Vineri începe Conferința de Securitate de la München. Ne așteaptă o nouă ordine mondială?

„Post-Truth, Post-West, Post-Order?“ („Post- Adevăr, Post-Occident, Post-Ordine“) – deja din documentul de lucru al conferinței, autorii dezvăluie despre ce este vorba în acest an: posibilul final al vechii ordini mondiale.

Imagini pentru new world order

Criza democrațiilor liberale, teroarea jihadistă, chestiuni teritoriale în zona Pacificului și vacuumul puterii lăsat în urmă de SUA care s-au retras din arhitectura securității internaționale – în raportul său (Münich Security Report 2017 – MSR), fundația Conferinței de Securitate de la München (MSK) vorbește despre provocările actuale ale politicii de securitate internaționale.

 

Această lucrare, redactată împreună cu câteva think–tank-uri comerciale și non-profit, reprezintă documentul de lucru al Conferinței de Securitate de la München, ce se desfășoară în perioada 17-19 februarie 2017 în capitala bavareză.

 

Evenimentul este considerat cea mai importantă întrunire pentru securitatea mondială. Deja în introducerea raportului, Wolfgang Ischinger, președintele con-ferinței, declară că situația la nivel mondial este mai fragilă ca oricând de la cel de-Al Doilea Război -Mondial încoace. Este posibil – se spune în această lucrare – ca lumea să se afle în faza dinaintea erei post-occidentale, adică la finalul ordinii mondiale liberale, dominată de Occi-dent.

 

Motivele menționate de autori sunt fragilitatea Uniunii Europene, o nouă ordine a fluxului informațional și alegerea lui Donald Trump la președinția Statelor Unite.

 

Punct de cotitură

 

Autorii sunt de părere că discursul de învestire al preşedintelui Trump, în care nu a menționat deloc libertatea sau drepturile omului, nu este un semn bun pentru valorile liberale la nivel mondial. Și președintele MSK, Ischinger, crede că oponenții unei societăți deschise sunt pe val. Oamenii din Occident își pierd încrederea în modelul lor social-liberal și în valorile de bază ale acestuia.

 

Unul dintre numeroasele studii citate în această lucrare arată că în prezent în multe tări – printre care SUA, Spania și Germania – mai mulți cetățeni decât în urmă cu 15 ani sunt de părere că un regim autoritar ar găsi soluții politice mai bune decât o democrație.

 

Nimic nu e adevărat și totul e posibil

 

La această stare a contribuit și răspândirea așa-numitelor fake news (știri false). Acestea reprezintă o adevărată provocare pentru dezbaterea publică, la fel ca ”postacii” în mediile sociale sau răspândirea motivată politic a unor informații secrete, obținute ilegal. Lucru care s-a întâmplat atât în conflictul Rusia-Ucraina, cât și în timpul alegerilor din SUA.

 

”Marele pericol este că încrederea oamenilor în mass-media se erodează în continuare”, citim în acest document. Se formează un cerc vicios, pentru că guvernele democratice nu pot institui ”Oficii ale Adevărului” care să interzică știrile false, fără a-și pierde liberalitatea.

 

Siria: Nu se întrevede un sfârșit

 

Amenințările la adresa societăților deschise nu vin numai din interior, din nemulțumirile față de evoluțiile proprii. Ci și din conflicte externe, cum ar fi războiul din Siria, în care și-au pierdut viața, din 2011, peste 300.000 de oameni. Jumătate din populația Siriei s-a refugiat. În lucrarea respectivă se spune că protestul intern împotriva liderului Bashar al-Assad  a devenit de mult un conflict internațional.

 

Dar, în timp ce nenumărați actori se implică în Siria și în zonele de conflict din regiune, Occidentul stă și privește, scriu autorii. În acest caz, era post-occidentală ar putea să fi început deja.

 

Instabilitate în Orientul Apropiat

 

Cea mai mare provocare teroristă vine din partea organizației jihadiste -”Statul Islamic”, se arată în document. Susținătorii grupării au ajuns și în lumea occidentală. Câteva atentate comise în Europa au fost revendicate de aceștia.

 

Statele europene au reacționat diferit la această provocare. Franța, de pildă, a instaurat starea de urgență. Germania s-a oprit la razii. Europa ar trebui însă să se decidă pentru reacții unanime, subliniază autorii lucrării.

 

 

”Uniunea Europeană va putea face față amenințării jihadiste pe termen lung numai dacă își întărește cooperarea anti-tero și puterea de reacție”, scriu specialiștii în documentul de lucru.

 

Cel mai mare pericol ar fi potențialul jihadiștilor de recrutare în interiorul Europei. Propagandiștii jihadiști sunt tot mai activi și în același timp se intensifică legătura dintre criminalitatea clasică și terorism. Conflictele din lumea islamică fac ca propaganda jihadistă să pară plauzibilă în ochii potențialilor recruți.

 

Răspunsuri la conferință

 

„Münich Security Report” oferă, în 90 de pagini, un rezumat al celor mai acute probleme ale politicii globale. Autorii vorbesc despre provocări ce ar putea distruge ordinea mondială stabilită după Al Doilea Război Mondial. Aceștia nu se referă numai la șubrezirea vechilor alianțe și la conflictele internaționale, ci și la evoluțiile din interiorul statelor, mai ales din cele democratice.

 

Iar răspunsurile ar trebui să vină pe perioada conferinței. Ischinger își dorește de la participanți dezbateri deschise: ”Sper că vom discuta deschis și onest despre diferende, dar și despre interese și valori comune”.

Sursa : money.ro

Sfântul profit al Bisericii Ortodoxe. Ce excedent au declarat la Finanţe eparhiile BOR şi câţi bani au cheltuit în scop social-filantropic

Biserica Ortodoxă Română rămâne în continuare profitabilă, raportând şi pentru anul 2016 un excedent de peste 4,2 milioane de euro, potrivit bilanţurilor contabile publicate pe site-ul Ministerului de Finanţe. Asta în condiţiile în care BOR a declarat cheltuieli filantropice, anul trecut, în valoare de peste 21 de milioane de euro. În top trei cei mai mulţi bani obţinuţi ca profit se află Arhiepiscopia Argeşului şi Muscelului, cu aproape 650.000 de euro, Mitropolia Moldovei şi Bucovinei,cu aproape 595.000 de euro, şi Arhiepiscopia Bucureştiului, cu circa 573.000 de euro.

Vânzarea de lumânări, icoane şi alte obiecte de cult, precum şi închirierile au adus, anul trecut, un excedent în conturile Bisericii de 19.334.274 de lei, adică 4,2 milioane de euro, cât au raportat la Ministerul Finanţelor profit eparhiile BOR, cu un milion în plus faţă de 2015. Şi agenţia de Turism a Patriarhiei, Basilica Travel, a rămas profitabilă în 2016, cu 1.520.827 de lei, adică aproape 338.000 de euro.

Singura care a ieşit pe minus în 2016 a fost Arhiepiscopia Craiovei, care a raportat o pierdere de peste 200.000 de euro, adică 958.887 de lei. Cu un an în urmă, acesta raportase un profit de aproape aceeaşi valoare, pierderea de la un an la altul fiind practic de 100 la sută. .

Cea mai profitabilă eparhie a BOR este Arhiepiscopia Argeşului şi Muscelului care a raportat în 2016 un excedent de 3.035.844 lei, adică aproape 650.000 de euro. Ea este urmată în top de Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, cu aproape 595.000 de euro profit(2.678.380 lei), Arhiepiscopia Bucureştiului, cu circa 573.000 de euro(2.581.523 lei), Patriarhia Română, cu 537.000 de euro(2.420.175 lei) şi Arhiepiscopia Timişoarei, cu  467.500 de euro(2.103.677 lei).  Sursa : gandul.info

Profituri înregistrate în ultimii 2 ani, potrivit site-ului Ministerului Finanţelor (LEI)

Etichete:,

Academicianul Eugen Mihaescu: ”Aceasta este tragedia țării noastre- este condusă de slugoi!”

Iulie 13, 2017 1 comentariu

Bucuria mi-a fost scurtă… M-am bucurat văzând că societatea civilă și intelectualii s-au mobilizat, în sfârșit, împotriva pretențiilor aberante proferate de iresponsabilul „tovarăș“ aflat la conducerea Institutului pentru Studierea Holocaustului în România „Elie Wiesel“ și m-am întristat apoi odată cu publicarea în Cotidianul a așa-zisului program al Academiei Române pentru sărbătorirea a 100 de ani de la Marea Unire… Două evenimente care mă duc cu gândul la meteahna pe care a instituit-o pe meleagurile dâmbovițene ceea ce s-a numit în istorie „epoca fanariotă“.

Veniți în 1711 din mahalalele Istanbulului pe post de domnitori în Țările Române, cei care au fost impuși de Înalta Poartă pe tronurile celor două principate au încurajat obiceiul care caracterizează viața publică a României până în ziua de azi. La începutul anilor ’70, un artist fotograf, care mi-a fost coleg pe vremuri la Contemporanul, a publicat o imagine care a provocat mare scandal. Mulți s-au întrebat cum de a fost tipărită și cum de i s-a permis să o expună la Sala Dalles. Fotografia înfățișa un bărbat îmbrăcat în costum cu cravată, îngenuncheat în fața unui imens ciolan, și se intitula: „Și dă-ni-l Doamne, mare, cât mai mare!“. Asta, în plin regim comunist, în perioada în care, unii zic, dictatorul Ceaușescu permisese oarece „deschidere“. Despre aceeași meteahnă scria în jurnalul său și René de Weck, diplomatul care a reprezentat Elveția în Sud-Estul Europei și a locuit 12 ani la București între 1933 şi 1945, cea mai nefastă perioadă pentru România contemporană:

„Această țară a cunoscut dintotdeauna o politică de clientelă. Omul care «face carieră» în serviciul statului nu se gândește să «servească» pentru ceva, ci să obțină o funcție lucrativă. El nu se raliază unei idei, ci unui om pe care-l crede capabil să-i sporească averea.

Când patronul său vine la putere, el nu-i va cere acestuia să salveze patria, ci să-i asigure o poziție onorabilă…“

Aceasta este tragedia țării noastre: este condusă de slugoi! Că e vorba de președintele ei, de președinții de partide, de aleșii locali sau de orice funcționar cu putere de decizie, cu toții servesc alt stăpân decât poporul român, decât interesul țării. Cu toții dau socoteală altcuiva aflat la Bruxelles, în ambasadele străine sau în alte capitale. Și fac asta pentru că își doresc un ciolan cât mai mare!

Din cauza aceasta își permite Alexandru Florian, un funcționar al Guvernului, să ceară demolarea statuilor, schimbarea numelui străzilor, pentru că există aleși locali care, din slugărnicie, sunt gata să-i satisfacă orice pretenție. Nu numai că nu opun nicio rezistență, dar se mai duc și să raporteze îndeplinirea „misiunii“ la ambasada unui stat străin. Oare Ambasada Israelului i-a ales pe edilii care au votat la Sectorul 4 schimbarea denumirii Liceului Tehnic „Mircea Vulcănescu“? Au terminat cu repararea străzilor, construirea de parcări, de spații verzi sau mai știu eu ce au promis în campanie electoratului care i-a votat și s-au gândit că ar fi bine să demoleze câte ceva, ca să dea satisfacție, după capul lor, israelienilor?

Despre „tovarășul“ Alexandru Florian – care este păstrat la conducerea Institutului pentru Studierea Holocaustului în România „Elie Wiesel“ tot din slugărnicie, deși afectează grav funcția și instituția pe care o reprezintă – am mai scris și nu am chef să mă repet. Reacția societății civile și a intelectualilor împotriva pretențiilor lui mă scutește să îmi mai pierd timpul cu el.

Am ajuns la motivul care mi-a curmat bucuria: minusculul, ca să nu zic măruntul, președinte al Academiei Române, domnul Ionel Valentin Vlad, specialist în holograme. El însuși o hologramă de președinte… După ce a servit cu „cinste“ și devoțiune Partidul Comunist la Institutul de Fizică Atomică din Măgurele – unde a lucrat cu aprobarea Securității –, a găsit un nou stăpân față de care să-și manifeste întreaga devoțiune… Ca orice slugoi însă, ilustrează o altă fațetă a specimenului. Când slugoiul ajunge în funcție de conducere, pe capră, el se transformă. Cum zice românul: „Țiganul când s-a văzut împărat întâi pe ta-su l-a spânzurat!“. De când s-a văzut cu limuzină și șofer, uitând că a fost ales și nu a moștenit funcția sau a fost numit, domnul Ionel Valentin Vlad conduce Academia Română cu cravașa, ca un vechil pe plantație.

Domnul Ionel Valentin Vlad a dat ordin ca apelul la unitate națională, semnat pe 8 februarie 2017 de majoritatea academicienilor, să fie șters de pe site-ul Academiei Române și acum, în schimb, își face publică, prin toate canalele media, propria creație, această jenantă însăilare numită Programul Academiei Române de Sărbătorire a Centenarului Marii Uniri. Un fel de „program pentru realizarea cincinalului în patru ani și jumătate“, cum îi plăcea lui Ceaușescu să se execute. O decizie luată de capul lui în această perioadă de vacanță. Ultimul prezidiu cunoscut al Academiei Române s-a întrunit pe 29 iunie, cu o zi înaintea Adunării Generale din 30, în care nu s-a pomenit o vorbă despre „mărețul program“…

Dar ce să te miri din partea unuia care a interzis prezidiului și, implicit, Academiei să ia oficial poziție în fața prigoanei pe care a pornit-o Alexandru Florian împotriva intelectualilor români în numele Institutului pentru Studierea Holocaustului în România „Elie Wiesel“! Ce să te aștepți de la unul care tolerează prezența plăcii pe care sunt înscriși academicienii martiri ai sistemului comunist sub o scară, în culoarul care duce la „muzeul“ instituției. De la unul care, în dările de seamă despre activitatea lui ca președinte, consemnează – la capitolul realizări – „frumoasa discuție purtată la dejunul cu ambasadoarea Israelului“…

Programul Academiei Române intitulat pompos de Sărbătorire a Centenarului Marii Uniri e portretul președintelui Academiei Române. E „nici cu carne, nici cu brânză“, ceva care să nu supere pe nimeni și care poate fi bifat că a fost „făcut“…

Trăim o epocă tristă. Parafrazându-l pe Arghezi, trăim într-o lume de îmbogățiți, de samsari, de mercenari, de escroci, în timp ce oamenii umblă tot dezbrăcați, tot flămânzi, în vreme ce se alege iarăși, nebăgând de seamă, o nouă elită a banului celui criminal. Asaltul puroiului e general!

Autor: Eugen Mihaescu

Sursa: Cotidianul

Minarea de monede virtuale consumă tot atâta energie electrică cât o ţară cu 17 milioane de locuitori

Bitcoin şi mai nou Ethereum, aşa numitele monede virtuale alternative, au dat naştere uneia dintre cele mai dinamice bule speculative din ultimii ani. Aceasta este întreţinută pe de o parte de dorinţa celor aflaţi la baza piramidei de a obţine profit rapid creând ceva din nimic folosind mijloace aflate uşor la îndemână şi aşteptările altora de a se îmbogăţi, colecţionând cât mai multe monede virtuale pentru a revinde apoi în câştig, când preţul raportat la bani reali a crescut suficient de mult.

Faptul că dificultatea operaţiunii prin care sunt generate monede virtuale creşte constant şi chiar există o limită privind numărul total de monede virtuale care pot exista simultan alimentează, pe de o parte, vânzarea până la epuizarea completă a stocurilor de dispozitive care facilitează obţinerea acestora – acceleratoarea grafice pentru PC, surse de alimentare, ASIC-uri (dispozitive care folosesc hardware special proiectat pentru acest scop). În tot acest timp preţul monedei virtuale tot mai greu de generat folosind mijloacele actuale creşte şi el, mai rapid decât cotaţia oricărei alte monede oficiale, justificând efortul de a ţine pasul cu noile cerinţe hardware şi suporta consumul de energie crescut.

Momentan, activitatea de minare a principalelor monede virtuale generează un consum de electricitate estimat la 14.54 TWh (Bitcoin) şi 4.69 TWh (Ethereum), iar tendinţa este de creştere rapidă.

Moneda Ethereum generează un consum de energie similar Republicii Moldova (aprox. 3 milioane locuitori), în timp ce moneda Bitcoin are un impact similar Turkmenistanului (5.1 milioane locuitori) sau Siria (17 milioane locuitori în anul 2014).

Dacă ar avea statutul de ţară, Bitcoin ar fi pe locul 81 din punct de vedere al consumului de electricitate (locul 71, dacă includem în calcul şi moneda Ethereum).

Pe termen ceva mai lung, imposibilitatea creării de noi monede virtuale (complexitatea procedeului de minare creşte exponenţial) şi neîncrederea celor care deţin portofolii mari de monede virtuale ar putea stopa brusc acest fenomen, runde succesive de vânzare în masă alimentând deja episoade de volatilitate extremă a cotaţiilor. Ca şi în cazul altor bule speculative, la final numărul celor păgubiţi de tranzacţiile cu monede virtuale va fi, probabil, mult mai mare decât al celor îmbogăţiţi de acestea.

Sursa : go4it.ro

Etichete:,

Guvernul vrea un BIG Brother pentru domeniul financiar, o megastructură de unificare a bazelor de date

Discuţia dintre conducerea ANAF şi premierul Mihai Tudose s-a încheiat, aceasta fiind mai de durată decât a fost preconizat iniţial. Bogdan Nicolae Stan, preşedintele ANAF a anunţat, după discuţiile cu premierul Mihai Tudose, că în cursul zilei de joi ANAF, Ministerul de Finanţe şi STS vor prezenta un memorandum privind crearea unui sistem informatic unic ce va conţine bazele ANAF, Finanţe şi Trezorerie.

Bogdan Stan, ANAF: Încasările la buget au fost de 101 miliarde de lei, 98,6% din ce s-a programat

 

Încasările la bugetul de stat au însumat, în primele şase luni din acest an, aproximativ 101 miliarde de lei, cu patru miliarde de lei peste nivelul de anul trecut, reprezentând 98,6% din cuantumul programat, a declarat vineri Bogdan Stan, preşedintele ANAF.

 

„Faţă de programul de realizări stabilit pentru Ministerul Finanţelor, avem un procent de 98,64% pe primele şase luni, înregistrându-se anumite scăderi pe partea de accize şi de impozit pe profit. I-am explicat domunlui prim-ministru că această scădere la impozitul pe profit provine din schimbarea cadrului legislativ, 9.200 de companii trecând de la sistemul impozitului pe profit la cel de impozitare a cifrei de afaceri”, a declarat Bogdan Stan, după întrevederea avută cu premierul Mihai Tudose.

Preşedintele ANAF a precizat că 7.500 de societăţi au trecut de la impozitul pe profit la cel pe cifra de afaceri, ca urmare a introducerii impozitului specific în turism şi alimentaţie publică, de la 1 ianuarie 2017, creându-se astfel „un deficit de un miliard şi 100 de milioane de lei la încasările din impozitul pe profit.

 

În ceea ce priveşte colectarea la accize, „i-am explicat premierului că această creştere a consumului de produse petroliere, de 12%, nu se reflectă şi într-o creştere a încasărilor din accize, având în vedere că accizele au scăzut în 2017 faţă de 2016 cu 20%”, a mai spus preşedintele ANAF. La fel şi în cazul TVA, a existat o scădere din cauză că în 2017 a scăzut cota de TVA de la 20% la 19%.

 

„L-am asigurat pe premier că în perioada următoare vom face toto posibilul să recuperăm deficitul pe care-l avem, de patru miliarde de lei reprezentând acel procent de 98,64% din încasările programate”, a mai spus Bogdan Stan.

 

Şeful ANAF: În şedinţa de joi, un memorandum privind un sistem unic de date informatice

 

”S-a luat decizia ca, joi, Ministerul Fiannţelor, ANAF şi STS să prezinte un memorandum privind crearea unui sistem de date informatice unice sub forma de centru naţional de informaţii financiar-fiscale”, a declarat Bogdan Nicolae Stan, preşedintele ANAF.

 

Acesta a mai anunţat că sistemul va uni bazele ANAF, Finanţe şi Trezorerie.

 

Stan a mai precizat că în momentul de faţă în sistem sunt şi servere din 1999.

 

Preşedintele ANAF, ministrul de Finanţe şi directorul STS au fost chemaţi vineri la Palatul Victoria de către premierul Mihai Tudose.

 

Anterior, surse guvernamentale declaraseră pentru MEDIAFAX că noua structură se va numi Centrul Naţional de Informaţii Financiar- Fiscale.

 

Se va înfiinţa Centrul Naţional de Informaţii Financiar-Fiscale (surse)

 

Centrul Naţional de Informaţii Financiar- Fiscale va lua fiinţă, potrivit unor surse guvernamentale, premierul cerând vineri conducerii ANAF şi ministerului de Finanţe ca până joia viitoare să îi fie prezentaţi paşii pentru realizarea structurii.

Această nouă structură informatică ar urma să unifice toate bazele de date legate de fiscalitate ale Ministerului de Finanţe cu ANAF şi STS, au declarat surse guvernamentale pentru MEDIAFAX.

 

De altfel, la şedinţa de vineri, de la Palatul Victoria, dintre premierul Mihai Tudose, ministrul de Finanţe, Ionuţ Mişa şi conducerea ANAF a mai fost prezent şi şeful STS, Marcel Opriş.

 

Potrivit surselor citate, premierul a solicitat ca până joi să primească o foaie de parcurs în care să fie prezentaţi paşii pentru realizarea noii structuri.

Sursa : money.ro

O istorie inconfortabilă

Iunie 30, 2017 1 comentariu

„I saw, in fact, history being written not in terms of what happened but of what ought to have happened according to various ‘party lines’…” (George Orwell)

Pentru a face libertatea să dispară, mai întâi trebuie suprimată diseminarea adevărului, obișnuia să spună profesorul Sutton. În secolul trecut, adevărul nu a prisosit, chiar și în ceea ce s-a numit lumea liberă. Scriitorii care vorbeau, de pildă, despre mizeria totalitară, crimele și lagărele comuniste, erau marginalizați, contestați sau, pur și simplu, ignorați. Soarta lui Orwell și Panait Istrati este simptomatică. Mult mai comode și mai bine primite de mediul academic, bancar și cultural erau reportajele glorioase despre miracolul sovietic, publicate în ziarele prestigioase ale Occidentului[1]. A trebuit să treacă suficient de mult timp până când amploarea și profunzimea catastrofei provocate de bolșevici să fie acceptate, deși până astăzi se mai pot întâlni edulcorări și reevaluări. Și, pe urmele lui Sutton, ar putea fi deschisă o întreagă discuție dacă această acceptare a răului comunist a fost făcută sub presiunea dezvăluirilor sau din nevoia de a consolida, prin opoziție, un partener dialectic. Desigur că fenomenul nu s-a limitat doar la negarea crimelor comise de comuniștii ruși, ci a țintit întregul demers global-colectivist[2] .

Calea cea mai insidioasă de suprima adevărul este acoperirea lui sub o mulțime de fapte irelevante și multe, nesfârșite, minciuni, rostogolite ad nauseam. Din acest punct de vedere, Antony Sutton mărturisea că pentru cercetările sale istorice privind legătura dintre sistemul bancar apusean și încarnările totalitare ale secolului XX„ a fost persecutat, dar nu penalizat, legal”. Opera sa impresionantă, tulburătoare, cu adevărat iconoclastă, demolatoare de presupoziții și lozinci bine întipărite, blindată exclusiv cu documente oficiale, imbatabile, a fost trecută cu vederea, ignorată, dar niciodată contestată.

Ceea ce făcea și încă face inacceptabile cărțile sale, ceea ce demonstra fără putință de tăgadă Sutton era ilustrarea complicității criminale pe care „establishmentul anglo-saxon” a avut-o, atât cu Revoluția Bolșevică, cât și în consolidarea puterii comuniste de-a lungul timpului, prin ajutoare financiare, militare, tehnologice și logistice.

Trilogia „Western Technology and Soviet Economic Development”, publicată între 1968 și 1973, descria în detaliu sprijiinul obținut de comuniștii ruși în crearea unei economii cât de cât funcționale, iar „Wall Street și Revoluția Bolșevică” (1974), apărută astăzi și în ediția română, documenta intervenția indispensabilă a bancherilor americani în triumful lui Lenin&co. asupra guvernului provizoriu și, mai apoi, în Războiul Civil.

Așadar, nu e vreo surpriză de ce Sutton a fost boicotat, iar numele său este astăzi încă prea puțin cunoscut. Deprinși a gândi în opoziții binare, mai mult sau mai puțin marxiste (capitalism-comunism, revoluționari-bancheri, etc.), lucrările sale spulberă toate aceste distincții false și contestă argumentat un întreg mod ideologic de a vedea lumea. După ce parcurgi cărțile lui nu îți ia mult timp până când realizezi că aproape tot ceea ce ai fost învățat despre trecutul recent este falsificat sau, în cel mai bun caz, denaturat. Însuși Sutton, fost profesor la California State University și cercetător la Hoover Institute al Stanford University, declara tăios, într-o conferință, că în universități se studiază aproape numai minciuni, nesusținute de dovezi. „Este istoria establishmentului, istoria oficială, care domină manualele istorice, editurile importante, media și rafturile bibliotecilor. Linia oficială presupune întotdeauna că evenimente precum războaiele, revoluțiile, scandalurile, asasinatele sunt, într-o măsură mai mare sau mică, rezultatul unor evenimente fără legătură între ele. Prin definiție, ele NICIODATĂ nu pot fi opera unor conspirații, nu pot apărea din acțiunea planificată și premeditată a unor grupuri”.

Sutton nu a basculat în direcția opusă, a unui (horibile dictu) conspiraționism ieftin, garnisit cu teorii abracadrabante[3] care ating realitatea, câteodată, doar întâmplător. Din postura unui profesor universitar cu experiență, el avertiza asupre meticulozității și probității de care trebuie să dea dovadă un istoric serios. În opinia sa, cercetătorul modern trebuie întotdeauna să se bazeze pe documente oficiale (necunoscute), pe declasificări, și doar atunci va avea speranța că va putea schimba versiunea acceptată a trecutului. Și din acest punct de vedere, lucrările sale sunt aproape un unicat în peisajul istoric contemporan, deoarece sa bazează exclusiv pe surse primare: arhive de stat, acte bancare, memorii[4]. Mai mult, spunea Sutton, istoricul trebuie să se asigure că tot ceea ce publică este în întregime exact, altfel va fi complet decredibilizat pentru cea mai mică greșeală. „Bătălia pentru adevăr nu poarte fi câștigată decât prin fapte” a rămas, până la final, crezul său profesional.

Lumea academică, mereu „interesată să promoveze colectivismul”, nu l-a iertat pentru curajul de care a dat dovată. „Am fost forțat să plec de la două universități (UCLA și Stanford), mi-a fost refuzat profesoratul la Cal State Los Angeles. De fiecare dată când scriu ceva, se pare că lezez persoane sus-puse și sunt aruncat în gura lupilor”, spunea Sutton, într-un interviu[5]. După ce a publicat „National Suicide: Military Aid to the Soviet Union”, republicată mai târziu cu titlul „The Best Enemy Money Can Buy”, Hoover Institute l-a concediat, sub pretextul că informațiile prezentate nu erau publice și că a plagiarizat propria carte aflată în pregătire la Hoover, deși documentele în discuție erau declasificate, accesibile legal oricărei persoane interesate, iar ideea de plagiarizat nu putea fi luată în considerare, câtă vreme tocmai editura solicitase explicit scoaterea acelor pasaje din carte.

Glenn Campbell, directorul Institutului și cel care ulterior va deveni consilier pe politică externă al președintelui Ronald Reagan, l-a numit „o problemă”, l-a declarat „persona non-grata” și l-a amenințat că nu va supraviețui. La rândul său, celebrul publicist neoconservator William Buckley l-a etichetat drept „ticălos (jerk)”. Au existat chiar și încercări de a-l decredibiliza prin asocierea sa cu mișcările de extremă-dreapta, dar cum nu exista absolut nimic concret, această tentativă a fost abandonată[6].

Iritante pentru status-quo și imposibil de contestat, cărțile sale au fost, înainte de explozia internetului, practic intruvabile. „Wall Street and Soviet Technology”, de exemplu, a stat în print 31 de ani, cu tiraje confidențiale, doar pentru simplul motiv că dispariția ei oficială de pe piață ar fi însemnat un transfer al drepturilor de proprietate către autor. Drept urmare, Stanford University s-a mulțumit să scoată un număr redus de exemplare în fiecare an, de negăsit pe piață sau în biblioteci. „Wall Street și Revoluția Bolșevică” era, la apariție, după cum mărturisea profesorul Sutton, pe locul întâi în cea mai importantă revistă de recenzii, dar, în fapt, foarte puține librarii aveau cartea.

Trebuie amintit, totuși, că ideilee sale au primit și recunoașteri oficiale. Parțiale, marginale, aproape spuse în șoaptă, aruncate printre note de subsol. Richard Pipes, fost profesor la Harvard și unul dintre cei mai respectați specialiști în istoria Rusiei, scria în cartea sa „Survival Is Not Enough: Soviet Realities and America’s Future”: „În cele trei volume detaliate privind achiziția sovietică de echipament și tehnologie vestică, Sutton ajunge la concluzii incomode pentru oamenii de afaceri și pentru economiști. Din acest motiv, opera sa este respinsă ca „extremă” sau, cel mai adesea, pur și simplu, ignorată”. La rândul său, Zbigniew Brzezinski, politolog și figură dominantă a Comisiei Trilaterale, confirmă explicit teza lui Sutton în cartea sa, „Between Two Ages: America’s Role in The Technotronic Era”. ”Pentru dovezi impresionante privind implicarea apuseană în prima fază a creșterii economice sovietice, vezi lucrarea lui Antony C. Sutton, „Western Technology and Soviet Economic Development”, care susține că dezvoltarea economică sovietică între 1917 și 1930 a fost dependentă hotărâtor de ajutorul tehnic vestic, iar cel puțin 95% din industria rusească a beneficiat de acest ajutor”.

Dar cine era, până la urmă, acest personaj incomod, care a pus pe jar, prin cărțile sale, un întreg sistem politic-economic-intelectual?

O viață dedicată adevărului

Antony Sutton a fost o persoană discretă, în special în ceea ce privește biografia sa. Îi displăcea publicitatea și nici nu era avid de interacțiuni sociale. Prefera să studieze arhivele și să descopere acele documente care luminau istoria.

S-a născut în 1925, la Londra, într-o familie de ingineri, cu tradiție în domeniile tehnice. După studii primare solide, între anii 1936 și 1941, la colegiul Bishopshalt Grammar School, situat în proximitatea Londrei, Sutton se angajează pentru doi ani într-o companie specializată în producerea oțelului, după care este recrutat în armată. Participă la debarcarea din Normandia, iar mai târziu ajunge cu trupele aliate în Germania, unde ia parte la un program de denazificare la Universitatea din Gottingen. Întors în Albion, în toamna anului 1947, Sutton se înscrie la Universitatea din Southampton unde obține titlul de doctor în economie, patru ani mai târziu. Dezgustat de naționalizările guvernului britanic, în 1953, decide să emigreze în Canada, unde ocupă poziții importante în companii care activau în industria metalurgică și extractivă, iar patru ani mai târziu se stabilește în SUA, cu o slujbă similară.

La sfârșitul anilor ’50, după cum mărturisea chiar profesorul Sutton, într-unul din puținele sale excursuri memorialistice, dobândise o experiență și o cunoaștere solidă a tehnologiei din cinci țări diferite, ceea ce îi permitea să fie foarte categoric în privința așa-zisului „avans” sovietic, acceptat dogmatic în Apus. De altfel, această „ciudățenie” teoretică – cum ar putea o economie comunistă, prin definiție supercentralizată, să inoveze – a generat interesul său academic pentru istoria și originile tehnologiei comuniste. Drept urmare, în anul 1959, se înscrie la UCLA, iar aici, în biblioteca universității, începe să descopere tot mai multe surse primare care îi confirmă ipoteza sa fundamentală, potrivit căreia industria bolșevică a fost construită și întreținută de companiile și guvernele occidentale. O teză mult prea neliniștitoare, imposibil de digerat, atunci ca și astăzi, care i-a împiedicat, în bună măsură, susținerea doctoratului la UCLA, obținut totuși la altă universitate. În pofida acestui recul, un membru al comisiei de la UCLA îl „împinge” să devină profesor de economie la California State University, dar acolo va întâmpina aceeași presiune politică. „În toată experiența mea profesională, la compania Motorola, la UCLA sau Cal State, nu am întâlnit pe nimeni care să susțină că economia URSS este înapoiată sau stagnantă”, avea să spună, mai târziu, Sutton.

Își continuă, pe cont propriu, inclusiv financiar, cercetările în arhivele Departamentului de Stat[7] pentru a dovedi ajutorul oferit bolșevicilor de către SUA și Marea Britanie. Primul manuscris al trilogiei sale este gata de a fi publicat în 1966, dar, după cum i-a declarat unul din cei mai importanți editori americani, Henry Regnery, „cartea nu este comercială”. De fapt, concluzia volumului era devastatoare, și deci inacceptabilă, pentru consensul public: „Tehnologia sovietică este tehnologia vestică. Punct”.

Cu toate acestea, Hoover Insitute, prin directorul adjunct Al Belmont, fost director al unei divizii importante din cadrul FBI, îi oferă posibilitatea de a-și continua cercetările în cadrul think-tankului de pe lângă Universitatea Stanford, iar Sutton acceptă. Ultimul volum este gata de a fi publicat în 1971, dar apariția sa este întârziată inexplicabil timp de un an. Motivul îl reprezenta subiectul foarte specific al cărții, transferurile de tehnologie americană către URSS, într-un context politic inflamabil cum era Războiul din Vietnam.

De aici și până la expulzarea de la Hoover și din lumea academică nu a mai fost decât un pas, realizat „de către oameni de tip CIA” [8]. Sutton și-a continuat munca de istoric și economist cu aceeași hotărâre, iar lucrările sale au fost publicate de edituri independente. A urmat o nouă trilogie dedicată bancherilor americani, „Wall Street și Revoluția Bolșevică” (1974),  „Wall Street și FDR” (1975), „Wall Street și ascensiunea lui Hitler” (1976), în care demonstra implicarea cvasitotală a bancherilor anglo-saxoni în proiectele colectiviste ale secolului XX.

Chiar și în anonimitatea autoimpusă, profesorul Sutton nu a scăpat de hărțuirea establishmentului. Din când în când, spunea istoricul englez, la ușa mea apar reprezentanți ai agențiilor guvernamentale care îmi spun că sunt „greu de găsit”[9]. Fiscul american și-a făcut și el simțită prezența, deși situația financiară a profesorului era departe de a fi spectaculoasă, după cum singur declara.

„În termeni obișnuiți, materiali, m-am ratat. În termeni de descoperiri, cred că am avut succes.(…) Pe de altă parte, am scris 26 de cărți, am publicat mai multe newslettere șamd….dar cel mai important este că nu am renunțat la a spune adevărul. Și nu am cedat”[10], își descria Sutton cariera.

Până la finalul vieții, Sutton a rămas un optimist temperat, credincios în Dumnezeu, convins că sistemul actual, creat pe minciună și corupție, se va distruge, cu toate că nu întrevedea pe termen scurt altceva decât „haos și confuzie”. Antony Sutton a trecut la cele veșnice neașteptat, în 2002, din cauze naturale, conform documentelor prezentate de medici.

Wall Street și Revoluția Bolșevică

Istoria căderii Imperiul Țarist, în februarie 1917, și a preluarii puterii de către bolșevici, câteva luni mai târziu, a fost, pentru multă vreme, tributară explicațiilor standard furnizate de ideologia marxistă[11]. Prăbușirea catastrofală a ultimei autocrații ortodoxe era pusă pe seama condițiilor economice și sociale dezastruoase din Rusia începutului de secol XX[12]. Triumful comuniștilor în octombrie nu a fost nici el pe deplin explicat. O mână de fanatici, exilați la începuturile lui 1917 prin toate colțurile lumii, fără niciun fel de susținere populară seminificativă, a reușit, în mai puțin de un an, să ajungă la conducerea celui mai mare imperiu al lumii. Desigur că este doar un fel de a spune că Lenin&co. controlau într-adevăr Rusia. În afara celor două mari orașe, St. Petersburg și Moscova, unde erau bine organizați, bolșevicii se aflau sub asediul Albilor, al celor rămași credincioși țarului și al țăranilor. Până și Lenin recunoștea, în anul 1921, că sfârșitul revoluției este aproape. Dar, cu toate acestea, demența comunistă a continuat, iar până la Antony Sutton, și chiar și după, au lipsit explicațiile convingătoare pentru această improbabilă victorie.

De asemenea, este destul de familiară povestea călătoriei lui Lenin din Elveția în Rusia, sub patronajul armatei germane, dar prea puține alte detalii au fost oferite de istorici. Despre revenirea lui Trotsky din SUA nu se pomenește aproape nimic în istoriile curente. Ori acești oameni, ca să luăm doar cele mai reprezentative exemple, nu erau niște anonimi, ci nihiliști cunoscuți serviciilor de informații, comuniști aflați în căutarea revoluției mondiale. Înainte de a ajunge în Statele Unite, Trotsky, de pildă, a fost expulzat din Franța și Spania, iar pe drumul de întoarcere în Rusia a fost reținut de poliția canadiană tocmai deoarece era suspectat că va încerca să destabilizeze guvernul provizoriu rus. Cum a fost posibil voiajul revoluționarilor pribegi și instaurarea comunismului, în lipsa aparentă a unei susțineri financiare, demonstrează „Wall Street și Revoluția Bolșevică”.

Bref, establishmentul anglo-saxon a furnizat bani, recunoaștere oficială, tehnologie, arme, logistică și servicii de relații publice. Așadar, comuniștilor li s-a oferit aproape totul.

În 1917, de pildă, Lenin îi recomanda Angelicăi Balabanoff, responsabilă de Internaționala Comunistă din Stockholm, să cheltuiască fără scrupule financiare pentru agenția de (dez)informații de acolo. „Avem fonduri suficiente la dispoziție”, o asigura părintele revoluției. Înainte de a se îmbarca spre Rusia, Trotsky trăia pe picior mare în New York. Deși nu avea nicio sursă de venit consistentă, avea la dispoziție o limuzină cu șofer, un apartament excelent și ajuta cu bani revoluționarii ruși. Ba mai mult, în momentul în care a fost reținut de poliția canadiană, în aprilie 1917, avea asupra sa 10.000 de dolari. Toate sursele oficiale confirmă că Trotsky a primit un pașaport american prin intermediul președintelui Woodrow Wilson, iar eliberarea sa din custodia canadiană s-a realizat la presiunile guvernului britanic. Și după „luna de miere” relațiile au rămas mai mult decât prietenești, în pofida hărțuirilor de fațadă. În martie 1918, ambasadorul american în Rusia, David Francis, trimitea o telegramă la Washington, în care își informa superiorii: „Trotsky dorește cinci ofițeri americani pentru a lucra în calitate de inspectori militari și mai solicită personal feroviar calificat plus echipamente”.[13] La momentul acela, președintele Woodrow Wilson hotărâse deja, în mod oficial, ca SUA să se abțină de la orice intervenție în Revoluția Comunistă, ceea ce însemna, în practică, să nu intervină împotriva bolșevicilor.

În paralel cu toată această acrobație de imagine, oficialii administrației Wilson, în tandem cu reprezentanții Wall-Street, lucrau pentru recunoașterea legitimății guvernului sovietic. Consilierul președintelui Wilson, colonelul Edward M. House, recomanda suprimarea prin mijloace informale a articolelor din presa americană în care bolșevicii erau portretizați ca dușmani ai Americii, iar oficialii de frunte ai J.P. Morgan executau demersuri similare. „Forma de guvernământ sovietic este cea mai potrivită pentru poporul rus” îi scria lui Wilson, în octombrie 1918, William Saunders, directorul adjunct al Rezervelor Federale New York și președinte al American International Corporation (un vehicul de investiții al grupului J.P. Morgan și al familiei Rockefeller). De asemenea, Ivy Lee, fondatorul relațiilor publice și omul de PR al grupului Rockefeller, se străduia din răsputeri pentru a obține o îmbunătățire a imaginii sovieticilor în rândul opiniei publice americane.

Nu au lipsit nici ajutoarele directe, făcute în văzul lumii, fără stânjeneală, cum au fost cei un milion de dolari[14] oferiți bolșevicilor de William Boyce Thompson, președintele Rezervei Federale din New York, pentru a-și răspândi ideile în Germania și Austria. Același Thompson, împreună cu Thomas Lamont, unul dintre partenerii J.P. Morgan, au fost responsabili pentru palinodia cabinetului britanic condus de Lloyd George, inițial vehement antibolșevici, ulterior, în urma discuțiilor purtate cu cei doi bancheri, favorabili lui Lenin și Trotsky.

Probele incriminatoare abundă în cartea lui Sutton care aduce exemplu după exemplu despre această monstruoasă coaliție. Paradoxal, poate, pentru cei deprinși cu falsele opoziții ale cărților de istorie și economie mainstream, nu era nimic nefiresc în acest mariaj al demiurgilor capitaliști cu titanii revoluției. Chiar în „Wall Street și Revoluția Bolșevică” se vorbește, în treacăt, este adevărat, dar nu mai puțin documentat, despre implicarea acelorași corporații și personaje în revoluția chineză a lui Sun Yat Sen[15], în Revoluția din Panama și în activitățile revoluționare mexicane ale lui Caranza și Villa.

În cartea de față, explicația lui Sutton pentru interesul neobișnuit al bancherilor în succesul bolșevismului țintește spre distrugerea competiției. Rusia reprezenta, înainte de 1917, economia cu cea mai rapidă creștere economică din lume, cu o datorie externă mică, inflație practic inexistentă, datorată etalonului aur, și cu o economie inovativă. Potrivit lui Sutton, din punct de vedere tehnologic, Rusia se putea compara în acel moment cu orice țară din lume[16]. Așadar, era întrucâtva natural ca Wall-Street-ul să vadă un rival de temut în Imperiul Țarilor. Monopoliștii din SUA erau în căutarea unui monopol global și cel mai sigur monopol era un stat de tip sovietic.

Aici trebuie să luăm în considerare că acest ajutor dat mișcărilor revoluționare a debutat mai devreme, în timpul Războiului Ruso-Japonez și, mai apoi, în decursul Revoluției de la 1905. Jacob Schiff[17], partener al companiei Kuhn, Loeb&co., a fost chiar decorat de către guvernul japonez datorită contribuției financiare la succesul armatelor nipone. Schiff a mers până într-acolo încât s-a asigurat că prizonierii de război ruși primesc în detenție literatură revoluționară și subversivă, deoarece obiectivul său declarat era distrugerea monarhiei, din cauza persecutării evreilor[18]. Din acest punct de vedere, cel de-al doilea apendice al cărții reprezintă în sine o contribuție istorică majoră pentru că respinge teoria conspirației evreiești, susținută în epocă printre alții de Winston Churchill, și subliniază rolul minor pe care bancherii cu origini iudaice l-au jucat în Revoluția din Octombrie, prin comparație cu oligarhia WASP. Ba mai mult, același Schiff, de pildă, s-a poziționat împotriva bolșevicilor în lunile tulburi ale anului 1917.

Spre sfârșitul vieții, odată cu publicarea volumului despre societatea secretă Skull&Bones, Sutton va avansa dincolo de explicația strict materialistă. Corporațiile bancare erau interesate să exploateze Rusia, au jucat un rol covârșitor în economia sovietică, au realizat planul cincinalului bolșevic, au ridicat fabrici și uzine după modelul  celor din SUA, doar că mai mari, au negat fără rușine că în URSS există lagăre de muncă forțată, însă filosofia acestor acțiuni nu o reprezenta stricto sensu căutarea profitului, ci dialectica[19]. Vechea idee hegeliană, conform căreia istoria avansează prin conflicte (teză-antiteză), a luat forma unui proces controlat, în care adversarii sunt creați și manipulați de aceleași entități (bancare) spre realizarea unei utopii colectiviste. „Ceea ce ne diferențiază pe voi, radicalii, și pe noi, cei care avem opinii opuse, nu este atât scopul, cât mijloacele”, declara, în 1924, directorul American International Corporation, Otto H. Kahn, în fața unei adunări de socialiști americani.

La scară mai mică, această competiție dirijată este suficient de cunoscută în sistemele democratice parlamentare, unde, frecvent, companii sau personaje private stipendiază fără discriminare ideologică toate forțele politice relevante[20]. Sutton, de pildă, demonstrează implicarea acelorași cămătari care finanțau bolșevismul internațional în organizarea unor ligi anti-comuniste în SUA. Chiar și în cazul Războiului Civil din Rusia, el arată cum bancherii nu s-au ferit să dea o mână de ajutor forțelor conduse de Amiralul Kolcheak, deși finanțarea, sub formă de împrumut în acel caz, era văzută mai degrabă ca o plasă de siguranță, în cazul în care bolșevicii urmau să piardă disputa militară. Cu alte cuvinte, ca și în cazul unor credite obținute de guvernul țarist în timpul războiului, nu există nicio dovadă a unui colaboraționism ideologic sau de altă natură mai profundă.

În acest context, singura obiecție[21], minoră totuși, care s-ar putea aduce acestei capodopere istorice este presupoziția libertariană prin care autorul are tendința, uneori, să interpreteze evenimentele. De aici apare, cred, și lipsa de nuanțe asupra monarhiei țariste, văzută ca fiind la fel de coruptă ca și guvernele care au succedat-o, precum și lumina extrem de favorabilă în care sunt descrise Armatele Verzilor.

În loc de concluzie

După ultimele sale cercetări, Antony Sutton era de părere că întreaga istorie a ultimelor două secole trebuie rescrisă. E dificil, măcar și după ce parcurgi „Wall Street și Revoluția Bolșevică”, să contești acest punct de vedere. Cu precădere istoria secolului trecut ne-a fost prezentată ca o gigantică luptă între un (fals) bine și rău, între pseudo alternative ireconciliabile, manipulate de aceiași eterni sforari. Pentru a depăși acest nivel precar de privitori ai umbrelor din peșteră și a încerca o terapie intelectuală, un prim început îl constituie aflarea adevărului istoric. Iar cartea profesorului Sutton are această calitate foarte greu de găsit în modernitate.

Cartea poate fi comandată de pe Magazinul Anacronic.

Note


[1] Will Durant, jurnalist la New York Times a primit, în anul 1932, premiul Pulitzer pentru seria de reportaje glorioase din URSS despre realizările staliniste.

[2] Vezi, de pildă, scrierile lui Pierre Ryckmans despre China, scrise sub pseudonimul Simon Leys, pentru a evita distrugerea reputației de către cercurile maoiste occidentale

[3] Vezi, de pildă, apendixul din prezentul volum, dedicat legăturii dintre bancherii evrei și Revoluția Bolșevică

[4] Pentru o discuție relevantă despre cum se scrie istoria, vezi eseul  Margaritei Nelipa despre moartea lui Țarului Alexandru al III-lea, accesibil la http://www.oocities.org/mushkah/AlexanderIIIDeath.html. De altfel, seria de monografii ale autorei dedicate Țarului Alexandru al III-lea, Țareviciului Alexei și lui Rasputin sunt scrise aproape exclusiv pe baza documentelor primare, ceea ce explică și reputația autoarei.

[5] An interview with Antony C. Sutton, Researcher Emeritus, By Kris Millegan, 1999, Little Red Hen.

[6] Ibidem

[7] Până în anul 1946, munca de informații a guvernului american era efectuată de Departamentul de Stat, astfel că materialele folosite de Sutton aveau o valoare istorică inegalabilă

[8] Sutton, Antony et al., Fleshing Out Skull & Bones Investigations Into America’s Most Powerful Secret Society, TrineDay LLC, 2003

[9] An interview with Antony C. Sutton, Researcher Emeritus, By Kris Millegan, 1999, Little Red Hen.

[10] Ibidem.

[11] O lucrare recentă în canonul idelogic standard scrie Orlando Figes, „Revoluția Rusă. 1891-1924.Tragedia unui popor”, Iași, Editura Polirom, 2017. Pentru un scurt comentariu critic asupra lui Figes, vezi recenzia mea accesibilă la http://karamazov.ro/index.php/ce-citim/507-revoluia-rus.html.   O schimbare de paradigmă semnificativă asupra Rusiei apare odată cu lucrările lui Dominic Lieven, ed. „Cambridge History of Russia”, vol II (Cambridge), 2006 și „Nicholas II. Emperor of All The Russias”, 1993.

[12] Pentru o perspectivă revizionistă, vezi Boris Ananich, „The Russian Economy and Banking System”, în Lieven, 2006

[13] „Wall Street și Revoluția Bolșevică”, Editura Anacronic, 2017

[14] Echivalentul în zilele noastre, ținând cont de inflație, a aproximativ 20 de milioane de dolari

[15] Informația pare să fi devenit banală din moment ce până și un film recent, finanțat de guvernul comunist chinez, „1911”, menit să aniverseze centenarul revoluției chineze, discută într-o lumină pozitivă relația bancherilor anglo-saxoni cu Sun Yat Sen

[16] Sutton, „Western Technology and Soviet Economic Development. 1917-1930”, Hoover, 1968

[17] Best, Gary Dean.  “Financing a Foreign War: Jacob H.  Schiff and Japan, 1904-05.”, American  Jewish Historical Review no. 61 1971/72;

[18] Pentru o discuție foarte nuanțată despre relațiile dintre evrei și ruși în timpul Vechiului Regim, vezi  Alexander Soljenițîn, „Două secole împreună. Evreii și rușii înainte de revoluție”, București, Editura Univers, 2009

[19] O scurtă și folositoare investigație a rădăcinilor dialecticii, dincolo de Hegel, realizează James Kelley, „Anatomyzing Divinity: Studies in Science, Esotericism and Political Theology”, Trine Day,2011

[20] Potrivit unor cercetători contemporani, care au mers pe urmele furnizate de Antony Sutton,  avem toate motivele să credem că dialectica manipulată continuă nestingherită și în zilele noastre. Vezi James Corbett, „The Great Decoupling: How the West is Engineering its Own Downfall”, accesibil la

https://www.corbettreport.com/the-great-decoupling-how-the-west-is-engineering-its-own-downfall/

[21] Există, cel puțin, o eroare factuală în carte, dar asfel de inexactități sunt, probabil, inevitabile în orice astfel de demers. Sutton discută despre sosirea lui Trotsky la granița ruso-finlandeză de la Tornea, însă, în 1917, nu exista Finlanda, iar Tornea este azi un punct de frontieră între Finlanda și Suedia.

Autor: Ninel Ganea

Sursa: Anacronic.ro

Controlul civil al serviciilor secrete

Iunie 26, 2017 2 comentarii

În noianul de știri, privind trecutul prezentul și viitorul Guvernului (care va fi acesta vom vedea), mi-a atras atenția o știre din Evenimentul zilei. Această știre se referă la o decizie a Curții Constituționale, privind necesitatea controlului civil al serviciilor secrete.

Încă din copilărie suntem condiționați, manipulați, îndoctrinați cu privire la rolul serviciilor secrete în a ne apăra libertatea, siguranța individuală și colectivă. Indiferent din ce țară sau din ce tip de organizare socială fac parte, cetățenilor li se induce ideea că agenții serviciilor secrete sunt niște eroi care se sacrifică pentru ceilalți. Întotdeauna adversarii sunt cei răi, iar agenții sunt cei buni. Depinde de care parte a baricadei te găsești. Există o întreagă hageografie (filme, cărți, istorii) cu privire la serviciile secrete. Potrivit acesteia, serviciile secrete totdeauna lucrează în interesul țării (de care depind) și niciodată nu greșesc. În majoritatea cazurilor, ele sunt și militarizate și au reguli scrise sau nescrise, puțin cunoscute de către cei din afară.

Și atunci de ce trebuie un control civil al serviciilor secrete?

Dacă lăsăm legendele deoparte și medităm la această problemă, observăm că aceste servicii secrete, în întreaga istorie a lor, au urmărit scopurile cuiva și deseori au fost folosite pentru a rezolva o altă agendă decât agenda publică. Adesea au încălcat legea, uneori chiar cu acordul factorilor de putere. În același timp au avut tendința și (deseori au reușit) să își subordoneze statul. Nu trebuie decât să ne raportăm din istoria recentă la acțiunile SD-ului, SS-ului, Securității sau KGB-ului. Diferența între un stat democratic și un stat tiranic constă în faptul că în statele democratice, serviciile secrete sunt controlate de societatea civilă pentru a nu avea derapaje. Cu toate acestea, astfel de derapaje au existat. Să ne amintim doar de acțiunile ilegale ale CIA-ului care a făcut trafic de droguri pentru a finanța acțiunile contrașilor din Nicaragua și vedem cât de necesar este un control civil.

Nu trebuie să uităm că acei agenți sub acoperire sunt oameni, oameni care trebuie să practice minciuna, ipocrizia, delațiunea și își pot modifica însăși psihologia. Dincolo de felul romantic în care îi prezentăm, ei pot fi capabili și de gesturi cu adevărat inumane. Decizia Curții Constituționale deschide un drum pentru un control real al societății civile asupra serviciilor secrete. Acesta este necesar cu atât mai mult cu cât, în recentele luări de poziții publice și dezvăluiri din presă se pare că și în România, s-ar putea ca ele să fi derapat de la rolul pe care trebuie să îl aibă și trebuie să fie readuse în matca constituțională și legală.

P.S.: Am observat că până și pentru Prim-miniștrii (Grindeanu, Ponta), ca și pentru unii reprezentanți ai justiției, există suspiciunea că ar fi legați dincolo de limitele legale de serviciile secrete. Și atunci cu atât mai mult e necesar un control real al societății civile.

Autor: Vasile Astarastoae

Sursa: Vasile Astarastoae

Etichete:
%d blogeri au apreciat asta: