, toate culminând cu latura cea mai abjectă a politicii mondiale, experimentele pe oameni.

Am fost întotdeauna extrem de sceptic, ori de câte ori cuvântul “ştiinţă” era asociat unei cercetări făcute pe fiinţe umane, fiindcă puţinele informaţii ce au ajuns până la noi privind experimentele japoneze din perioada interbelică sau cele ale “savanţilor nazişti”, au revelat o latură monstruoasă a caracterului indivizilor implicaţi în ele.

Ştiindu-se protejaţi de imunitatea acordată de propriile guverne, au abandonat orice urmă de etică şi compasiune, distrugând fără scrupule fiinţele umane ce au fost suficient de ghinioniste să le cadă în mână, în numele unor dubioase beneficii ştiinţifice.

Practicile lagărelor de concentrare au supravieţuit războiului şi nu întâmplător, fiindcă cei ce finanţaseră conflictul şi implicit experimentele derulate de nazişti, nu şi-au dorit să se piardă rezultatele infame ale acestora şi au ales cea mai simplă cale de a face asta, transformând “bastionul democraţiei mondiale”, SUA, prin intermediul unor operaţiuni clandestine ale CIA, de genul Proiectului Paper Clip, în azilul unor criminali de război ca Hermann Becker-Freyseng, Kurt Blome sau Hubertus Strughold sau SS-iştii Von Braun, Dr. Herbert Axster, Dr. Arthur Rudolph şi Georg Richkey, introduşi în ţară prin Operaţiunea Overcast.

Dacă de (im) precizia rachetelor V1 şi V2 ale SS-istului Werner von Braun – devenit după război “părintele” programului spaţial american, în absenţa unui talent autohton, precum Sergei Pavlovici Korolev al ruşilor – ar fi avut motive să se plângă doar britanicii, ce au fost terorizaţi de ele, în calitatea lor de veşnici aliaţi ai “imperiului democrat”, în cazul celor ce au folosit gazul neurotoxic sarin sau rudimentare camere hiperbarice, pe prizonierii lagărelor de concentrare naziste, cred că nişte vajnici jandarmi ai moralei mondiale, ca Elie Wiesel, ar fi trebuit să fie mult mai vigilenţi şi să nu le permită acestor călăi cu diplome medicale să moară de bătrâneţe în SUA.

De unde rezultă, dacă ar fi să fiu ceva mai cârcotaş, că un dulău bătrân ca Wiesel latră doar atunci când Rockefeller sau Rothschild îi slăbesc lesa suficient de mult, cât să poată poza în luptător antinazist independent şi că Germania lui Hitler nu a fost decât pepiniera în care aceşti finanţatori demenţi, au îndrăznit să-şi aplice fără restricţii teoriile eugenice.

Consecinţa cea mai gravă, în opinia mea, a masacrelor săvârşite de Hitler şi Stalin în virtutea ideologiilor găunoase, fie că se numeau eugenie sau socialism, a fost completa demonetizare a fiinţei umane, ce a fost redusă la o simplă cifră amintită de statistici, faptele abominabile ale unor criminali în serie părând a fi nesemnificative prin comparaţie, aşa cum argumentează, de altfel, unul dintre psihiatrii intervievaţi în documentar, căruia nu-i pot da dreptate, decât atunci când afirmă că statele şi guvernele sunt, totuşi, cei mai mari criminali.

Am detestat permanent barbarismele lingvistice de genul “managementului”, care nu poate fi decât “ştiinţific”, dar am folosit termenul intact în subtitrare, pentru a sublinia în contextul inspirat al filmului ceea ce intuisem de multă vreme, că managementul şi resursele umane nu înseamnă, de fapt, decât contabilizarea sclaviei umane, demarată odată cu eliberarea certificatului de naştere, dezumanizarea fiind desăvârşită de integrarea în mecanismele economiei de piaţă şi ale mult lăudatei revoluţii industriale, bazată pe principiile cretine ale Taylor-ismului.

Nu este deloc surprinzător ca o altă creaţie masonică, URSS, să adopte sub conducerea lui Lenin şi Trotski acelaşi Taylor-ism la baza “noii” politici economice NEP, fapt ce a condus la revolta Flotei Baltice staţionate la Kronstadt – o fortăreaţă din Insula Kotlin – sub conducerea lui Stepan Petricenko, căreia i s-au alăturat curând mulţi civili şi soldaţi, forţând iniţierea unei reacţii extrem de dure din partea lui Trotski şi Tuhacevski, soldată cu peste 3.000 de victime din rândul celor 18.000 de răsculaţi.

Cu atât mai lăudabilă este cariera lui John Taylor Gatto, care s-a dezis de moştenirea strămoşului său şi de statutul său profesional, relevând falsitatea morală a principiilor Taylor şi cele ale învăţământului obligatoriu, impus în statul model masonic al lumii, SUA, printr-o legislaţie draconică începând cu 1852 – în baza unui experiment prusac de la 1818 – la iniţiativa unui politician venal, Horace Mann, căruia prea puţin îi păsa de educaţie, vrând doar să împlinească un deziderat al clasei politice, de a începe reformarea şi pervertirea umană încă din copilărie, prin scoaterea brutală a unor fiinţe nevinovate de sub influenţa benefică a familiei.

Cât de eficiente au fost măsurile coercitive, ce permiteau aducerea forţată a copiilor la şcoală, sub pază militară şi cât de interesate au fost Statele Unite în promovarea lor ?

Deeptha Thattai scria în “A History of Public Education in the United States”:

“Massachusetts a aprobat primele legi privind învăţământul obligatoriu în 1852, fiind urmat de statul New York în 1853. Până în 1918, toate statele aprobaseră legi, ce obligau copiii să urmeze cel puţin şcoala elementară…

Din 1900 până în 1996, procentajul adolescenţilor ce au absolvit liceul a crescut de la circa 6% la aproape 85%.

Pe măsura progresului secolului XX, majoritatea statelor au extins limita legislativă a educaţiei şcolare obligatorii, la 16 ani.”

Actualul sistem de învăţământ promovează aproape fără excepţie, capacitatea stupidă de a memora şi reproduce mecanic, tomuri de teorii editate cu grijă de elitele lumii, în care informaţia este prezentată fragmentat şi ruptă de contextul real, descurajând şi chiar penalizând gândirea critică şi ideile originale, scopul final fiind obţinerea unui nou sclav al muncii – învăţat, încă din copilărie, că slugărnicia necondiţionată este singura cale de reuşită socială – o nouă marfă pe deplin sacrificabilă, numită pompos “resursă umană”.

Plecând de la experimentele comportamentaliste inumane ale lui John B. Watson şi B.F Skinner, era inevitabil să se ajungă la perfectarea capacităţii distructive a acestora, prin contribuţia unor psihiatri nemernici cu aură de mari personalităţi, ca Lauretta Bender, Louis Jolyon West, Hobart Mowrer, dintre ei detaşându-se net cel ce a ocupat cândva funcţia preşedinte al Asociaţiei Psihiatrice Mondiale, Ewan Cameron, un asasin între ale cărui victime se numără chiar şi mătuşa regizorului, căreia îi este dedicat acest film.

Folosindu-se, în afară de principiul problemă-reacţie-soluţie, binecunoscut tuturor celor care apreciază prezentările dinamice ale lui David Icke, de un alt principiu psihologic, numit de literatura de specialitate “ipoteza frustrare-agresiune”, guvernele lumii şi-au desăvârşit manipularea, prin devierea atenţiei populaţiei de la adevăraţii făuritori ai problemelor, care stau la baza nefericirii oamenilor, către “ţapii ispăşitori”, persoane sau minorităţi sociale, cărora li se pun în cârcă cu neruşinare toate tarele lumii.

Prea puţine persoane sunt obişnuite să folosească şi logica în gândire, căzând pradă foarte uşor unor asemenea manevre politice murdare, fără să realizeze sau chiar uitând, că practic orice grup social a fost trecut în timp prin poziţia de “ţap ispăşitor”, prin inducerea artificială a unei aure de inamic public, restul populaţiei fiind asmuţit asupra lor de către guverne sau şefi de state.

Această pervertire a opiniei publice este, de altfel, foarte uşor de realizat, într-un climat social dominant de instinctul animalic al competiţiei, specific sistemelor sociale ierarhizate, în care fiecare persoană este convinsă încă din copilărie, că singura modalitate de parvenire este înlăturarea din cale a oricăror competitori, ipotetici sau reali.

Mă disociez din nou de opinia realizatorilor documentarului, subliniind că teoriile eugenice şi agresivitatea competiţională, nu ar fi putut fi promovate niciodată, în absenţa teoriei false a evoluţiei darwiniste, pe care multă lume o confundă cu realitatea ştiinţifică, deşi la peste 150 de ani de la enunţare, rămâne tot o simplă teorie şi nu o certitudine, ce este dezminţită, în fapt, de majoritatea dovezilor arheologice, de microbiologia celulară şi de ADN.

Tembelismul agresiv al instructorilor armatei americane ar putea fi chiar distractiv, dacă nu s-ar înscrie în rândul acestor practici de distrugere a demnităţii umane, în scopul obţinerii unor roboţi obedienţi şi poate că după vizionarea acestui documentar, cei care-i invidiau sau condamnau pe militarii americani, vor înceta s-o mai facă, după ce le va fi clar că de sute de ani nu sunt decât cobaii ocultei mondiale, buni de sacrificat pe toate câmpurile de luptă.

În aceeaşi ordine de idei, veţi constata din film, amploarea experimentelor inumane derulate de armata Statelor Unite pe propriul teritoriu, care a folosit fără discriminare şi fără pic de milă, toxine biologice, chimice sau nucleare, contaminând populaţia civilă americană.

S-a vorbit în exces, în timp, despre experimentele din seria MKULTRA ale CIA, singurele de care avem cunoştinţă, fiindcă legea securităţii naţionale împiedică desecretizarea documentelor ce privesc perioada de după anul 1973, aşa că nu voi insista prea mult asupra acestui subiect, informaţiile furnizate de documentar fiind suficient de pertinente.

Deşi CIA, prin fostul director Richard Helms, a afirmat că experimentele gen MKULTRA au fost abandonate, veterani CIA ca Miles Copeland şi Victor Marchetti, au afirmat în diverse ocazii, că aceasta nu este decât o altă campanie de dezinformare a CIA şi că experimentele de control mental au continuat, fapt confirmat şi de descoperirea în 1977, a peste 20.000 de documente – dintre cele declarate ca fiind distruse de către Helms – ce au fost desecretizate şi publicate.

În acelaşi an, de la tribuna senatului, Ted Kennedy afirma:

“Directorul adjunct al CIA a revelat că peste 30 de universităţi şi instituţii au fost implicate într-un program de ‘teste şi experimente intensive’, ce includea folosirea drogurilor pe cetăţeni inocenţi de la toate nivelele sociale.”,

declarând totodată, în particular, că asasinii “oficiali” ai fraţilor săi, Lee Harvey Oswald şi Sirhan Sirhan, erau “absolvenţii” experimentelor de reprogramare mentală MKULTRA ale CIA.

“Strălucitor… fascinant… o uimitoare diversitate de subiecte acoperite şi prezentate într-o viziune unitară… Human Resources face diagnoza secolului XX.”   

Stephen Soldz,

Profesor la “Boston Graduate School of Psychoanalysis”

Preşedinte al “Psychologists for Social Responsibility”

Sursa : antiiluzii.blogspot.com    Vezi DOCUMENTARUL AICI