Plouă mărunt peste zidurile penitenciarului Jilava, frigul înmoaie oasele gardienilor. Vântul flutură hainele subţiri ale deţinuţilor care coboară dintr-un autocamion cu geamurile dublate de grilaje. De la ferestrele corpului B de detenţie se întrevede vag câte o siluetă. Într-una dintre camere este cazat fostul premier Adrian Năstase, în alta a stat până nu demult Gigi Becali, în celelalte stau hoţi, tâlhari, violatori, criminali. De sufletele lor se îngrijeşte un singur om: preotul capelan Dumitru Beşleagă. De 16 ani intră zilnic pe poarta închisorii, se supune controlului corporal, îşi lasă telefonul la intrare şi păşeşte în ceea ce el numeşte „un ocean de păcate”.

Originar din zona de mănăstiri a Moldovei, părintele şi-a părăsit în 1998 parohia liniştită din oraşul Târgu Neamţ. „Am auzit că e un post liber şi am venit fără să ştiu ce e aici. Nu aveam pregătire pentru un aşa loc de muncă, sunt alte reguli, e mai dură viaţa, altă populaţie. Întreg sistemul de valori ţi-l răstoarnă definitiv.”

Entuziasmul primelor zile a fost strivit sub greutatea zidurilor închisorii. „De la lumină am intrat într-o beznă în care nu ştii unde e capătul.”

„Bucuria unei sărbători întârzie să apară în asemenea locuri”

Bărbatul înalt, cu pas mare şi apăsat, voce blândă şi păr negru pe alocuri albit, lasă privirea în jos şi-şi freamătă mâinile când vorbeşte despre munca sa. Un preot de penitenciar n-are voie să spună că munca pe care o face este grea. „Dar nici uşoară nu este,” spune părintele, care are acasă patru fiice şi trei fii.

Cel mai greu este de sărbători, al cărui spirit nu poate să-l simtă fără a intra în rezonanţă cu ceilalţi, aşa cum o face un preot din afară, care ţine slujbe în biserici pline de enoriaşi credincioşi. Aici, biserica e deseori goală, deşi la Jilava sunt 1.900 de deţinuţi.

„Bucuria unei sărbători întârzie să apară în asemenea locuri. În prima zi de Crăciun, nu e Crăciun aici. Nu e sărbătoare, nu poate fi. Până în a doua, a treia zi când vin la vizită prietenii, rudele, atunci îşi strâng copiii în braţe, sau iubitele, sau mamele, şi bucuria vine din afară, îi cuprinde pe toţi.”

Într-o lume în care greul este aproape de limita suportabilului, orice manifestare a binelui îi înviorează sufletul. Ca atunci când un deţinut urmează să fie eliberat. „Când omul se liberează, ştiţi la ce frumuseţe ajunge? Zici că pluteşte! Dă năvală bucuria în el! Aceste momente contrastează foarte multe cu răul pe care-l vezi aici. Te marchează fiecare zi, dar sunt şi bucurii, în fiecare zi.”

Munca sa e mult diferită de cea a unui preot din afară, fiecare zi e cu ­totul ­altfel decât cea dinainte. Nu slujbele şi activitatea la biserică ­primează: „Aici e vorba de a supravieţui şi de a dilata spaţiul. Să uite că sunt acolo.”

„Adrian Năstase comunică dincolo de ziduri”

Părintele Beşleagă tace când nu vrea să răspundă la o întrebare. Ca atunci când vine vorba despre Gigi Becali. Alege să nu spună dacă s-au înţeles bine sau rău. Despre Adrian Năstase spune că este foarte credincios, vine la slujbe şi că insuflă respect colegilor de penitenciar. „Comunică dincolo de ziduri”, spune părintele.

Puţini sunt deţinuţii care vin la slujbe sau la spovedanie. Mai mult apelează la preot pentru a-şi vărsa amarul sau, mai rar, a cere iertarea păcatelor. În închisoare, religiozitatea devine însă deseori bolnăvicioasă, spune părintele. „Se agaţă de Dumnezeu, dar cu agresivitate. Să-l ajute Dumnezeu atunci, pe loc! Dacă nu, îl părăseşte pe Dumnezeu.”

Preotul merge deseori în camerele deţinuţilor pentru a-i linişti atunci când gardienii nu reuşesc.

„Tensiunile sunt foarte mari, oamenii vin cu greşelile lor, cu slăbiciunile lor. Încerc să le transmit un moment de linişte.”

Dar sufletele celor închişi după porţile de fier ale penitenciarului rar se deschid.

„Suntem două lumi. Ei ne urăsc pentru că facem parte din societatea care i-a condamnat. Îi urăsc pe cei care îşi fac serviciul şi seara pleacă acasă. Sunt stăpâniţi de rău. Când un tovarăş de al lor s-a liberat, îi întrebi: «Nu te bucuri?» «Nu! Pentru că ăla s-a eliberat şi eu am rămas».“

Dacă ar putea lua-o de la capăt ştiind ce îl aşteaptă, părintele Beşleagă nu ar mai accepta în veci postul de preot de penitenciar: „Nu! Niciodată. E un act de curaj, sau poate inconştienţă. Aici te face sită răul. Ca un goblen la care buchiseşti centimetru cu centimetru, cu linişte, cu bucurie, cu culoare. Aici e invers. Aici sufletul ţi se destramă, bucată cu bucată.”

Preot la Târgşor: „După şase luni, am zis că nu stau mai mult de şapte luni“

Preot într-un penitenciar de bărbaţi îşi doreşte să fie, măcar câţiva ani, şi părintele Ion Marin, care de 17 ani slujeşte la Penitenciarul de femei Târgşor. Negrul sutanei lungi poartă o singură pată de culoare, o insignă tricoloră prinsă la piept. Alături, ecusonul kaki, pe care scrie, simplu, Marin I., genul pe care îl poartă toţi angajaţii din penitenciare.

Părintele Marin şi-a dorit dintotdeauna un alt fel de preoţie. Preot a vrut să fie încă de când urma cursurile unui liceu energetic, în Ploieşti. Dar viaţa i-a pus câteva piedici: a fost luat în armată chiar înainte de a da la Facultatea la Teologie.

„Făceam pregătire pentru Teologie şi m-am trezit îmbrăcat în kaki. La Roman, la Tancuri. Direct, nu glumă! Dar abia mai târziu am înţeles că a fost un test. Nu înţelegeam că eu mă pregăteam pentru aici. Aşa e omul, vede numai prezentul”, spune preotul.

A trecut şi armata, apoi şi facultatea. Când a auzit de postul de la Târgşor, era asistentul unui preot pe care îl ajută la pregătirile pentru botezuri.

„Mie îmi plac câinii, puneam mâna pe câini, deschideam porţile, nu mă lătrau. Pentru asta, când a venit vorba de postul acesta de la penitenciar, părintele le-a zis «Am eu un băiat care a îmblânzit toţi câinii din parohia mea»”. Nu ştiu dacă şi asta a contat, dar m-au chemat încoace. După şase luni, am zis că nu stau mai mult de şapte luni”.

Apoi a înţeles că lucrurile stau cu totul altfel decât în afară. Are în grijă 700 de suflete, unele aspre şi zbuciumate, altele blânde, altele aproape de pierzanie.

„Sunt unele dintre ele care au făcut fapte grozave. Altele sunt recidiviste, şi înţelegi ce caută aici. Dar sunt altele, cum sunt cele care au intrat după accidente rutiere, pentru ucidere din culpă. Şi te uiţi la ele şi-ţi vine să întrebi «Dar tu ce cauţi aici?»”, spune părintele.

„După zece doamne spovedite, ieşi cam chiaun”

Cel mai adesea, deţinutele se plâng preotului de durerea despărţirii de familie şi de apăsarea pedepsei. Toate vor împărtăşania, care este sinonimă, pentru ele, cu curăţire sufletească şi iertarea păcatelor. Dar ar prefera să treacă peste cele două condiţii: postul şi spovedania.

„Sunt unele care n-au intrat niciodată în Biserică. Şi tu vrei să le ţii trei ore la slujbă sau să ştie ce e spovedania. De cele mai multe ori, când vin la spovedanie, încearcă să-mi explice faptele pentru care au fost închise şi să scoată din aceasta că sunt nevinovate sau sunt doar puţin vinovate. Pe mine mă interesează oamenii, nu cazurile. Spovedia e foarte grea. După zece doamne spovedite, ieşi cam chiaun, aşa”, spune părintele.

A avut dintotdeauna motive să nu doarmă noaptea din cauza mărturisilor deţinutelor, dar nu ar încălca niciodată sfântul secret al spovedaniei. „Au fost situaţii în care unii colegi îmi spuneau să spun şi eu câte ceva din când în când, spre bunul mers al închisorii. Nu! Seara, dau socoteală înaintea ­Bunului Dumnezeu pentru ce am făcut, din punctul meu de vedere. Dacă a fost ceva ce n-am putut duce singur, a aflat duhovnicul meu, căruia mă spovedesc şi eu.”

Dacă ar şterge totul cu buretele şi ar putea alege din nou ce să fie în viaţă, părintele Marin răspunde pe loc: „preot într-un penitenciar de bărbaţi, să încerc altceva, poate şi mai greu.” Sursa : romanialibera.ro