Archive

Archive for the ‘criza financiara’ Category

Facebook-ul i-a învins şi pe bancheri: cum a ajuns o minoritate (cei cu credite în franci) să preia conducerea chiar şi în sălile de judecată şi să întoarcă clienţii împotriva băncilor?

Şefii de bănci constată că au pierdut bătălia mediatică legată de legea dării în plată şi cea legată de creditele în franci elveţieni şi nu prea înţeleg de ce.

Cei care au credite în franci elveţieni (imobiliare şi de consum) şi sunt cei mai zgomotoşi sunt puţini, comparativ cu numărul celor care au un credit luat de la bancă, indiferent de tipul lui: 62.000 la finalul anului trecut şi peste 80.000 maximum în anii anteriori versus 3,4 mil. clienţi, ceea ce înseamnă o pondere de numai 1,8%.

De asemenea, soldul creditelor în franci elveţieni este de numai 8 mld. lei la finalul lui 2015 versus 108 mld. lei cât reprezintă soldul total al celor care au credite la bancă, ceea ce reprezintă o pondere de numai 7,4%.

Deci cum a ajuns o minoritate, pentru că sunt o minoritate în economia generală, să aibă o voce mediatică atât de puternică şi în societate şi chiar să fie o forţă de temut în faţa parlamentarilor la legea dării în plată?

Mai mult decât atât, această voce a câştigat teren şi în sălile de judecată, acolo unde puterea băncilor şi a avocaţilor angajaţi de ele era mult mai mare.

Cei care au credite în franci elveţieni au plătit la bancă rate mai mici decât cei care au luat credite în euro sau în lei până la aprecierea francului elveţian de la începutul lui 2015.

Dacă ne dăm un pas în spate şi ne uităm puţin la cifre, cei cu credite în franci elveţieni nu ar trebui să fie atât de vehemenţi. Pierderile nu sunt atât de mari faţă de cei cu împrumuturi în euro sau în lei. într-adevăr, soldul te omoară, dar ratele plătite până acum au fost cam la acelaşi nivel.

Pentru că nu au crezut că răzvrătirea individuală se poate uni într-o răzvrătire colectivă, bancherii le-au trântit uşa în nas când ei au cerut negocierea şi renegocierea contractelor. Ascunzându-se sub celebra semnătură (dacă ai semnat eşti bun de plată), băncile nu au anticipat deloc ceea ce ar putea să vină peste ei.

Acum şase ani, Facebook-ul nu avea amploarea de astăzi şi nimeni nu ştia la ce va folosi. Toată lumea credea că este o chestie pentru tineri, unde pierd timpul. între timp, această reţea socială, a crescut atât de mult, încât a devenit „vocea” tuturor, text şi imagine, o voce pe care nu poţi să o mai controlezi sub nicio formă. Ceea ce nu scrie presa sau nu ceea ce nu dau televiziunile, dă Facebook-ul, adică clienţii.

Nemulţumirea clienţilor şi-a găsit un canal de distribuţie care are o viteză de propagare înfricoşător de rapidă şi puternică. Victor Ponta a pierdut alegerile prezidenţiale pe Facebook, iar bancherii au pierdut bătălia cu cei care au credite în franci elveţieni tot aici.

Nimeni nu ştie cum să comunice cu nemulţumirea a sute de clienţi la început care, ulterior, reuşesc să atragă în lupta lor sute de mii şi chiar milioane de clienţi.

Banca ar trebui să fie un lucru normal în viaţa de zi cu zi a oamenilor. Din cauza proastei gestiuni a relaţiei cu clienţii minoritari, bancherii au reuşit să îşi facă ostili şi ceilalţi clienţi.

în ultimii ani, soldul celor care au credite la bancă a scăzut cu aproape 600.000, conform datelor BNR, ceea ce poate fi caracterizat ca un non-sens economic. Când dobânzile la împrumuturi sunt cele mai mici din istorie, atât la euro cât şi la lei (nici regimurile comuniste nu aveau dobânzi atât de mici), oamenii vor să îşi plătească creditele cât mai repede şi să scape de ele.

Un credit te ajută să îţi iei o casă, o maşină, mobilă etc. mai repede în ciclul vieţii, ceea ce este bine. Nu poţi să stai cu părinţii până la 40 de ani, până strângi bani de avans sau de casă. în mod normal, un om obişnuit, salariat, care nu beneficiază de o moştenire şi nici de un pachet salarial de top, îşi poate îndeplini aceste nevoi normale (casă, maşină, electrocasnice) prin credit bancar. Dar oamenii au ajuns să urască acest lucru, ceea ce nu este bine pentru economie şi societate.

Dacă tragem linie şi adunăm, nu cred că este vina lor că s-a ajuns aici. Bancherii constată că oamenii urăsc băncile şi nu ştiu ce să facă mai departe.

Mai mult decât atât, pentru a-i aduce pe oameni în rând, bancherii au trecut la atac: nota de plată pentru legea dării în plată nu o vom plăti noi, ci voi până la urmă, pentru că aceste costuri suplimentare care vor interveni, le vom transfera asupra voastră (de parcă provizioanele făcute pentru creditele neperformante nu sunt plătite de clienţii buni); economia românească şi România vor avea de suferit; cei tineri nu vor avea acces la credite ipotecare pentru că avansul şi costurile vor creşte etc.

Bancherii au coborât din turnul de fildeş şi ies la atac împreună. Pe termen scurt, costurile pentru Legea dării în plată le vom plăti noi, dar pe termen lung, nota de plată va fi plătită de clienţi

Dacă ne uităm la ceea ce ar putea să se întâmple, dacă legea dării în plată le va fi defavorabilă, bancherii au dreptate. Nu vor plăti ei costurile, pentru că au puterea şi monopolul să le transfere asupra clienţilor.

IFN-urile din România sunt extrem de scumpe faţă de o bancă. Un credit de consum are o dobândă la bancă de 9-12% în lei, iar la un IFN poate ajunge şi la 365% pe an. Dar oamenii se duc la un IFN pentru că au ajuns să urască băncile.

Iar problema cea mai mare, care va veni între timp, va fi să nu se transforme Facebook într-o bancă şi să le ia, într-un fel sau altul, toţi clienţii, nu neapărat că vor fi mai ieftini. Iar Facebook nu a investit deloc în marketing, imagine, proceduri, sedii etc.

Sursa : zf.ro

Cu sabia lui Damocles deasupra capului: Cum își va plăti omenirea datoria de 60.000 de miliarde de dolari

Septembrie 27, 2015 Lasă un comentariu
Grecia a fost prima țară din UE care a intrat în incapacitate de plată din cauza cheltuielilor nesăbuite din bugetul de stat. Însă pericolul nu a trecut, alte state având niveluri nesustenabile ale datoriei publice.
SUA este cea mai îndatorată țară din lume în termeni nominali, datoria sa reprezentând 29% dintr-o datorie globală totală de 60.000 de miliarde de dolari. Această cifră nu reprezintă corect ierarhia celor mai îndatorate state pentru că nu ia în calcul dimensiunea reală a economiilor dezvoltate, relativ la economiile din țările sărace.

De obicei, datoria publică se raportează la Produsul Intern Brut pentru a obține un indicator care să compare capacitatea de rambursare a datoriei în cazul unei țări. De exemplu, unul dintre criteriile de convergență stabilit prin Tratatul de la Maastricht statelor membre UE este ca gradul maxim de îndatorare să fie de maxim 60% din PIB.

Dar nici această raportare nu este foarte explicativă. Aceasta deoarece guvernul nu poate să transforme în cash întreaga producție a economiei naționale. Dacă ar fi posibil, guvernul ar putea cere ca veniturile fiecărui cetățean să fie transformate în impozite și să meargă la achitarea datoriei.

În realitate, doar o parte din veniturile cetățenilor se face aport la bugetul statului sub formă de impozite. În plus, cum e cazul României, care are una dintre cele mai mici ponderi în PIB a veniturilor bugetare (venituri fiscale și nefiscale) dintre țările UE, sarcina datoriei suverane este mult mai mare.

Print

Astfel, datoria publică a României crește la aproape 140% dacă o raportăm la veniturile bugetului consolidat. O mai bună colectare a taxelor și impozitelor, care la noi este de 32%, față de o medie de 40% la nivel de UE, ar însemna o îmbunătățire a ratingului de țară.

Anunțul făcut în această lună de către premierul Victor Ponta, conform căruia ne-am achitat întreaga datorie la FMI are un impact mai mult emoțional, datoria guvernamentală crescând prin împrumuturile luate în schimbul obligațiunilor emise de Ministerul Finanțelor.

În concluzie, chiar dacă România are un grad mai redus de îndatorare decât media UE, din cauza dificultății de a colecta taxe și impozite pentru buget, povara datoriei este mai mare decât arată raportarea doar la PIB.

Ministerul de Finanţe intenţionează să împrumute de pe piaţa externă două miliarde de euro în acest an, dar nu a făcut încă acest lucru din cauza instabilităţii provocate de criza datoriilor din Grecia şi a îngrijorărilor legate de încetinirea creşterii economiei chineze, relatează Reuters.

S-ar putea lua în considerare o a doua emisiune în cazul în care condiţiile de pe piețele monetare se vor îmbunătăţi semnificativ, dar există şi opţiunea de a obţine împrumuturi de dezvoltare de la Banca Mondială în valoare de până la 750 de milioane de euro.

România beneficiază în prezent de ratinguri de investment grade, Baa3 din partea Moody’s şi BBB- din partea Fitch Ratings din S&P. Sursa : adevarul.ro

Băncile Centrale, o forţă pervertită

August 25, 2015 Lasă un comentariu

„Asistăm la pervertirea băncilor centrale? Observăm noi oare ca puterea de a crea bani a băncilor centrale este folosită pentru a creşte preţul acţiunilor pe bursă, în beneficiul celor megabogaţi?”, scrie Paul Craig Roberts, fost asistent al secretarului Trezoreriei în timpul administraţiei Nixon, cunoscut apoi pentru colaborarea cu Wall Street Journal şi pentru criticile aduse politicii SUA în perioada post-Război Rece.

Banca centrală elveţiană, Banca Naţională Elveţiană, a cumpărat 3.300.000 de acţiuni Apple în primul trimestru al acestui an şi apoi înca 500.000 în al doilea trimestru. Cei bine infermaţi ar fi vândut în loc să cumpere. Se pare că banca centrală elveţiană mai are, pe lângă acţiunile Apple, acţiuni în valoare ce merge de la 250 de milioane de dolari şi până la 637 de milioane de dolari la Exxon Mobil, Microsoft, Google, Johnson&Johnson, General Electric, Procter&Gamble, Pfizer, Chevron, Merck, Facebook, Pepsico, Coca Cola, Disney, Valeant, Gilead, Amazon.

Scopul unei bănci centrale este de a fi creditor de ultimă instanţă pentru băncile comerciale care se confruntă cu retragerea numerarului de către deponenţi. Băncile vor cere un împrumut, în încercarea de a-şi mări rezervele de cash. Afacerile ar avea de suferit, la fel şi băncile care nu vor putea plăti deponenţii atunci când aceştia doresc.

Cu timpul, aceast scop a băncilor centrale a fost depăşit, pentru ca s-au creat depozite asiguratorii de către guverne. Este momentul în care băncile centrale şi-au descoperit şi alte meniri. Rezerva Federală din SUA, spre exemplu, a fost însărcinată să menţină redusă cota şomajului şi a inflaţiei, prin legea Humphrey-Hawkins.

Nici legea de funcţionare a Rezervei Federale, nici legea Humphrey-Hawkins nu spun că banca centrală ar trebui să stabilizeze bursa cumpărând acţiuni. Rezerva Federala ar trebui să vândă obligaţiuni pentru a descuraja şomajul şi a menţine inflaţia la cote reduse.

Dacă băncile centrale cumpără acţiuni pentru a stabiliza bursa, atunci de ce mai exista bursa? Capacitatea băncilor centrale de a crea bani pentru a menţine preţurile pe bursă este o negare a funcţiei burselor.

Problema cu băncile centrale este că oamenii sunt slabi, inclusiv preşedintele Federal Reserve şi toţi membrii conducerii. Milton Friedman şi Anna Schwartz au arătat că marea criză economică a fost consecinţa esecului Rezervei Federale de avea o politică expansionistă. Când o bancă intra în faliment, în perioada de dinaintea depozitelor guvernamentale asiguratorii, masa monetară se reducea cu echivalentul banilor din conturile acelei bănci. În timpul marii crize mii de bănci au falimentat şi au evaporat astfel puterea de cumpărare a milioane de americani.

Federal Reserve nu are dreptul să cumpere acţiuni, aşa stabileşte legea de funcţionare. Însă un amendament din 2010 a permis Rezervei Federale să cumpere acţiuni AIG. Acest amendament a creat o portiţă pentru ca Federal Reserve să împrumute bani unor entităţi care să-i folosească pentru a cumpăra acţiuni. Astfel, banca centrală elveţiană ar putea opera ca un agent sub acoperire al Federal Reserve din SUA.

Dacă băncile centrale nu pot avea o politică monetară ca lumea, atunci ne putem întreba cum se descurcă cu cestelalte operaţiuni? Unii observatori mai perspicace cred că Banca Naţională Elveţiană este un agent al Federal Reserve şi cumpără acţiuni importante pentru SUA în momente critice, pentru a opri căderea preţului lor şi pentru a da impresia că economia SUA merge bine.

Actuala scădere a bursei este de bun augur?

În acest moment nu se poate da un răspuns exact. Pentru a menţine sus fundamentul puterii SUA, dolarul, Federal Reserve a promis să crească dobânzile, însă a rămas mereu o promisiune. Următorul termen este în septembrie. Ideea că Federal Reserve ia în calcul creşterea dobânzilor face ca dolarul să nu piardă în raport cu alte monede, fapt care convinge lumea să nu renunţe la dolar, pentru că în caz contrar marea putere s-ar trezi cu un statut de Lumea a Treia.”

Sursa : Cotidianul.ro

America îşi sufocă clasa de mijloc, pe care politicenii nu se înţeleg cum să o salveze, iar în Germania guvernul înăbuşă companiile

Iulie 29, 2015 1 comentariu

SUA, cea mai mare economie din lume, şi Germania, cel mai puternic motor al economiei europene, experimentează schimbări ale căror efecte, dacă sunt scăpate de sub control, vor muta punctul de echilibru al economiei şi comerţului mondial în vremuri când în Europa de Est şi Asia se dezvoltă centre mai atractive de producţie.

Inegalitatea distribuirii veniturilor a devenit o problemă arzătoare în SUA, unde a început campania prezidenţială. Pentru gospodăriile americane, venitul media a coborât la nivelurile din anii ’90.  De asemenea, trei sferturi din avuţia ţării este în mâinile a doar 10% din populaţie. Problema a devenit prea dezbătută de opinia publică pentru ca politicienii să o ignore, scrie Financial Times.

Hillary Clinton a numit inegalitatea provocarea prezentului. Jeb Bush spune că dacă economia nu creşte, inegalitatea distribuirii veniturilor va rămâne o problemă. Marco Rubio crede că prea mulţi oameni îşi văd visul american îndepărtându-se de ei şi de copiii lor.

Între candidaţii democraţi şi republicani la preşedinţie există, în mod surprinzător, consensul că dezvoltarea familiilor din clasa de mijloc este blocată de stagnarea salariilor în timp ce economia trece prin transformări profunde.

Însă soluţiile propuse arată fracturi ideologice la fel de profunde, iar multe dintre ele nu aduc rezolvare uneia dintre cauzele principale ale stagnării veniturilor: creşterea slabă a productivităţii.

Unii analişti se întreabă dacă nu cumva soluţiile promovate acum nu vor avea decât efecte limitate.

Creşterea salariului minim

În timp ce încercările de a majora salariul minim la nivel federal sunt blocate în Congres din cauza opoziţiei republicanilor, multe dintre statele americane au lansat propriile creşteri, iar democraţii sprijină iniţiativele.

Salariul minim la nivel federal este de 7,25 de dolari pe oră, mai mic decât maximul de 8,54 de dolari pe oră (ajustat la inflaţie) atins în 1968. De la ultima majorare, în 2009, salariul şi-a pierdut 8% din puterea de cumpărare.

Bernie Sanders, un politician democrat, insistă cu o creştere dramatică la 15 dolari pe oră. La fel face şi Martin O’Malley, fost guvernator al statului Maryland. Hillary Clinton susţine şi ea ideea unui salariu mai mare, dar nu a indicat că urmăreşte o creştere atât de radicală.

Motivul prudenţei este clar. Unele studii sugerează că modificări modeste ale salariului minim nu afectează piaţa locurilor de muncă, dar claritatea este mai mică în ceea ce priveşte impactul creşterilor mari. Unii economişti suspectează că majo­rările mari vor forţa companiile să amortizeze costurile mai mari prin creşterea preţurilor sau că pot duce la eliminări semnificative de locuri de muncă. Companiile ar putea fi încurajate astfel să investească mai puţin în oameni şi mai mult în înlocuirea lor cu utilaje sau roboţi. „Când începi să vorbeşti de dublarea salariului minim încep şi îngrijorările“, spune Alan Blinder, profesor la Princeton University.

Republicanii încearcă să blocheze creşterea salariului minim, însă sunt interesaţi de introducerea unui sistem de facilităţi fiscale în funcţie de muncă. Un astfel de program, „Scutiri de taxe pentru venitul câştigat“, datând din anii ’70, de pe timpul preşedinţiei lui Gerald Ford, a scos din sărăcie 6,5 milioane de americani în 2012. Promovatorii sistemului spun că este mai bun decât creşterea salariului minim deoarece creşte participarea la forţa de muncă a celor cu cele mai mici venituri şi evită riscul creşterii şomajului.

Germania schimbă macazul

În Germania, creşterea costurilor cu forţa de muncă începe să afecteze competitivitatea ţării, ameninţând creşterea economică şi investiţiile, scrie The Wall Street Journal.

Propulsate de economia sănătoasă şi de şomajul aflat la niveluri record, costurile cu forţa de muncă urcă rapid în timp ce guvernul îşi întăreşte controlul asupra pieţei muncii. Companiile sunt cele care suportă nota de plată pentru salarii.

Date oficiale arată că salariile reale au crescut în primul trimestru cu cel mai rapid ritm de după 1992, când salariile din Germania de Est au sărit în sus în urma reunificării ţării.

Companiile germane se plâng acum că simt impactul, dar la Berlin politicienii ignoră trendul despre care economiştii şi managerii spun că, dacă este scăpat de sub control, va lovi creşterea economică şi locurile de muncă.

Martin Kapp, CEO-ul producătorului de utilaje industriale KAPP Werkzeugmaschinen a explicat că se aşteaptă ca pentru compania sa cheltuielile cu personalul, care includ pe lângă salarii contribuţiile sa asigurprile sociale, de sănătate şi la pensii, să se majoreze cu 30% în zece ani.

Stagnarea salariilor şi flexibilizarea contractelor de muncă – adică o libertate mai mare pentru angajatori să disponibilizeze din personal sau să reducă programul de lucru – la începutul acestui secol a transformat Germania din una dintre cele mai scumpe baze de producţie din lume într-un exportator puternic.

„Industria şi politicienii nu au fost niciodată mai străini unii de alţii“

Însă multele greve din transport, educaţie şi sănătate i-au pus pe gânduri pe politicienii aflaţi la guvernare.

„În doar patru sau cinci ani de acum încolo Germania s-ar putea să-şi fi pierdut competitivitatea câştigată prin moderaţia salarială în ultimul deceniu“, crede Jörg Krämer, economist şef la Commerzbank.

Berlinul a introdus din acest an un salariu minim pe economie de 8,50 de dolari pe oră, a înăsprit regulile negocierilor collective şi, probabil, va introduce limite mai stricte pentru angajările temporare.

„Industria naţională a Germaniei şi politicienii nu au fost niciodată în istoria recentă mai străini unii de alţii“, spune Reinhold Festge, preşeditele federaţiei patronale VDMA, care reprezintă 3.000 de companii mijlocii.

Datele OCDE arată că în Germania costul unitar al forţei de muncă, un indicator al productivităţii muncii, a crescut cu 2,4% în fiecare an începând cu 2012, în timp ce în Spania şi Grecia indicatorul a scăzut cu 1,3% respectiv 4,1%. Anul trecut salariile negociate pe piaţa germană s-au majorat cu aproape 3%.

„Germania îşi joacă la ruletă avantajul competitive faţă de zona euro“, a avertizat Dirk Schlotböller, economist la DIHK.

Revenirea zonei euro continuă

Creditarea bancară din zona euro către gospodării a accelerat, iar încrederea în economia germană s-a îmbunătăţit, semne că economia uniunii monetare îşi regăseşte puterea în pofida crizei greceşti şi a turbulenţelor din China, scrie The Wall Street Journal.

Creditele date de bănci gospodăriilor au crescut în iunie cu 1,7%, faţă de aceeaşi lună a anului trecut, cel mai accelerat ritm din luna mai, potrivit datelor BCE.

Însă distribuirea creditului este neuniformă în zona euro, iar creşterea creditării către companii este încă slabă, de doar 0,1%. Analiştii BCE estimează că economia regiunii va creşte cu 1,5% anul acesta mulţumită revenirii rapide a Spaniei şi creşterii solide din Germania.

„Producătorii din industria manufacturieră sunt clar mai optimişti legat de dezvoltarea afacerilor lor“, a explicat Hans-Werner Sinn, institutul german de cercetare economică Hans-Werner Sinn.Salariile reale din Germania au crescut în primul trimestru cu cel mai rapid ritm de după 1992, când salariile din Germania de Est au sărit în sus în urma reunificării ţării.

Sursa : zf.ro

Lecţiile istoriei pe care creditorii le uită: „Miracolul“ Germaniei a fost posibil doar după ce Europa a iertat-o de datorii şi a ajutat-o să crească fără datorii noi

Iulie 15, 2015 2 comentarii
Volskwagen Beetle este modelul de maşină bazat pe un singur design care a stabilit recordul mondial la longevitate şi la unităţi produse şi reprezintă simbolul renaşterii industriei germane

În urmă cu şase decenii, un acord pentru anularea a jumătate din da­toriile postbelice germane a ajutat Germania să devină o economie puternică şi Europa răvăşită de război să intre într-o perioadă prelungită de prosperitate.

În urmă cu şase decenii, un acord pentru anularea a jumătate din da­toriile postbelice germane a ajutat Germania să devină o economie puternică şi Europa răvăşită de război să intre într-o perioadă prelungită de prosperitate.

O clauză a acordului de la Londra din 1953 prevedea că Germania nu-şi va plăti restul de datorii decât atunci când va avea cu ce şi nu prin datorii noi, iar creditorii au fost încurajaţi să cumpere exporturile germane pentru a se asigura că îşi primesc bani înapoi. În 2015, Grecia a cerut doar iertarea datoriei, dar a fost refuzată.

Istoria secolului al XX-lea oferă multe exemple de eşecuri şi succese în rezolvarea crizelor cauzate de datoriile suverane. O lecţie pe care o dă această istorie este că pro­blemele grave sunt rezolvate doar după tăieri adânci în valoarea nominală a datoriilor.

Cu cât se aşteaptă mai mult ca datoria să fie ştearsă, cu atât mai mare va fi pier­derea. Nimeni nu înţelege această istorie mai bine ca Germania. Acesteia nu doar că i s-a iertat datoria în 1953, punându-se astfel bazele „miracolului economic“ postbelic german, dar 20 de ani mai devreme Ger­mania a intrat în incapacitate de plată a da­toriilor produse de Primul Război Mondial după ce s-a confruntat cu hiperinflaţia şi depresiunea economică, probleme care l-au ajutat pe Hitler să ajungă la putere, scrie The New York Times.

Peste o duzină de state în default

Defaulturile a peste o duzină de ţări pe datoriile din Primul Război Mondial în anii ’30 şi ştergerea datoriilor prin planul Brady de la începutul anilor ’90, care au pus capăt unui deceniu cu datorii ridicate şi fără creştere economică în America de Sud şi alte ţări emergente, reprezintă lecţii care trebuie reînvăţate din timp în timp.

Toate aceste episoade au fost precedate de un deceniu sau chiar mai mult de negocieri şi planuri de reeşalonare care, spre deosebire de primele programe de bailout ale Greciei, au extins maturitatea datoriilor şi au redus dobânzile. Dar crizele s-au sfârşit şi economiile au început să crească doar după ce o parte din datorie a fost tăiată.

Într-un studiu recent, profesorii Reinhart şi Christoph Trebesch de la Universitatea din München arată că economiile şi-au revenit accelerat după defaulturile din 1934, prin care au fost reduse datoriile externe cu cel puţin 43%, şi după aplicarea planului Brady, prin care s-a redus povara datoriilor în medie cu 36%.

„Ieşirea din criză, în ambele episoade, a fost posibilă doar după tăierea în adâncime a valorii nominale a datoriilor. Forme mai uşoare de reducere a poverii datoriilor, pre­cum extinderea termenelor de rambursare şi reducerea dobânzilor, nu sunt urmate în general de creşteri economice serioase sau de îmbunătăţirea ratingurilor de ţară”, concluzionează studiul.

A plecat dezgustat de la FMI

Lecţia nu a fost învăţată nici măcar de Fondul Monetar Internaţional, instituţie creată după cel de-al Doilea Război Mondial pentru a ajuta economiile cu probleme. Fondul a abordat criza datoriilor europeane pornind de la ideea că defaultul economiilor avansate este „improbabil şi de nedorit“.

Pentru a-şi justifica abordarea, a realizat o analiză a potenţialului economic al Greciei bazat pe fantezie. Chiar şi în primăvara anului trecut FMI susţinea că guvernul de la Atena poate transforma o parte din economie într-un surplus bugetar primar de  3% din PIB anul acesta şi de 4,5% din PIB anul viitor şi totodată să aducă economiei o creştere de 4%. Cum poate Grecia obţine aceaste performanţe? Simplu: creşterea productivităţii Greciei trebuia doar să accelereze de la zero la cel mai alert ritm din zona euro, să aibă forţă de muncă la discreţie şi o rată a angajării la nivelul celei din Germania.

Presupunerile contrastau şocand cu realitatea de zi cu zi din Grecia, unde un sfert din forţa de muncă nu are loc de muncă, trei sferturi din creditele date de bănci sunt neperformante, evaziunea fiscală este o tradiţie iar guvernul se finanţează neplătindu-şi furnizorii.

Peter Doyle, fost economist de top la FMI, care a plecat de acolo dezgustat de această abordare, scrie: “Dacă optimismul are ca rezultat serii de diagnostice incorecte ale unei probleme serioase, nu este o virtute. În cel mai bun caz se prelungeşte o boală. În cel mai rău, este un tratament fatal”.

Bineînţeles, creditorilor nu le place ca datornicii să plătească doar jumătate din datorie. Dar nu aşa şi-au justificat Germania şi aliaţii ei poziţia. Ei se bazează în schimb pe argumentul “hazardului moral”: dacă Greciei îi este oferită o cale facilă de a scăpa de datorii, c ear putea-o împiedica să ducă în continuare o viaţă de huzur pe banii altora? Ce fel de lecţie ar înţelege, de exemplu, Portugalia?

Este adevărat şi că Grecia a făcut puţine pentru a-şi îmbunătăţi managementul economic, notoriu pentru slabiciunile sale. Însă Atena are puţine stimulente să îmbunătăţească ceva dacă fructele performanţelor economice se duc la creditori.

Conferinţa de la Londra şi renaşterea Germaniei

Unul dintre cele mai importante episoade pentru economia ei a fost conferinţa de la Londra din 1953, prin care Germania de Vest şi-a asigurat stergerea a peste jumătate din datoria acumulată după cele două războaie mondiale. Atunci cu amintirile atrocităţilor naziste încă proaspete, multe ţări erau reticente să streargă datoriile Germaniei. Însă SUA şi-a convins aliaţii europeni, printre care şi Grecia, să renunţe la o parte din datorii pentru a construi o Europă Occidentală prosperă şi stabilă care să poată rezista ameninţărilor Rusiei Sovietice, scrie France 24.

O condiţie importantă a Acordului de la Londra a fost ca rambursarea datoriilor rămase să fie făcută doar dacă Germania înregistra surplus comercial, adică doar când va avea surse proprii de plată, nu cu bani împrumutaţi. Rambursările au fost limitate la 3% din veniturile din exporturi. Această clauză a stimulat creditorii Germaniei să importe mai multe produse nemţeşti pentru a-şi primi datoriile înapoi, ceea ce a pus bazele a ceea ce este acum puternicul sector de exporturi al Germaniei. Aceste exporturi sunt un element important al “miracolului economic” german.

Sursa : zf.ro

Varoufakis: Este o lovitură de stat, Grecia va fi un vasal. Tsipras pierde susţinerea după acordul cu Eurogrup

varoufakis

Varoufakis: Europenii, chiar şi cei care nu dau doi bani pe Grecia, ar trebui să fie atenţi de acum înainte

După acordul încheiat cu Eurogrup, premierul Alexis Tsipras a pierdut atât susţinerea partidului cât şi a multor prieteni. Poate cel mai apropiat dintre ei în lupta cu măsurile de austeritate, fostul ministru de Finanţe, Yanis Varoufakis, spune că nu va vota pachetul salvare dacă nu va fi convins în Parlament de premierul Tsipras şi de înlocuitorul său, Euclid Tsakalotos.  Varoufakis acuză o lovitură de stat a Eurogrup.

„Un nou Tratat de la Versailles bântuie Europa – este o expresie pe care am folosit-o şi în primăvara lui 2012 pentru a descrie primul pachet de măsuri de austeritate care se pregătea la acea vreme. Dacă această alegorie era pertinentă, atunci este, din păcate, foarte „germană” acum.

Uniunea Europeană nu a a luat niciodată până acum o decizie care să submineze fundamental proiectul integrării europene. Liderii Europei, prin modul în care l-au tratat pe Alexis Tsipras şi guvernul nostru, au dat o lovitură decisivă proiectului european.

Proiectul integrării europene a fost, într-adevăr, accidentat mortal în ultimele zile. Aşa cum spunea Paul Krugman(n.r. economisit câştigător al premiului Nobel) pe bună dreptate, orice aţi crede despre Syriza, sau Grecia, niciunul dintre ei nu a fost cel care a ucis visul democratic al Europei unite.(…)

Acordul zonei Euro de ieri se citeşte ca un document prin care se stabilesc termenii capitulării Greciei. Este făcut ca o declaraţie care confirmă că Grecia acceptă să devină un vasal al Eurogrup.

Varoufakis: Puterile din spatele loviturii de stat au cerut predarea bunurilor publice, pentru a fi puse în seriviciul datoriei noastre nesustenabile şi imposibil de plătit

Acordul de ieri nu are nicio legătură cu economia, nici cu vreo grijă pentru vreun tip de reformă capabilă să scoată Grecia din noroi. Este pur şi simplu o manifestare a politicii de umilinţă. Chiar dacă cineva este dezgustat de guvernul nostru, ar trebuie să vadă că lista de cerinţe a Eurogrup reprezintă o distanţă majoră de decenţă şi raţiune.

Acordul cu zona Euro de ieri dimineaţă a pecetluit o anulare completă a suveranităţii naţionale, fără a pune la locul ei o politică supra-naţională şi paneuropeană. Europenii, chiar şi cei care nu dau doi bani pe Grecia, ar trebui să fie atenţi.(…)

Adevărata întrebare este: are economia Greciei vreo şansă să se recupereze în aceste condiţii? Este întrebarea care mă va preocupa în timpul sesiunilor parlamentare care vor urma în următoarele ore şi zile. Cea mai mare grijă este că o capitulare completă din partea noastră va conduce la o adâncire şi mai mare a crizei interminabile. Recentul summit al zonei Euro nu este cu nimic mai diferit de o lovitură de stat. În 1967 tancurile au fost folosite de puterile străine pentru a încheia democraţia greacă. (…)

Singura diferenţa economică este că, pe când în 1967 proprietatea publică grecă nu a fost vizată, în 2015 puterile din spatele loviturii de stat au cerut predarea bunurilor publice, pentru a fi puse în seriviciul datoriei noastre nesustenabile şi imposibil de plătit”, spune Yanis Varoufakis pe blogul personal.

Fondul Monetar Internațional a anunțat că Grecia nu a rambursat tranşa scadentă luni, de 450 de milioane de euro, după ce, în 30 iunie, guvernul Tsipras nu a achitat 1,55 miliarde de euro către FMI, intrând, tehnic, în incapacitate de plată. Băncile elene vor mai rămâne închise cel puţin 2 zile, precum şi controalele de capital.

Liderii zonei euro au reușit, luni, să ajungă la un acord, după circa 16 ore de negocieri la Bruxelles. Miniștrii de Finanțe din zona euro au propus transferarea unor active elene în valoare de până la 50 miliarde de euro într-un fond independent extern. De asemenea, Eurogrupul dorește implicarea FMI în orice program pentru Grecia, în timp ce autoritățile de la Atena se opun. Sursa : bn24.ro

FMI declară război Germaniei

Potrivit unor surse de la nivel european, se pare că liderii din zona euro ar fi avut informații despre cel mai recent raport al FMI despre datoria Greciei înainte să fie de acord cu termenii celei de-a treia salvări a țării.

În prezent se poate observa o ruptură între Fondul Monetar Internațional (FMI) și Europa, reprezentată de fapt prin Germania, pe subiectul datoriei Greciei către UE. Aceasta s-a adâncit acum câteva luni, când Fondul a arătat că reducerea datoriilor este o precondiție pentru participarea sa la orice ajutor suplimentar care ar putea fi acordat Atenei.

În continuare, chiar înainte de referendum, FMI a lansat un raport privind sustenabilitatea datoriei Greciei. Momentul pare să fi fost ales pentru a fi unul strategic și s-ar putea să fi ajutat la obținerea acelui „NU”, reprezentând un vot pentru guvernul condus de Alexis Tsipras.

Din păcate, se pare că FMI nu a anticipat capitularea completă a premierului elen, iar acum, subiectul reducerii datoriilor a fost amânat din nou, de această dată până după ce Grecia va trece noul acord prin parlament și îi va aproba toți termenii.

Ieri a apărut un alt document secret al FMI privind sustenabilitatea datoriei Greciei și acest lucru nu este deloc surprinzator, comentează publicația americană Zero Hedge. FMI insistă din nou asupra soluției reducerii datoriei. Ne putem întreba dacă nu cumva SUA, care are drept de veto, trage sforile în spatele scenei și orchestrează anumite „scurgeri de informații” la momentul oportun.

Iată ce scrie Reuters: „Grecia va avea nevoie de o scutire de datorii care depășește cu mult ceea de ce partenerii din zona euro erau pregătiți să ia în considerare din cauza devastării economiei și a băncilor din ultimele două săptămâni, după cum arată un studiu confidențial al Fondul Monetar Internațional care a intrat în posesia Reuters.”

O analiză actualizată privind sustenabilitatea datoriei Greciei a fost trimisă la guvernele din zona euro luni seara, după ce Atena și cei 18 parteneri ai săi au căzut de acord, de principiu, să înceapă negocierile cu privire la un al treilea program de salvare în valoare de până la 86 de miliarde de euro, în schimbul unor măsuri de austeritate mai dure și a reformelor structurale.

„Deteriorarea dramatică a sustenabilității datoriei indică nevoia de reducere a datoriilor pe o scară care ar trebui să meargă dincolo de nivelul care a fost luat în considerare la acel moment – și ceea ce a fost propus de MES”, a declarat FMI, referitor la fondul de salvare al Mecanismului European de Stabilitate.

Țările europene ar trebui să-i acorde Greciei o perioadă de grație de 30 de ani pentru serviciul tuturor datoriilor europene, inclusiv pentru creditele noi, și o maturitate extinsă dramatic, sau să efectueze transferuri fiscale anuale explicite către bugetul grec sau să accepte „în avans marje de ajustare profunde” pentru împrumuturile lor către Atena, se mai arată în raportul citat.       Sursa : money.ro

Etichete:, , ,
%d blogeri au apreciat asta: