Prof. dr. Ilie Bădescu: Blestemul unui neam sunt tinerii cu „inimi bătrâne”

„Iar noi locului ne ținem,// cum am fost așa rămânem.” (M. Eminescu).

Un neam se ține de locul lui ca să poată dăinui. Pentru că locul lui de pe pământ are un corespondent al său în cer. Neamul își propagă ființa în timp și peste timp prin generațiile sale succesive. Care pot obosi, se pot risipi, pot asculta glasurile sireneleor de pe marea întindere a veacului și pot expune ființa neamului la teribile rătăciri. Mulți își imaginează că problema sentimentului de neam este o chestiune anacronică. Modul de raportare la această realitate sufletească poate fi unul inadecvat, dar această realitate ea însăși nu este nici sincronică nici anacronică, este pur și simplu reală. Pentru limpezire, să facem o necesară revenire la chestiunea specificului naţional, cea mai reprezentativă formă de specificare a genului omenesc.

„Cum se înveşnicesc românii?”

În sociologie se spune că „specificul naţional” este o chestiune de „apartenenţă”. Însă apartenenţa este o chestiune declarată. Eu mă declar român, ungur, francez etc. Dar eul, cel ce se declară, cine este? Obiectiv, spune Nae Ionescu, eu sunt vehiculul unei istorii, purtătorul unei tradiţii. Acesta este conţinutul obiectiv al identităţii care face din eul meu o realitate, ceva real şi deci specificat. Fără specificare, eul meu este pură virtualitate, iar ca aserţiune, este o abstracţie. Prima trăsătură a acelei istorii este una de esenţă spirituală, căci se referă la modul concret istoric şi durabil (persistent) în care un popor a rezolvat chestiunea răului, a răspuns provocărilor existenţei începând cu prima provocare, aceea a timpului şi a spaţiului. Provocarea timpului vizează un răspuns la întrebarea „cum mă pot sustrage morţii?” sau, şi mai precis: „cum mă înveşnicesc?”. Sigur că un ins poate ocoli această întrebare, dar nu poate ocoli esenţa ei, faptul îmbătrânirii, care, până la urmă, îl aruncă faţă-n faţă cu timpul şi, dacă nu mai are timp, este semn că a fost învins, a murit, adică n-a existat în timp, şi, deci, cu timpul acela, timpul s-a manifestat orb, a trecut „orbeşte” prin el, nu s-a poticnit în insul acela de nimic, de niciun rost, ca şi cum el nici n-ar fi existat pe suprafaţa existenţei, sub partea de cer dăruită lui. Sau, ceea ce e acelaşi lucru: insul acela n-a avut nici un rost, a trecut prin viaţă ca gâsca prin apă, adică nici n-a trăit, a fost mort înainte de a se trezi la viaţă, el a fost un adormit. În teoria imitaţiei, a lui G. Tarde, se spune că insul este purtat de „somnambulismul” imitaţiilor, adică starea socială este un somn prelungit, din care te vor trezi doar inovațiile. Deci, chiar şi în acest caz, el n-a putut ocoli chestiunea apartenenţei, a identităţii, doar că a fost vehiculul ei inconştient, pasiv, adică eul său a fost ca şi inexistent. Deşi are identitate, egologia lui identitară a fost şi este egală cu zero. Timpul colectivităţii sale s-a propagat prin el, ca timp obiectiv, dar n-a atins prin insul acela niciodată pragul conştiinţei de sine, al sineităţii libere. Adică n-a îmbrăcat forma timpului subiectiv, al timpului trăitor, care este fatalmente şi timp moral, căci prin mine se dezleagă chestiuni cum este aceea a binelui şi a răului, a iubirii şi a urii, a suferinţei mântuitoare ori a suferinţei absurde etc. Problema mea ca român în timp şi peste timp este deci aceasta: „cum se înveşnicesc românii?” (sau, la scară strict istorică: cum se perpetuează ei în şi prin timpul lor, trăit de ei ca timp etnic). Ne putem întreba, desigur, dacă nu cumva timpul colectiv însuşi, al unui popor, nu capătă, în anumite epoci, aceeaşi „decerebrare”, adică dacă nu cumva se poate întâmpla ca manifestarea sa obiectivă să nu se ridice la forma conştiinţei de sine active, ofensive, adică la forma unui sentiment identitar asumat, afirmat de acel popor în și prin mijlocirea generațiilor sale. Pentru că popoarele își propagă ființa prin mijlocirea generațiilor trecătoare.

Generațiile trec, dar ființa neamului rămâne.

Generațiile trec, dar ființa neamului rămâne. Însă la scara vreunei generații există riscul neasumării neamului, al unei atât de slăbite conștiințe de neam, încât pe durata secvenței sale istorice neamul își pierde cu totul consistența și puterea spirituală. Acea generație a venit pe lume deja îmbătrînită și a rămas așa, îmbâtrânind, pe durata trecerii ei, neamul însuși. Și atunci ne putem întreba, dacă nu cumva şi popoarele vegetează, în atari perioade, la scara unor asemenea generații, trecând prin timp străine de fiinţa lor, insensibile la „duhul”, la sufletul lor, ca popoare? Ceea ce ar fi o egologie etnoidentitară vidă, golită de conţinut, trădând un săzut sentiment al identităţii, al sinelui etnic. Generația aceea ar fi o generație alienată, obosită, una prin care ființa neamului își pierde vlaga, se arată vlăguită, decerebrată, obosită. Și tot astfel, există inși dar și generații atât de puternice în sentimentul lor de neam că nu le poți gândi decât prin trăsătura tinereții. Generația interbelică ne apare ca o generație tânără. Generația Labiș la fel. De câte ori pașii mi s-au potrivit, cât de pasger, cu oricare dintre marile figuri ale acestei generații, care a înobilat neamul românesc și cultura română, am avut sentimentul că pășesc lângă tinerii cei mai luminoși, radiind de strălucire, de vigoare, de frumusețe, emanând bucurie. Oricât de vârstnci ar fi, au inimi tinere. Și tot așa mi s-a întâmplat să pășesc, din nevoința contemporaneității, pe lângă tineri atât de bătrâni și așa de vlăguiți că am amuțit de milă și uimire. Așa de tineri și cu „inimi așa de bătrâne și urâte”, cum spune poetul. Timpul este, iată, categorie obiectivă şi totodată categorie trăitoare. Pentru fiecare, la rând, ins și generație, timpul este o întrebare. Eu, în chip direct și deopotrivă prin mijlocirea generației mele, sunt purtătorul acestei întrebări asupra modului în care îmi trec/petrec fiinţa etnică prin istorie, că vreau ori că nu vreau. Şi, în final, mă adaug la neamul din care fac parte ori mă scad din veşnicia lui, adică existenţa mea este un „scăzământ ontologic”.

Părăsirea neamului te smintește.

Când răspund unei asemenea întrebări (dacă răspund), eu mă descopăr în ipostasul general al celor care trăiesc istoria ca pe o cale a neamului întreg, împărtăşită de cei de azi cu cei de dinaintea lor, din vremea lor şi de după ei, înaintând prin timp ca pe o vale a mântuirii. Eu mă înveşnicesc în secvenţa de istorie care-mi revine prin darul vieţii numai prin şi numai dacă mă pot mântui cu tot cu neamul din care fac parte, cu cei de aceeaşi apartenenţă cu mine, ca unii pe care-i port în fiinţa mea; în caz contrar, eu sunt un eşec. Deci omul este locul bun sau rău al existenţei şi acesta este sensul acelei afirmaţii din limba română: „omul sfinţeşte locul”. Pentru om, aşadar, intrarea în existenţă este ca o plonjare într-un ocean de potenţiale risipiri, de teribile rătăciri, de vânturări (atractul plecării din ființa neamului), de împrejurări pierzătoare (xi), din care se poate sustrage făcând bine, săvârşind fapte bune, prin muncă şi statornicie (αi), iar la toate acestea veghează Dumnezeu (existenţa este „ograda lui Dumnezeu”, este „grădina divină” – α). Cu fiecare, aşadar, ca ins și ca generație, se împlineşte o speţă etnică ori, din contră, se risipeşte, se pierde pur şi simplu o şansă obiectivă. Cu fiecare dintre noi, fiinţa socială numită popor slăbeşte („se scade”) ori se întăreşte („se adaugă”). Asumându-mi neamul dezbătrânesc (mă adaug fiinţei sale nemuritoare), netrăindu-l, îmbătrânesc cu o viteză teribilă, mă întunec, nici nu-mi pot aminti că am trăit, căci însăşi amintirea este un proces de memorie colectivă, cum ne învaţă Jung. Nimic nu se adaugă în lume decât prin fiinţa morală a popoarelor, care nici nu memorează „întâmplările” altfel decât prin categorii paradigmatice, iar acestea sunt, fundamental și implicit, morale. Nu este oare semnificativ faptul că, etimologic, „întâmplare” vine de la „in templum”?! Iar „templum” înseamnă şi „locul unde augurii observau auspiciile”, „loc consacrat pentru auspicii” (deci cadru al profeţiei, al proorocirii), dar şi „tribună pentru discursuri, senat”, adică spaţiu al legitimării lucrurilor şi faptelor, aspect întărit de sensul tare al termenului care este acela de „templu”, „loc sacru”, „sanctuar”. Apartenența la un neam te sfințește. Părăsirea neamului te smintește, ba te poate și îndrăci, te aruncă în transa diavolească a înjurăturii de neam, spumegată și urât mirositoare, atestând demonul mut dinlăuntrul ființei tale stâlcite. Neamul este o variantă a Grădinii Raiului, lăsată de Dumnezeu în lume sub forma virtualizată a darului identității. A-l cultiva înseamnă a dobândi actualizarea grădinii. A-l desconsidera, în toate formele lui, înseamnă a pierde Raiul, a lăsa în paragină cea mai de preț grădină și singura casă a ființei care este neamul tău și limba pe care acesta o vorbește cu evlavie, nerușinat (ce penibilă este fuga de limba română în universități, în instituții etc. etc. Vae victis!). Întrebe-se tinerii sofisticați de azi, cât de mândri sunt de credința lor și de faptul că vorbesc românește, că sunt purtătorii unei comori sfinte, cum spune poetul basarabean, Mateevici: „limba noastră-i o comoară”. Și de câte ori, vai!, s-au simțit rușinați că sunt români, că vorbesc românește, că sunt de o stirpe cu sfinții și martirii neamului lor, cu eroii pe care manualul de istorie se sfiiește, în chip netrebnic, să-i memoreze cum se cuvine.

„Liturghia cosmică”.

Prin urmare, omul poate, prin faptele lui, să confirme caracterul sfinţit (dăruit) al existenţei; prin viaţa dăruită, prin fapte bune, prin vocaţie (expresia personalizată a harului) poate şi se poate adăuga „grădinii” vieţii, ori o poate urâţi, murdări, degrada, dezgrădi, prin pofte, dez măţ, nelimită, nesăbuinţă, nesimţire de sine însuși și de neamul său etc. El este „locul” (y) în care se rezolvă, iată, ecuaţia existenţei şi, deci, chestiunea răului. Românii, aşadar, se înveşnicesc prin mântuirea întru Hrsistos Domnul, angajând în acest scop (aducând la dimensiune verticală, ascendentă) concepţia despre muncă, stabilitate, vecinătate etc., adică tocmai „spaţialitatea”, dimensiunea orizontală a existenţei. Altfel spus, am putea răspunde că românii răspund întrebării timpului prin ceea ce Mircea Eliade a denumit creştinism cosmic, înveşnicirea naturii şi a convieţuirii, iar tehnica folosită este „liturghia cosmică”, proiectarea existenţei în taina participării mistice a întregii firi la Sf. Liturghie, ca în nunta mioritică. Acest fel de a fi, a simţi, a gândi şi a acţiona împreună cu ceilalţi se fixează, la rândul său, în tipare durabile, care au proprietatea de a sistematiza traiul în comun şi de a schematiza temele vieţii zilnice. Thomas şi Znaniecki, sociologi americani, au numit aceste tipare scheme sociale. Graţie lor, omul poate organiza existenţa, iar defecţiunea lor dezorganizează societatea în întregul ei. Noi am numit aceste „tipare” sau feluri pilduitoare de a fi „învăţături spirituale”. Când aceste învăţături sunt împărtăşite de popoare, prin generațiile lor, le numim „învăţături populare” sau ale popoarelor. Elitele pot urma aceste învăţături sau nu şi, în acest din urmă caz, ele se îndepărtează până la înstrăinare de popoarele peste care superfetează.

Cine se leapădă de neam se poate lepăda şi de Dumnezeu.

Popoarele au memorat numai acele învăţături care cuprind secretul manifestărilor împlinitoare, care fac din fiecare ins un purtător al vasului tainic al împlinirii fiinţei colective, adică un „preot al creaţiei” şi al părtăşiei cu neamul. Unii poartă acest vas al darurilor cu toată responsabilitatea, alţii, din contră, îl aruncă mereu, căci vasul acesta are proprietatea de a reveni la fiecare dintre noi ca o invitaţie la slujire şi deci ca un prilej de relua tă împlinire a menirilor spirituale, de fiinţă ale insului. Încât timpul tău, dăruit ţie prin darul vieţii, poate fi interval de graţie, adică de manifestări împlinitoare şi deci de bucurie, ori, din contră, poate deveni un cadru de nesfârşite risipiri, de viaţă fără sens, de suferinţă absurdă. Insul purtător şi împlinitor de daruri este destinat, iată, graţierii. Din contră, cel ce nu conteneşte să risipească darurile, în frunte cu darul apartenenţei, îşi risipeşte însăşi viaţa, o transformă în ca dru al unei bizare liturghii întoarse, căci, în loc de a împlini darurile, le risipeşte, le aruncă de la sine, ceea ce este tot una cu pragul apostaziei, cu păgânismul. Lepădarea de neam este, iată, act antiliturgic, liturghie întoarsă, antecamera apostaziei. Cine se leapădă de neam se poate lepăda şi de Dumnezeu. Spunem că insul acela dispreţuieşte învăţăturile graţierii, care ne învaţă calea spre mântuire şi alege, în schimb, învăţături false, căci cuprind în ele promisiuni mincinoase. Le numim, de aceea, idolatrii, adică pseudoînvăţături zidite de învăţători mincinoşi, de îndrumători şi iniţiatori în „cultul” răsturnat al pierderii şi al nimicirii.

Sursa: Revista Art-Emis

Stiglitz: Moneda euro, sursa tuturor relelor

Joseph Stiglitz

Laureatul premiului Nobel pentru Economie Joseph Stiglitz susţine că moneda unică europeană este sursa tuturor relelor care se petrec în acest moment în uniunea monetară de pe continent: stagnare economică, şomaj şi ascensiunea extremiştilor pe scena politică.

Pentru economist, politica monetară care a dus la crearea monedei euro a fost una eronată de la bun început şi este, din păcate, perpetuată de liderii Băncii Centrale Europene, relatează Hurriyet Daily News, potrivit independent.md.

„Au pus căruţa înaintea boilor. Au creat moneda euro înainte de a avea instituţiile prin care aceasta putea fi controlata”, a afirmat Stiglitz într-un interviu acordat agenţiei France Presse.

Din punctul său de vedere, euro nu avantajează decât anumite persoane „şi pe bancherii care pot transfera rapid banii dintr-o parte în alta”, dar se dovedeşte o adevărată povară pentru indivizii obişnuiţi, care sunt nevoiţi să se confrunte cu anemia economiilor din regiune şi un nivel ridicat al şomajului.

„Economiile noastre stagnează, iar noi nu ne dezvoltăm. Aceasta a dat un avânt deosebit mişcărilor politice din spectrul de dreapta”, a afirmat Stiglitz, vizând ascensiunea rapidă a partidelor de extremă-dreapta din Franţa, Olanda, Germania sau Austria.

Stiglitz crede că politica şi economia care stau la baza regulilor fiscale şi monetare din zona euro ar trebui rapid schimbate.

„Nu sunt nişte reguli ca cele date de Dumnezeu pe Muntele Sinai. Daca regulile sunt greşite, atunci rezultatul poate fi dezastruos”, argumentează laureatul cu Nobel, ţintind direct către Banca Centrală Europeană şi către Pactul de Stabilitate şi Creştere Economică din UE, care limitează deficitul bugetar al statelor membre la 3% din PIB.

Stiglitz crede că soluţia ar fi revenirea la principiile integrării şi la o Uniune Europeană care să nu apese pedala austerităţii atât de mult. „Nu face decât să ducă spre contracţia economiei din regiune”, a argumentat economistul.

De asemenea, o altă vulnerabilitate reclamată de acesta este lipsa unui mecanism unitar de asigurare a riscurilor din sistemul bancar european.

O variantă radicală propusă de Stiglitz pentru a rezolva criza politico-economica din regiune ar fi ieşirea Germaniei din blocul comunitar, Berlinul fiind şi mâna forte care menţine politica de austeritate în UE.

„Punctul de vedere prin care austeritatea ar urma să rezolve problema şomajului şi a revenirii la prosperitate este respins de majoritatea economiştilor şi de către FMI, dar pare să fie în continuare dominant în gândirea guvernului din Germania, în special în cea a ministrului de Finanţe.

Cea mai uşoară cale de a trece peste acest impas o reprezintă ieşirea Germaniei din UE”, punctează economistul american.

Sursa : cotidianul.ro

Nu trebuia să-l admiri, trebuia să-l susții. Nu trebuia s-o visezi, trebuia s-o iubești

• Nu trebuia să-l admiri, trebuia să-l susții. Nu trebuia s-o visezi, trebuia s-o iubești
• Se vor găsi sute de oameni deștepți să-ți spună ce trebuie să faci cu relația ta și atât de puțini care să-ți explice sincer ce nu trebuie să faci. Pentru că acel “nu” vine din experiență. Pentru că restricțiile apar doar după ce îți înveți lecția. După ce pui o limită la emoții, la dăruire, la bărbați fustangii și femei de bani gata. Când celălalt contează și când ce se întâmplă cu voi e mai important decât orice, abia atunci te gândești unde e bine să cedezi și unde să iubești. Îți faci planuri, devii parte din lumea lui și el parte din lumea ta și așa porniți să vă cunoașteți. Îți pare incredibil cum de în atât de scurt timp cineva a devenit totul. Și nu te mai gândești când ar fi trebuit să te oprești. Să asculți în loc să vorbești. Să oferi în loc să primești. Pentru că nu trebuia.

Nu trebuia să-l admiri, trebuia să-l susții. Să fii de acolo, parte din relație și ca orice femei iubitoare șă înțelegi că are și el nevoie de înțelegere. Nu trebuia să-l faci tablou de pus pe perete și gata de admirat. Să-l crezi universul tău, fără a-i cunoaște stelele, dar și găurele negre. Nu trebuia să împarți lumea voastră cu lumea altora și apoi să te plângi că nu-l cunoști. Susținerea e mai importantă ca admirația, iar să ai grijă de un bărbat contează mai mult decât să-l crezi sensul vieții tale. Nu trebuia să te închizi în tine și să ceri totul pe tavă. Trebuia să construiți în doi, să ajuți, să asculți.

Nu trebuia s-o visezi, trebuia s-o iubești. Ai cucerit-o mult timp, dar era deja femeia ta. Deci tu erai omul ei. Erai singurul bărbat obligat să împarți cu ea fericirea. Nu trebuia s-o lași supărată, dar să fii alături. Să îi oferi protecție, nu promisiuni deșarte. Să fii de încredere, nu un simplu trecător. Nu trebuia să o lași dincolo de marginea căldurii tale. Trebuia s-o iubești, așa cum știi tu mai bine și ea să simtă asta. Să înțeleagă că fără tine viața ar fi altfel, mult mai imposibilă. Nu trebuia să pleci, când ea te-a vrut aproape și nici să insiști, când ea se simțea sufocată. Trebuia să iubiți în doi, să oferi, să iubești.

Atât de multe relații se complică doar pentru că ambii reușesc cu înverșunare să iubească idealul din celălalt, dar nu omul așa cum este el. Secretul unei relații de durată nu e doar să-ți placă la nebunie de cineva, dar să poți să demonstrezi asta, să păstrezi asta și să faci cu fiecare zi mai frumos acest sentiment pe nume dragoste. Ah da, și să fie reciproc.

Sursa : novapost.ro

Nu trebuia să-l admiri, trebuia să-l susții. Nu trebuia s-o visezi, trebuia s-o iubești. 

Vanatoarea Dimensiunii Ascunse

Ernest Bernea: ”Omul nu se poate salva fără sforţare şi acestă sforţare are un scop îndoit: acela de a se cuceri pe sine şi de a îndruma pe alţii.”

De ce se urăsc oamenii? E atât necunoscut şi atâta suferintă legată de soarta noastră încât legea de toate zilele ar trebui să fie numai dragostea şi mângâierea. De ce se chinuesc oamenii unii pe alții? N-au loc sub soare? Nu le ajunge pânza cerului? Sunt atât de grele păcatele ce ne apasă încât ar trebui să lucrăm până la cea din urmă fărâmă de putere pentru a înlătura urâtul ce ne desparte unii de alții. 

E multă frumusețe în lume dar oamenii orbi nu o văd. Înclinarea spre a face răul e atât de puternică încât pentru a o învinge a fost nevoie de marea dragoste şi jertfă a Dumnezeului întrupat. Sunt oameni sinceri şi sunt oameni vicleni. E sfâşietor de trist să vezi cum între oameni ca şi între popoare calea înşelăciunii dă pas înainte celor ce o folosesc.

g Morala publică aduce laude şi răsplăteşte fapta acestuia, faptă care nu are nici o deosebire față de aceea a unui lup fugărind o căprioară pe întinderite albe ale zăpezii.

De ce stau oamenii la pândă şi se vânează unii pe alții? De ce cred ei că au loc în lume numai atunci când dispare altul? Locul tău, locul darurilor proprii nu ți-l poate lua nimeni; îl ai odată cu vieața.

Omul “civilizat”

Omul “civilizat” este în genere înclinat să traiască mai mult prezentul; prezentul care, fără un sens şi o luptă a noastră, nu reprezintă nimic şi care fuge; să-l trăiască prin toate simțurile trupului atât de rafinat de civilizația aceasta de care sunt atât de mândri.

A mânca bine, a îndrăgi femei frumoase, a fura şi exploata pe cei slabi, a dormi lenea unui trup obosit de senzații tari, a te închina icoanelor rotunde ale banului devenit în acest fel adevăratul Dumnezeu făcător de minuni, iată expresia unei vieți pentru care a trudit o lume întreagă de milenii.

Ce va fi mâine nu-l interesează pe acest, om; poate să se frângă şi osia cerului! Ce va fi mâine „vom trăi şi vom vedea”. Totul trebue consumat acum pe calea simțurilor însetate de puternice sguduiri, trebue îndrumat către totala satisfacție a pământului uscat şi nerodit din noi.

Gândurile mari, credințele, dorul unei vieți mai pure şi mai frumoase sunt ale poeților, ale visătorilor; omul “civilizat” n-are ce face cu ele, nu le caută şi nici nu le cultivă pentru că „nu umblă după himere”. Acest om îndobitocit de binele material, acest om al prezentului stors de sensuri, acest om îşi duce vieața numai cu perdelele trase, închis, apăsat, căzut în propria sa întunecime.

Drama începe acolo unde prezența sa este activă. El retează elanuri, compromite credințe, îngenunche frumusețea şi omoară omenia. El nu poate suferi altceva dincolo de ființa sa înrădăcinată atât de puternic într-un pământ care şi el refuză să-l primească.

Omule mic, omule putred, omule dizolvant, de ce eşti uneori atât de puternic ?!

Libertăți și libertate

De veacuri omul suferă şi luptă pentru libertate. Libertatea de cuget, de faptă, libertatea pentru darurile frumuseții şi ale credinței.

O zădărnicie cât muntele vieții. Omul trăieşte mereu, trăieşte desgustător de plin toate libertățile făpturii sale căzute; trăieşte libertatea desfrâului, a minciunii, a lenei şi a furtului; libertatea tuturor păcatelor, libertatea care distruge, care schimbă vieața într-o mlaştină unde cresc numai plante otrăvitoare.

Aceasta pentru că omul nu a înțeles şi nici nu a făcut nimic pentru câştigarea adevăratei libertăți care este o condiție absolută a omeniei.

Libertatea nu poate fi găsită decât în inima ta. Nu căta în jurul tău ceea ce ai în tine. Sfarmă piatra ce acoperă aurul.

Libertatea este un dar al lui Dumnezeu. Libertatea nu poate fi decât interioară, nu poate fi decât creație; libertatea este putere deschisă pajiştilor înflorite ale lui Dumnezeu. Când omul apare, omul de conştiință şi misiune, apare și libertatea. În acest caz libertatea nu este ceva formal şi relativ, ci este ceva esential şi absolut. Împrejurul omului adevărat, în fapta şi în cugetul său, în simțămintele care îl străbat, libertatea este o cale a vieții şi a desăvârşirii, este o condiție a spiritualității şi un semn al omului în rosturile sale mari.

Râsul durerii

Sunt oameni care râd în fața suferinței, suferința lor sau a altora. Râsul în fața suferinței exprimă două naturi deși are o singură înfățişare. Între acei ce râd în fața încercărilor grele sunt deosebiri esențiale.

Unii oameni râd în fața suferințelor dintr-o nesimțire, dintr-o infirmitate lăuntrică. Ei nu pot să înțeleagă suferința; nici n-o acceptă nici n-o înlătură. Aceşti oameni râd pentru că nu văd, pentru că sunt lipsiți de omenie.

Alții râd că n-au ce se face, râd că altfel iar doborî durerea, râd să înşele, să mângăe propriul lor suflet sau pe al altora. În cazul acesta, râsul este o terapeutică morală cu mari roade.

Cine râde de suferința lui şi a altuia, fără ca acest râs să aibă o temelie de adâncă umanitate, adică să fie îndemn, depăşire, leac împotriva răului prezent, este un cinic. Cinismul este unul din cele mai triste peisagii ale, sufletului omenesc.

De la humor la batjocură

Sunt oameni care din orice situație ştiu să scoată la lumină partea comică. Râsul în sine sau judecat din punct de vedere moral nu este de condamnat. E un lucru firesc al naturii noastre; are o înrâurire positivă asupra vieții lăuntrice.

Trebue făcută însă o deosebire care îndeobşte nu este luată în seamă. Sunt oameni cari caută să picure cu acidul trufiei lor suferința şi îngenuncherile în fața destinului ale altora. Aci râsul nu mai are un sens creator. Oamenii se socotesc în genere prea deştepti şi îşi hrănesc trufia din sufletul celor mai adânc încercați. Râsul în acest fel trebue condamnat pentru că are un sens negativ. Este ceea ce numim batjocură. Şi nimeni nu are dreptul de a se chema om dacă se simte bine când râde pe seama celor mai adânci şi umane dintre stările interioare ale fratelui său.

Există totuşi un altfel de râs creator. E vorba de humor. Oamenii cari sunt dăruiți cu acest simț al humorului sunt dintre cei mai buni. Râsul lor este positiv, este luminat. Râsul lor este o bucată din dorul nostru de vieață.

Humorul este blând; batjocura este crudă. Humorul este uman; râsul batjocoritor este inuman. Inteligența este prezentă în humor ca şi în batjocură, dar această aleasă însuşire a omului este aci curată, nu este pervertită, drăcească cum e în al doilea caz.

Ernest Bernea, din volumul «Îndemn la simplitate – Mărturisiri pentru un om nou», 1939

Sursa: Anonimus.ro

SRI devine stăpânul vieţii noastre private

Două organizaţii nonguvernamentale, care au descoperit pe SEAP caietul de sarcini al unui proiect depus şi derulat de SRI din fonduri europene, relevă faptul că Serviciul Român de Informaţii va crea mega baze de date în care se vor stoca date electronice transmise de orice român. De la poze postate pe reţele sociale, la conversaţii pe chat-uri, până la informaţii deţinute despre români de instituţiile ale statului. Datele vor fi stocate pe timp nelimitat şi prelucrate în diverse scopuri. Toate acestea cu încălcarea dreptului la protecţia datelor personale. Și nu numai.

Proiectul SRI în valoare de 25 de milioane de euro, contestat de APADOR CH sub aspectul încălcării drepturilor omului, este denumit SII Analytics. În prezentarea oficială a proiectului se spune că este pentru promovarea eguvernării şi de combatere a fraudelor – “prevenţie, detectare şi luare de măsuri pentru reducerea redundanţei plăţilor în zona publică, prevenirea fraudei şi abuzurilor şi creşterea eficientei în actul guvernamental”. Dar el este un proiect cu potenţial de supraveghere generalizată a întregii populaţii a României – un software Big Brother – cu nicio măsură de limitare a accesului SRI sau al altor instituţii publice la datele personale colectate şi integrate în acest sistem. Această intepretare este confirmată şi de liderii altei organizaţii, Asociaţia pentru Tehhologie şi Internet (ApTI).

ApTI a analizat caietul de sarcini depus de SRI la SEAP şi a identificat trei zone mari de probleme punctuale.

Prima se referă la interceptarea comunicaţiilor. Caietul de sarcini prevede hardware şi software pentru scop precis de interceptare a traficului pentru monitorizare comunicaţiilor – trafic şi conţinut. SRI-ul vrea să achiziţioneze nu mai puţin de 4 dispozitive pentru interceptarea traficului de Internet. SRI mai vrea să achiziţioneze şi o „Soluţie de monitorizare a utilizării resurselor de comunicare colaborativă”.

Aceasta înseamnă un software, şi hardware-ul necesar pentru acesta, care ia traficul interceptat de dispozitivele menţionate mai sus şi îl analizează pentru a monitoriza comunicaţia prin servicii şi programe de instant messaging (cum ar fi Yahoo Messenger, Facebook Messenger, Skype etc.), e-mail sau orice alte mecanisme similare de comunicaţie electronică.

Text original “identificarea protocoalelor specifice de comunicare colaborativă în tehnologie Web, inclusiv a mesageriei electronice “instant” şi a celei tradiţionale (de tip e-mail şi asimilată), precum şi a tehnologiilor conexe de schimb de informaţie nestructurată, indiferent dacă serviciile de acest tip vor fi accesate şi utilizate prin aplicaţii dedicate, sau prin pagini Web, în instanţe de tip browser”.

Din analiza textului caietului de sarcini, rezultă că vorbim inclusiv de accesul la conţinut conform scopului („identificarea, decodarea şi salvarea, la cerere, precum şi vizualizarea artefactelor asociate (inclusiv a fişierelor text şi multimedia ataşate)”, „analiza şi retenţia selectivă a sesiunilor de comunicare respective” şi merge până la „reconstrucţia şi vizualizarea contextului comunicării […] pentru identificarea rapidă a secvenţei operaţiilor şi, respectiv, a relaţiilor între participanţi”).

Aceste dispozitive şi programe nu au nici un rost în cadrul proiectului de Big Data sau e-guvernare, pentru datele transmise legal – acestea au un rol doar pentru interceptarea comunicaţiilor fără acordul utilizatorilor.

Mai mult, în mod normal supravegherea comunicaţiilor se poate face doar în contextul stabilit de Codurile de procedură penală, deci cu autorizarea judecătorului, altfel aceste activităţi sunt ilegale. Unde va instala SRI-ul aceste echipamente, ce date doresc să intercepteze şi cu ce autoritate vor analiza şi stoca datele şi informaţiile rezultate în urma acestei monitorizări?

Dacă un astfel de dispozitiv este instalat oriunde la un furnizor de acces Internet (ISP) sau într-un nod de interconectare (gen RoNIX), acesta ar putea intercepta tot traficul de Internet. Prin capacitatea de 10GB/s x patru dispozitive s-ar putea intercepta cam tot traficul din România prin RoNIX.

Prin software-ul de analiză, se poate identifica un anumit tip de conţinut – de exemplu:

• e-mailuri trimise de la tribunalulbucuresti.ro

• e-mailuri cu fişier video ataşat de dimensiune între 10MB şi 25MB

• convorbiri pe Facebook/Yahoo chat între X şi Y (s-ar putea ca întreg conţinutul să fie mai greu de depistat, dar cel puţin faptul că 2 persoane au discutat se poate identifica).

Pentru analiza comportamentală a oricui, SRI vrea să creeze baze de date uriaşe, în care va corela informaţii despre o persoană atât de la instituţiile statului cât şi de la utilizatorii individuali. Apoi, informaţiile vor putea fi căutate în orice mod – de la un căutări simple (text, arii geografice) sau chestiuni mai complexe (bazate pe analiza legăturilor dintre persoane, obiecte (maşini, telefoane etc.), evenimente sau orice alt fel de informaţie, plasarea în timp şi spaţiu a acestor legături şi chiar estimarea comportamentului ”ţintelor” pornind de la aceste informaţii şi analize.

Mai mult, caietul de sarcini precizează că datele colectate nu vor fi şterse probabil niciodată (“vor fi stocate pe termen indefinit numai la nivelul componentelor offline ale sistemului.”

Cel puţin 45 de persoane vor fi utilizatori finali /formatori, fiind instruiţi în sistem, dar probabil în jur de 1000 de persoane vor avea acces la sistem.

SRI cere 750 de terminale mobile cu acces la sistem şi un număr nespecificat de terminale fixe. Se cere „să asigure o medie a timpului de răspuns de sub 5 secunde, în condiţiile în care 500 de utilizatori concurenţi vor efectua regăsiri într-un interval de 60 minute” pentru toate tipurile de căutări.

APADOR CH şi ApTI avertizează: colectarea datelor în acest mod este ilegală. Cum deja a precizat Curtea Europeană de Justiţie în cazul Bara vs CNAS şi ANAF în interpretarea Legii 677/2001 privind protecţia datelor cu caracter personal, o instituţie publică nu poate da datele colectate unei alte instituţii publice doar pentru că “ar putea să fie de folos”, ci trebuie să se bazeze fie pe consimţământ, fie pe informarea persoanei vizate dacă existe restul de limitări conform legii.

Datele de mai sus – punctul D ne arată că cel puţin următoarele baze de date ar putea fi cumulate: declaraţii către ANAF cu privire la veniturile personale; credite bancare acordate; bunuri imobile cumpărate; automobile achiziţionate.

Practic SRI îşi creează un sistem (unde s-ar putea ca şi alţii să aibă acces conform descrierii generale), unde ar putea căuta orice informaţie despre orice persoană fizică ce apare într-o bază de date a autorităţilor publice, nerespectând în mod flagrant legislaţia privind protecţia datelor cu caracter personal şi neaplicând nicio măsură de protecţie a acestor date.

În varianta soft, spun autorii analizei, scenariul cel mai negru ar însemna faptul că o persoană ce are acces la sistem îl foloseşte în interes propriu – de exemplu:

• vecinul tău dintr-o dată pare că ştie preţul cu care ai cumpărat apartamentul sau că mai ai 2 maşini pe numele tău; sau

• poliţistul care te opreşte află instantaneu că ai cumpărat 4 maşini de-al lungul vieţii; sau

• se rulează o cerere de tipul – care este persoana care a vândut un apartament cel mai ieftin/cel mai scump în cartierul Militari; sau

• o firmă cunoscută ca “apropiată serviciilor” va găsi întotdeauna elemente pentru a şicana alte firme concurente.

Dacă la aceste informaţii de alătură şi alte baze de date – gen cele accesate prin cardul electronic de sănătate sau informaţiile dorite recent de ANAF cu privire la plăţile cu cardul, problemele pot fi mult mai complicate.

În varianta hard, ar fi creat automat câte un director (folder) pentru fiecare CNP identificat în vreo bază de date, astfel încât SRI şi ceilalţi care au acces la baza de date pot afla orice informaţie despre orice persoană dacă doresc.

Interoperabilitatea datelor personale în zona de eguvernare trebuie să se bazeze pe transparenţă (cetăţeanul să poate vedea în orice moment cine, când şi de ce cineva a accesat datele lui) şi respectarea principiilor colectării datelor cu caracter personal (limitarea scopului, bază legală, necesitate şi proporţionalitate, perioada de păstrare, respectarea drepturilor subiecţilor, notificarea încălcărilor de securitate, analiză de impact a datelor personale, angajarea unui responsabil privind protecţia datelor personale etc.).

Dar SRI nu se opreşte aici. Serviciul doreşte recunoaştere facială! Deci sistemul conceput are inclusă şi o componentă de recunoaştere facială (adică de recunoaştere a unei persoane dintr-o poză) care să poată opera cu o bază de date de zeci de milioane de imagini.

Autorii analizei spun că de recunoaştere facială (face recognition) nu are vreo legătură cu niciunul din scopurile proiectului – de prevenire şi combatere a fraudei, e clar că scopul trebuie să fie altul. Este neclar în ce condiţii SRI are acces la pozele din paşapoarte şi buletine şi cu ce scop le foloseşte. În plus, se pare că imaginile de referinţă sunt doar începutul, ele urmând să creeze o bază de date cât mai largă. „Numărul şi varietatea depozitelor de date comune este prevăzut să crească în continuare”– deci nu se va limita la pozele din buletine.

Prin corelarea acestor informaţii cu cele din analiza comportamentală se pot identifica nu doar imaginile persoanelor, ci şi alte detalii despre ele din restul bazelor de date.

ApTI oferă şi exemple:

– SRI îşi face o aplicaţie astfel încât să „citească” în mod automat Facebook, astfel încât să integreze date de acolo în baza de date de recunoaştere facială: – de exemplu dacă aveţi o poză reală la profilul de Facebook, chiar dacă sub alt nume sau un nume incomplet sau comun, SRI poate să conexeze restul de informaţii din bazele de date proprii cu acel cont de Facebook, pentru a şti că dvs sunteţi acel Ion Popescu pe care îl urmăreşte.

– SRI/Jandarmeria filmează (şi preia apoi) sau fotografiază 5000 de participanţi la un protest din Piaţa Universităţii. Înregistrarea foto/video poate fi, după aceea, procesată şi apoi analizată cu software-ul de recunoaştere facială pentru a identifica exact ce persoane au participat pentru a fi contactaţi ulterior şi amendaţi.

Sursa :cotidianul.ro

Psiholog: Jocul Pokemon Go generează un comportament autist. Oana Pelea: Experiment de prostire globală a populației

Pokemania pune stăpânire pe România, iar efectele nu întârzie să apară. Psihologii spun că aplicaţia Pokemon Go afectează, la fel ca orice joc video, modul în care jucătorii interacţionează cu lumea reală, ajungând, în timp, să aibă un comportament autist. Însă, există şi aspecte pozitive pentru persoanele care suferă de anxietate socială şi se izolează stând în casă. Psihologii spun că aceste persoane pot fi determinate să-şi depăşească frica de a ieşi în public cu ajutorul acestui joc care presupune vânătoarea de pokemoni prin mişcare.

Contactat de MEDIAFAX, psihologul Mihai Copăceanu, care a studiat psihologia la Oxford şi care lucrează de ani de zile în domeniu, în România, inclusiv cu adolescenţi, spune că e prea devreme să putem măsura efectele jocului, însă putem deduce, din experienţa jocurilor video, că va avea un efect similar asupra psihicului jucătorilor.

„Astfel de jocuri sunt foarte atrăgătoare, îţi captează atenţia, „captivant” este cel mai potrivit cuvânt pentru Pokemon Go. Practic, este un joc atât de captivant încât ajungi să ignori realitatea din jurul tău, nu este ca o carte, spre exemplu, care este un obiect static, îţi pune mintea în mişcare dar nu interacţionează cu tine. Jocul, în schimb, prin asta atrage, prin interacţiune, prin feedback şi stimulează dorinţa naturală de a explora, de a cerceta, şi curiozitatea. Este util pentru persoanele care suferă de anxietate, care se izolează social stând numai în casă. Ceea ce face un astfel de joc este să-ţi schimbe dispoziţia mentală pe moment”, a explicat Copăceanu.

La rândul său, psihologul Diana Ioaneş, care lucrează cu elevi la Colegiul Naţional Biligv „George Coşbuc”, spune că jocul stimulează un comportament autist. „Este vorba de o înstrăinare faţă de lumea din jur, tinerii care petrec prea mult timp în lumea virtuală nu mai ştiu să comunice cu lumea reală şi nu-şi dezvoltă abilităţile de comunicare în grup, în cuplu, în societate”, a explicat Ioaneş.

Profesorul de informatică George Trifan de la Colegiul Naţional „Tudor Vianu” a explicat pentru MEDIAFAX că jocul are un succes fenomenal în rândul adolescenţilor. „Toţi copiii de 12-19 ani se joacă Pokemon Go. E „addictive” (dependent), însă nu dezvoltă nicio competenţă sau abilitate unui copil, e o pierdere de timp la o vârstă la care tinerii ar trebui să facă altceva. Sunt copii care merg la psiholog ca să scape de dependenţa de jocuri video”, a spus profesorul.

Cât despre părerea copiilor, Tudor, olimpic naţional la Informatică, spune că joacă Pokemon Go de trei zile. „Ce pot să zic, merg prin parc şi caut pokemoni, cam două-trei ore pe zi, dar nu cred că va crea dependenţă, eu deja am început să mă plictisesc. E un stil nou de joc, de aceea e foarte popular, rămâne de văzut dacă va mai fi peste câteva luni”, a spus Tudor.

Pe scurt, jocul, realizat de compania Niantic, se poate downloada pe telefon (iOs sau Android), iar jucătorul îşi crează un avatar pe care îl stilizează după bunul plac şi porneşte fizic în căutare de pokemoni, nişte creaturi mici care apar în diverse locuri pe o hartă. Jocul se foloseşte de locaţia telefonului şi de o hartă viziuală pentru a-i arăta jucătorului unde se află pokemonii. Aplicaţia a creat deja o mulţime de controverse în lume. Spre exemplu, jocul a fost criticat pentru că pokemonii apar şi în locuri nepotrivite cum ar fi cimitire sau monumente memoriale ca Muzeul de la Auschwitz sau Memorialul Holocaustului din SUA.

O companie de căi ferate din Danemarca, ProRail, a depus plângere că jucătorii vânează pokemoni pe căile ferate, iar jucătorii din Bosnia au fost avertizaţi să aibă grijă să nu se joace Pokemon Go în câmpurile minate rămase în urma războilui din anii ’90.

În Guatemala, un tânăr de 18 ani, Jerson Lopez de Leon, a fost împuşcat mortal în timp ce juca Pokemon Go, fiind prima victimă de care se ştie în legătură cu acest joc. Poliţia locală a speculat că victima a fost găsită de către atacatori cu ajutorul GPS-ului de care se foloseşte aplicaţia, potrivit ziarului britanic The Independent. Nu în ultimul rând, Arabia Saudită ia în considerare interzicerea jocului, având în vedere că la ei sunt interzise deja cărţile de joc cu pokemoni.

Oana Pelea: Pokemon GO – Experiment de prostire globală a populației

 

„Pokemon Go. Ce fuga inspaimantatoare de realitate. Ce schimbare de atentie…ce manipulare.Cata energie consumata intr un joc virtual si cat timp risipit. Cate ar putea rezolva Omenirea intre timp…in loc sa si investeasca capacitatea de imaginatie si energia intr un joc virtual. Mi se pare un experiment la scara mondiala. Un experiment ce testeaza capacitatea de manipulare a rasei umane.

Suntem ocupati cu prinderea de monstri virtuali si …intre timp… monstrii cat se poate de reali ne hotarasc soarta si viitorul, la masa negocierilor politice internationale…
Adendda: Comentariul meu se refera la adultii ce-si petrec timpul jucand Pokemon Go.”

Foarte probabil Pokemon Go este un experiment social prin care păpușarii vor să verifica gradul de prostie la care au reușit să aducă populație planetei, în special tinerii.

Sursa : gandeste.org