Prima pagină > Manipulare > Cum suntem imbecilizați

Cum suntem imbecilizați

Mai țineți minte discursurile școlare plimbate prin gură de un inspector plăcintos pe la diferite ocazii de prefabricată solemnitate? N-ați devenit niciodată brusc visători în fața abilității cuiva de a vorbi minute la rând, înșirând propoziții impecabile din punct de vedere gramatical despre nimic?

Să nu fim răi, chiar dacă intelectual vorbind momentul nu-i făcut pentru a transmite ceva, specia discursului școlar are o totuși funcție: aceea de a-i asigura pe toți că e bine. A fost greu, ne-am dat silința, dar acum totul e bine. Putem să ne pupăm între noi, ficțiunea e temporar suspendată, moara macină cuvinte liniștitoare despre un viitor care abia așteaptă să ne ia în brațele lui. Totul e cum nu se poate mai bine.

Felicitări dacă tocmai vi s-a zburlit intuiția. Aveți dreptate, e nefiresc să dai de trei ori într-un paragraf de asigurarea că totul e bine. Circumstanțele îți sugerează să te simți brusc ca Scufița Roșie discutând cu un necunoscut amabil în pădure. Excepție dacă nu cumva paragraful vrea să sugereze atmosfera plină de candoare a unui discurs din curtea școlii. Care, din păcate, este la rândul lui ceva anormal în raport cu tot ceea ce numim, dintr-o inexplicabilă lene, viața reală. Mărturisesc că până la lectura lui John Taylor Gatto n-am crezut că vorbele rostite de un profesor în fața unui auditoriu format aproape exclusiv din confrați ar putea transmite mai mult decât o face cu succes un cântec de leagăn. S-ar părea că, până să le redacteze, nici el n-a crezut.

Printr-o ironie paradoxală, americanul John Taylor Gatto a fost în mai multe rânduri laureat al distincției “Profesorul anului” în statul New York. Tot atâtea ocazii în care să spună că școala se îndreaptă spre o fundătură și să-i radiografieze itinerariul. Nu are obsesii legate de reformă, ci-l preocupă efectele secundare ale școlii (“curriculumul ascuns”), adică ceea ce școala le livrează copiilor la pachet cu programa școlară, ingredientele invizibile care le marchează comportamentul pentru toată viața și în privința cărora nimeni nu este avertizat explicit. Dacă există un rău de mare, pe care nu-l poți intui de pe uscat, atunci trebuie să existe niște simptome care țin de sistemul de învățământ și care nu sunt documentate în paginile glorioase cu iz didactic pe care profesorii le redactează și pe care nu le citește nimeni.

Copiii nu au niciun interes pentru lumea adulților. Până la învățământul de masă, studierea lumii adulților era preocuparea principală a tinerilor. Copiii de azi au atenția evanescentă și niciun sentiment de curiozitate. Copiii au un simț subdezvoltat al legăturii dintre viitor și prezent. Ei trăiesc într-un prezent continuu. Copiii sunt anistorici, neavând nicio idee a legăturii dintre trecut și prezent. Copiii sunt lipsiți de capacități empatice. Copiii se simt stânjeniți de intimitatea autentică. Copiii sunt materialiști, urmând exemplul profesorilor de școală care, în mod materialist, “notează totul”. Copiii sunt dependenți, pasivi și sfioși în fața noilor provocări.

banner-articol-gatto

Ori școala a dat naștere acestor patologii, ori televizorul, ori amândouă. Nu mai există alte perioade semnificative de timp în experiența copiilor noștri afară de televizor și școală.

Acesta este, într-un singur paragraf, prețul plătit școlii. Să nu ne temem să spunem că este vorba despre patologia mai multor generații. Iar această patologie provine din artificializarea mediului școlar, rupt de restul societății, închis și autosuficient. Decontextualizarea, amalgamul de deconexiuni, încălcarea ordinii naturale și a bunei rânduieli, abordarea realității sub formă de petice haotice – toate acestea dăunează grav intelectului. Din păcate, nici caracterul nu scapă: dependența emoțională de niște adulți atotputernici, eliminarea rezistenței la formulele impuse, perpetuarea nemulțumirii, absența spațiului privat și a timpului personal al elevului sunt ingredientele cu care se prepară paralizia fizică, morală și intelectuală.

Partea tragică este că școala persistă ca instituție într-o lume în care nici celelalte forme de organizare nu o duc mai bine: învățăturile bisericii nu mai sunt acceptate, familiile sunt în gravă suferință din cauza rupturilor, a absenței prelungite a părinților de acasă și a închiderii bunicilor în aziluri, timpul liber este fagocitat de televizor și, mai nou, de jocurile video. Criza școlii este un aspect al amplei crize a comunității. Pe fondul acesta de surpare a ceea ce era odată solid, alternativa școlii la domiciliu este un lux pe care foarte puțini și-l pot permite. Și nu este, în fond, decât o normalitate pe care am desființat-o, iar astăzi nu facem decât să ne amintim că a fost o vreme în care copiii învățau alături de părinți și alți oameni din proximitate, învățau jucându-se și profitând de fiecare moment în care cineva putea să le explice un lucru susceptibil să-i pasioneze.

În ce mă privește, mi-e clar de câțiva ani că școala este un borcan în care copiii intră dimineață de dimineață pentru că pur și simplu n-au idee unde s-ar putea duce. Se monitorizează absențele (adică se numără, profesorii cred că a număra este totuna cu a înțelege cauzele), dar cred c-ar trebui să fim îngrijorați de prezența copiilor într-un loc pe care ori îl urăsc ori în cel mai bun caz nu-i interesează. O relație de dependență bolnăvicioasă care precede sau merge deja mână în mână cu celelalte dependențe din viața lor: drogurile narcotice, competițiile prostești, sexul recreativ, pornografia violenței, jocurile de noroc și alcoolul, achiziționarea compulsivă de bunuri. Instinctiv cu toții știm că școala a devenit o ficțiune, o imensă bulă de săpun în afara vieții, din care a fost eliminată responsabilitatea studiului independent și a învățării pe cont propriu.

Ieșirea din ficțional pe care ne-o propune John Taylor Gatto coincide cu întoarcerea la realitate: nu mai multă școală ne trebuie, ci mai puțină! Școala nu poate și nu trebuie să se substituie familiei și comunității, de aceea aruncarea responsabilității educației asupra școlii nu este nici onestă, nici realistă. Școala școlarizează, familia și comunitatea educă. Nu de mai mulți bani pentru un sistem parazitar este nevoie, ci de mai multă familie, de muncă în folosul comunității și în contact cu aceasta. Marea vină a școlii este aceea de a se fi oferit să suplinească familia și comunitatea, fără să fie niciodată mai mult decât o instituție, adică o rețea de indivizi angrenați simplist în funcție de niște reguli nefirești. Putem să o reformăm oricât, școala se va încăpățâna să rămână exact ceea ce este: un mediu toxic pentru curiozitatea intelectuală și căldura umană autentică.

Autor: Radu Iliescu

Sursa: Anacronic.ro

Anunțuri
  1. Decembrie 13, 2016 la 4:52 pm

    Să fim serioși!
    Școala de azi e rezultatul activității reformatorilor de trei parale care au ciuntit-o până când n-a mai rămas nimic din ea.

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: