Prima pagină > Spiritualitate > Magica lume a bătrâneţii

Magica lume a bătrâneţii

Sean-Connery n.1930

Îndoiala seniorilor despre viaţa după moarte
„Ca să ai o bătrâneţe lungă, trebuie să începi să fii bătrân foarte devreme.” (Cato cel Bătrân).

Pentru mitologia greacă, lumea morţilor era despărţită de lumea celor vii prin râul Styx, legătura fiind făcută printr-o barcă condusă de Charon. Lumea morţilor era bine delimitată de lumea celor vii, pătrunderea unui om viu pe tărâmul lui Hades fiind aproape imposibilă; acest lucru s-a realizat însă, de câteva ori prin intermediul lui Heracles – puterea eroică, dar şi al lui Orfeu – puterea artelor. Platon susţinea, influenţat de orfism, că sufletul deţine imortalitate. Drept pedeapsă pentru nelegiuirea primordială, sufletul este închis în corp, ca într-un mormânt; existenţa întrupată, a ceea ce noi numim viaţă, însemna pentru Platon, moarte. Moartea era începutul vieţii adevărate, dar aceasta nu avea loc decât după judecarea greşelilor săvârşite înaintea părăsirii corpului. Tărâmul morţilor era, pentru greci, unul singur, condus de zeul Hades. Spaţiul morţii era subpământean al tristeţii, lamentării, uitării, focului, urii, un loc străbătut de cinci râuri: Acheron, Cocytus, Lethe, Phlegethon şi Styx (în unele legende, universul morţilor se divide şi apar structuri separate ca Tartarul, locul damnaţilor şi Câmpiile Elizee, locul eroilor). În mitologia egipteană este recunoscută existenţa vieţii după moarte, aceasta fiind realizată doar cu condiţia reunirii după deces a celor trei elemente esenţiale ale fiinţei umane: corpul, ba-ul (sufletul) şi ka-ul (vitalitatea). În Orientul Mijlociu exista credinţa că morţii sunt încă vii, moartea însemnând doar o separare a sufletului de trup.

Cutremurarea seniorilor în faţa morţii
„Bătrâneţea – când începi să spui: niciodată nu m-am simţit atât de tânăr”. (Jules Renard).

Religia budistă susţine faptul că omul este captiv unui ciclu infinit: moarte-renaştere în funcţie de karma acumulată în timpul vieţii, geto-dacii se credeau nemuritori, pentru ei moartea nu era decât o cale de a merge la zeul lor suprem, Zamolxes, zeul subpământean al vegetaţiei şi al fertilităţii. Diodor din Sicilia afirma despre geţii, contemporani cu grecii, în Biblioteca Istorică: „Ei nu se feresc de moarte. S-a înrădăcinat la ei credinţa pe care o avea Pitagora despre nemurirea sufletului omenesc care, după un număr anumit de ani, ar intra într-un alt trup şi ar începe o nouă viaţă”. În religia creştină există doar două destinaţii finale pentru oamenii tineri ori bătrâni, după moarte: prima Raiul, (Paradisul sau Edenul), acolo merg la înviere doar cei drepţi, răscumpăraţi fiind prin sângele lui Iisus Hristos şi a doua cale, în care moartea este definitivă, fără speranţa învierii. Unele culte cred în existenţa Iadului (Infernului), unde merg păcătoşii pentru chinuri veşnice. Soarta omului este stabilită după judecata făcută de Fiul, după faptele de fidelitate creştină pe care le-a făcut omul când era în viaţă. La catolici există şi Purgatoriul, un loc diferit de Rai şi Iad, unde oamenii se pot purifica şi îşi pot ispăşi micile păcate după moarte. Nu există o unanimitate universală în ceea ce presupune credinţa creştină, datorită influenţelor credinţelor locale cu rădăcini precreştine. În tradiţia biblică, primul om, Adam, era la început nemuritor, dar a primit moartea drept pedeapsă de la Dumnezeu pentru că a căzut în ispită, gustând din fructul oprit. Adam a trebuit să se întoarcă în pământ, adică în materia din care a fost creat corpul: „Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Facerea 3:19). Moartea nu era considerată în Vechiul Testament un sfârşit, ci exista posibilitatea învierii, moartea era asociată cu „somnul” (Iov-3:13), ceea ce implica o trezire la Judecata de Apoi. În Noul Testament nu apare o nouă filosofie despre moarte. În Noul Testament se menţionează clar că sufletul (omului) poate fi nemuritor, mesajul Noului Testament fiind că Iisus Hristos a învins moartea. Prin stăpânirea morţii, diavolul avea pe toţi oamenii în puterea sa, însă Iisus, jertfindu-se pentru muritori, i-a eliberat, în Biblie se spune că „cei care cred în Fiul lui Dumnezeu nu vor muri, ci vor avea viaţă veşnică” (Ioan, 3:16). Viaţa veşnică este acceptată drept o formă a tinereţii. În Coran se spune că „fiecare suflet va gusta moartea” şi că fuga de moarte este inutilă. Musulmanii cred că moartea vine ca o amorţeală (sakra), pe care nu o poţi învinge.

Speranţa seniorilor în viaţa după viaţă

„Bătrâneţea este vârsta renunţărilor şi-a umilinţei.” (Ileana Vulpescu).
Omul vede adesea scene, evenimente întâmplări din viaţa personală, dar dintr-o perspectivă diferită, ca şi cum nu ar fi decât un simplu spectator. Senzaţia aceasta este însoţită de o stare deplină de linişte şi calm. Acest prim stadiu al morţii şi al sfârşitului ciclurilor vieţii, obligatoriu după ultimul ciclu, al bătrâneţii, s-a demonstrat în ultimii ani ca având cauze naturale; astfel de stări au fost obţinute în laborator, fără ca măcar să fie nevoie de o aparatură sofisticată, aşa cum ne indică unele ecouri din mass media. Într-un volum, din 1975, Life after life (Viaţa după viaţă), un medic, Raymond Moody publică rezultatele experienţelor unor oameni, ce au trecut prin moarte clinică (aceasta din punct de vedere medical nefiind considerată moarte propriu-zisă). Primul stadiu al morţii, ca dispariţie a vitalităţii, cale, pe care o parcurg şi şi-o amintesc aceste persoane, după revenirea din moartea clinică este asemănător cu stadiul de părăsire a corpului, apare sentimentul unei plutiri în afara trupului.

Sacrificii şi prefigurarea nemuririi seniorilor prin amintirea şi uitarea la bătrâneţe
„Fericirea este viaţa activă”. (George Călinescu).

După o perioadă, în scrierea indiană, Upanişade se susţine că sufletul se reîncarnează căci sufletul este indestructibil, doar sufletul este condamnat să treacă mai multe etape până la o eliberare finală. Bătrâneţea reprezenta o etapă ce prefigura moartea şi pentru dacii, galii, care sacrificau bărbaţi, când voiau să afle răspunsuri la întrebări privitoare la evenimente din viitor (le înfigeau sabia în piept, deasupra diafragmei, celui destinat sacrificiului şi aflau adevărul după modul în care cădea victima) şi druizii aveau o doctrină complexă în ceea ce priveşte nemurirea, având o morală şi o viziune general, aparte despre lume, după cum, spre deosebire de zeii altor mitologii, zeii nordici, nu erau nemuritori, ci îşi câştigau această atribuţie mâncând merele fermecate ale Idunnei, care ofereau oamenilor tinereţe veşnică, dar nu îi făceau invincibili. Slavii antici, păgâni, credeau că lumea lor era un copac uriaş, crengile reprezentând lumea zeilor – Paradisul, iar rădăcinile erau lumea morţilor. În timp ce zeul Perun guverna sub forma unui şoim lumea divină, zeul Veles, înfăţişat ca un şarpe, se încolăcea în jurul rădăcinilor, păzind lumea celor morţi. Pentru slavi, acest tărâm nu era unul respingător, ci dimpotrivă era pitoresc şi armonios, după cum reiese din basmele slavone.

Suflet, viaţa de după moarte şi bătrâneţea seniorilor
„Dacă omul şi-ar aminti mereu de fragilitatea lui ar învăţa să fie modest” (Emil Cioran).

Cu toate că moartea nu reprezintă un sfârşit al sufletului, al fiinţei, ci o continuare sub alte forme a existenţei acestuia, moartea este văzută ca un eveniment tragic. Omul se desparte de ceea ce îi era familiar, devine altceva, nu mai este alături de cei dragi. Moartea este acceptată în concepţia românească ca o condiţie umană de care nimeni nu poate scăpa, cu toate că bătrâneţea ar fi, pentru suflet o etapă de acceptare, tragismul morţii este amplificat, dacă viaţa mortului nu a parcurs a doua etapă a vieţii, nunta, ca în cazul morţii tinerilor „nelumiţi”, adică necăsătoriţi. După moarte, sufletul se desparte de trup, se integrează cosmosului şi se uneşte cu natura, formând cu aceasta un întreg. Această idee porneşte de la nişte concepţii păgâne străvechi, care probabil îşi au originea în mitologia traco-dacă, viaţa de după moarte nu este decât o continuare a celei terestre, sufletul omului fiind aproape de spaţiul în care a vieţuit, idee dezvoltată şi în balada Mioriţa. În cazul tinerilor ne-lumiţi există un ceremonial în timpul înmormântării, în care se celebrează nunta cu natura şi cu moartea, în încercarea de a conferi linişte veşnică mortului. Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviæ cu privire la credinţa românilor despre moarte: „aproape tot norodul de rând crede că fiecărui om Dumnezeu îi hotărăşte ziua morţii; iar înaintea acesteia nimeni nu poate să moară sau să piară în război…”. Soarta fiind fixă, frica nu aduce nici un fel de câştig personal. S. Freud arată că uitarea bătrânilor poate fi explicată fascinant, prin amintire sau prin răzbunare, blestem. Pentru a evita uitarea s-au născut calea relaţiei cosmice, ori aceea a relaţiei din familie cu bătrâneţea[27].

Soarta artelor şi bătrâneţea seniorilor
„Să îţi doreşti să fii sănătos este o parte din sănătate.” (Seneca).

Debutanta din 1969, Nina Berberova avea şaptezeci de ani (născută la Sankt-Petersburg în 1901, exilată la 21 de ani) când începea să îşi nareze existenţa precară, prin continentele lumii, construind o proză atemporală (Acompaniatoarea, Cartea fericirii, Învierea lui Mozart, Astaşev). Creşterea, maturarea, învăţarea duc, la bătrâneţe către o etapă selectivă, frumoasă şi liberă, percepţia şi atitudinea faţă de persoanele în vârstă a pendulat în funcţie de statutul social, şi adesea devin compensatorii, căci particularităţile genetice, somatice, morale sau sociale diferă devenind compensatorii (văduv, bunic, pensionar, voluntar), faţă de rolul activ anterior, mai dificilă la bărbaţi decât la femei, în mediul urban diferenţiat faţă de mediul rural, cu anumite proiecte şi particularităţi financiare, cu deficienţe fizice şi psihologice, care duc la izolare. De aceea este importantă refacerea unei relaţii fie prin paradigma interioară, fie prin paradigma ambianţei, cu vârste reale ori imaginare, ce construiesc un spaţiu special, creat, nuntă ideală cu destinul, real ori aparent. Bătrânul şi marea de Ernest Hemingway simbolizează bătălia omului cu existenţa, prin lupta cu peştele în încordare surdă, când bătrânul strânge în mâinile rănite frânghia, de care trage din răsputeri uriaşul venit din adâncuri, înfruntarea pe faţă ca la uciderea marlinului sau la lupta cu rechinii şi rarele momente de destindere înseamnă mai ales efort cotidian, bucuria, victoria si măreţia înfrângerii în lupta zilnică, când importantă este măreţia curajului de a lupta. Seniorii sunt organizaţi într-un un grup ţintă: direct format din membri ai grupurilor de autoajutorare şi voluntariat ale seniorilor şi indirect cu un risc când sunt preocupaţi de izolarea socială.

Sursa:art-emis.ro

  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: