Arhiva

Archive for the ‘criza financiara’ Category

Europa stă pe o bombă cu ceas: Neperformantele din Italia ajung la 400 de miliarde de euro, din care 10% sunt cu risc imediat real!

Aprilie 9, 2017 Lasă un comentariu
Lansarea analizei macro pe decembrie coincide cu eşecul referendumului din Italia, ceea ce l-a determinat pe Christopher Dembik, seful analizei macro la Saxo Bank, sa declare ca „e de aşteptat ca spread-urile instrumentelor italiene să crească cu cateva zeci de puncte de bază, iar ratingul Italiei sa fie plasat în perspectivă negativă – în prezent se afla la BBB- cu o perspectiva stabila din partea S & P. Cu toate acestea, „riscul unei contaminari europene declansate de Italia e redus”, mai spune Dembik.

Un pericol poate ascunde altul.

  • Principala ameninţare pentru acest final de an are legătură cu Italia care s-ar putea afunda din nou în instabilitate politică după ce primul ministru Renzi a pierdut referendumul constituţional de ieri, 4 decembrie;
  • În ciuda a ceea ce se spune peste tot, victoria lui Donald Trump nu constituie o breşă fundamentală, cel puţin pentru pieţele financiare. Rezerva Federală nu are niciun motiv să amâne creşterea prognozată a dobânzilor din decembrie;
  • Luna decembrie este, de asemenea, cel mai bun moment al anului pentru distribuirea punctelor bune şi a celor rele. Încercările Japoniei de a ieşi din cercul economic vicios nu au avut succes. Aceasta este principalul perdant din 2017. Polonia a făcut un pas greşit prin deciderea scăderii vârstei de pensionare, o măsură ce nu e bugetată şi va duce inevitabil la o impozitare mai mare. În final, Egiptul a învăţat o lecţie: o economie slabă are nevoie de o valută slabă. Acum se mişcă în direcţia corectă.

 

Europa de Vest: coşmarul italian

 

 

În viitorul apropiat, problema reală pentru investitori nu este legată de teama de recesiune din Statele Unite, ci mai degrabă de revenirea unui risc politic în Italia. Prima săptămână din decembrie comportă un mare risc pentru această ţară şi pentru Europa. Cu adevărat, au loc în acelaşi timp două evenimente care vor creşte volatilitatea în piaţă: referendumul constituţional de pe 4 decembrie şi recapitalizarea complicată a lui Monte Paschi ce ar putea reînvia preocupările legate de sectorul bancar european, odată referendumul eşuat.

 

La mijlocul lunii noiembrie, prim ministrul Renzi a primit susţinerea neaşteptată a Bruxelles-ului. Într-adevăr, Italia, despre care se estimează că nu-şi va atinge ţintele de deficit pentru acest an şi pentru 2017, este probabil marele beneficiar al schimbării opiniei BCE cu privire la stimulentele financiare. Totuşi, acest lucru nu a fots îndeajuns pentru ca Partidul Democrat să câştige referendumul, din cauza populismului în creştere şi sentimentului anti-sistem din toată Europa, mai ales în Italia.

 

 

Acum, că primul ministru Renzi a fost obligat să îşi dea demisia, ne aşteptăm ca spread-urile pentru Italia să crească cu câteva zeci de puncte de bază, iar ratingul Italiei să fie plasat în perspectiva negativă (în prezent se află la BBB- cu o perspectivă stabilă din partea S&P). Însă riscul unei contaminări semnificative la alte ţări europene este destul de limitat din trei motive principale:

  1. Valoarea creditelor neperformante din sectorul bancar italian se ridică la aproximativ 400 de miliarde de euro, dar s-a stabilizat în ultimele luni, ceea ce este un semnal pozitiv. Din acest total, doar 10% reprezintă un risc imediat real. Mai mult, o parte semnificativă din creditele neperformante este legată de foarte prostul obicei al sectorului public italian de a întârzia sistematic plăţile către furnizori;
  1. În cazul unei contaminări europene din cauza declinului politic şi bancar din Italia, BCE încă mai are muniţie pentru a interveni. Banca centrală fie poate decide să lanseze o operaţiune TLTRO ţintită pentru a ajuta sectorul financiar italian, fie să activeze programul OMT în cel mai rău caz;
  1. În ultimii câţiva ani, principalul motiv ce explică reţinerea în a cumpăra acţiuni bancare europene a fost legat de dobânzile scăzute. Acum că randamentele obligaţiunilor suverane sunt în creştere din cauza prognozelor de inflaţie crescută, investitorii au un bun motiv de a cumpăra acţiuni bancare. Această nouă argumentaţie îi face cu siguranţă mai reţinuţi faţă de riscurile italiene decât acum câteva luni.

 

De fapt, problema băncilor italiene este doar copacul care ascunde pădurea. Într-adevăr, Italia a vegetat pur şi simplu timp de peste douăzeci de ani. În ciuda susţinerii populare de care primul ministru Renzi s-a bucurat atunci când şi-a început mandatul, acesta nu a reuşit să inverseze tendinţa economică de scădere, care a alimentat populismul. O singură cifră arată amploarea eşecului economic tragic al Italiei: la preţ constant, PIB-ul ţării nu a crescut o iotă în ultimii cincisprezece ani. 15 ani de zero creştere! Problemele sectorului bancar vor fi rezolvate, nicio îndoială, dar vor reapărea mai devreme sau mai târziu dacă ţara nu reuşeşte să aibă o creştere mai mare.

 

Perspectiva globală: victoria lui Trump nu constituie o breşă fundamentală

 

 

Întrebarea pe care şi-o pun mulţi investitori este dacă victoria lui Donald Trump constituie o adevărată breşă din punctul de vedere al pieţelor financiare. Până acum, răspunsul este NU. Nimeni nu poate şti măsurile exacte pe care preşedintele ales le va implementa în momentul în care va începe mandatul; nici chiar el însuşi. Totuşi, pentru a-şi realiza programul ambiţios de redresare de inspiraţie keynesiană (500 de miliarde de dolari pentru infrastructură), va trebui să emită o datorie publică mai mare pentru a o finanţa.

 

 

În aceste circumstanţe, Donald Trump va fi nevoit cu siguranţă să-şi încalce promisiunea de a creşte tarifele împotriva Chinei pentru că ţara, care este principalul deţinător al obligaţiunilor de trezorerie americane (1157 miliarde de dolari SUA deţinuţi în septembrie trecut), ar putea decide să-şi reducă achiziţiile în cazul unor măsuri comerciale ostile din partea guvernului SUA. Nivelul înalt al datoriei publice a Statelor Unite face ca ţara să fie foarte dependentă de bunăvoinţa investitorilor străini. Aşadar, implementarea măsurilor protecţioniste la nivel extins este imposibilă.

 

 

Cel mai credibil scenariu constă în creşterea tarifelor pentru anumite produse, ceea ce ar satisface electoratul lui Donald Trump şi are avantajul evitării unui război comercial cu Asia. Renegocierea tratatelor comerciale, cum e NAFTA, ar putea fi, de asemenea, o opţiune, dar Statele Unite şi-ar asuma riscul de a deschide cutia Pandorei pentru că ei nu sunt singurii care au revendicări comerciale, în această situaţie sunt şi Mexicul şi Canada.

 

fectul Trump în pieţele financiare s-a disipat rapid, aşa cum era de aşteptat. În mod interesant, se pare că Italia şi Spania sunt mai vulnerabile la populism decât alte ţări din vestul Europei. După victoria lui Trump, randamentul obligaţiunilor italiene pe 10 ani a crescut cu 35 de puncte de bază, iar randamentul obligaţiunilor spaniole cu 27 de puncte de bază, înainte de a scădea uşor ulterior. Acesta este un avertisment serios pentru aceste două ţări, căci riscul politic rămâne foarte mare în Europa în lunile ce urmează datorită referendumului din Italia, alegerilor prezidenţiale din Austria, care vor avea loc tot pe 4 decembrie, şi alegerilor generale din Olanda în martie 2017 care ar putea duce la o creştere a PVV-ului lui Geert Wilders.

 

 

În ce priveşte condiţiile financiare, acestea nu s-au schimbat fundamental în Statele Unite după 9 noiembrie. NFCI (National Financial Conditions Index – Indicele Condiţiilor Financiare Naţionale) şi ANFCI (Adjusted National Financial Conditions Index – Indicele Ajustat al Condiţiilor Financiare Naţionale), care este considerat de obicei ca fiind mai de încredere, sunt în continuare sub nivelurile din decembrie 2015 atunci când Fed a crescut ratele cu 25 de puncte de bază.

 

 

Adevăratul efect Trump, dincolo de aprecierea superficială şi temporară a indicilor bursieri globali, este că a stimulat aşteptările de inflaţie ale investitorilor. Piaţa pariază că politica fiscală expansionistă a lui Donald Trump, protecţionismul comercial şi restricţiile legate de imigraţie pe piaţa muncii vor creşte substanţial inflaţie pe parcursul mandatului său. Drept consecinţă, rata de inflaţie în echilibru din Statele Unite a crescut semnificativ în ultimele săptămâni pentru a ajunge la 1,97% la 3 ani şi 2% la 5 ani. Contractele forwards pentru inflaţia pe cinci ani reconfirmă această tendinţă de vreme ce au crescut de la 2,14% la începutul lui noiembrie la 2,46% în prezent.

 

 

S-ar putea argumenta faptul că efectul Trump asupra inflaţiei cel mai probabil nu va avea niciun rezultat. Totuşi, nu ar trebui să uităm că tendinţa de bază ce explică majoritatea creşterilor în cazul aşteptărilor legate de inflaţie este, de fapt, legată de preţuri mai mari ale mărfurilor la nivel global (+0,58% în octombrie 2016 în comparaţie cu octombrie 2015) şi ieşirea lentă a Chinei din deflaţie (PPI la +1,2% în octombrie y/y).

 

 

Statele Unite: traseul este stabilit pentru Fed

 

 

Victoria lui Donald Trump nu va schimba cu adevărat mare lucru în politica monetară a SUA. Fed-ul are o fereastră de oportunitate până în februarie 2018, perioadă ce corespunde cu finalul de mandat al lui Janet Yellen, pentru a continua creşterea dobânzilor. Sunt zero şanse ca ea să fie înlocuită înaintea acestui termen limită. Preşedintele SUA poate invoca doar două clauze legale pentru a înlocui un membru al FOMC.

 

 

Primul constă în invocarea unei „abateri grave”. Totuşi, deşi acest termen legal este supus interpretării, nu există nimic care să sugereze că Janet Yellen ar fi comis o asemenea infracţiune. A doua pârghie pe care o poate folosi Donald Trump este de a o păstra pe Yellen ca Preşedinte al Consiliului de Guvernatori, însă de a-i reduce spaţiul de manevră. Pentru aceasta, trebuie amendat statutul băncii centrale, ceea ce necesită o majoritate simplă în Congres şi aprobare prezidenţială. Cu toate acestea, este destul de puţin probabil ca o asemenea decizie să obţină susţinerea Partidului Republican.

 

 

Aşadar, procesul de normalizare a politicii monetare a SUA nu va fi, probabil, influenţat de schimbarea politică de la Washington. Creşterea dobânzilor în decembrie (ce ar putea atinge un maximum de 25 de puncte de bază) ar putea să fie un non-eveniment pentru că a fost deja evaluat în piaţă, mai ales în Indicele Dolarului care a crescut cu aproape 4% din noiembrie. Toate datele (inclusiv regula lui Taylor şi aşteptările investitorilor) confirmă că Fed va creşte dobânzile la următoarea sa şedinţă. Regula lui Taylor (care a fost un instrument foarte util pentru Fed încă de la începutul anilor 1990) indică faptul că media ponderată a ratei dobânzii ar trebui să fie puţin peste 2% la finalul mandatului lui Janet Yellen.

 

 

Totuşi, acest nivel teoretic este insuficient pentru a face faţă încetinirii economice inevitabile din Statele Unite. Cei mai recenţi indicatori confirmă faptul că economia este sănătoasă, dar se apropie de finalul ciclului economic. Vânzările cu amănuntul sunt în creştere în cea mai mare parte în ultimii doi ani, dar vânzările din magazine continuă să scadă. În plus, indicele Empire State Manufacturing şi-a revenit puternic, dar indicatorii de ocupare a forţei de muncă sunt mai negativi şi optimismul este în declin. De la ultimul declin economic au trecut 35 de trimestre. Cu excepţia unui noi record de longevitate (40 de trimestre în era de aur a lui Clinton), Statele Unite se vor confrunta cu o nouă recesiune pe parcursul preşedinţiei lui Trump. Programul economic keynesian al preşedintelui ales ar putea fi de mare ajutor pentru a stimula economia atunci când va fi cel mai necesar, mai ales dacă  Fed nu are îndeajuns spaţiu pentru a scădea rata dobânzii şi să calmeze investitorii.

 

 

APAC: Pariul pierdut al Japoniei

 

 

Celălalt perdant al acestui an, cu mult înaintea Italiei, este Japonia. Inventivitatea Japoniei în domeniul politicii monetare şi noul plan de stimulente al guvernului dezvăluit în august nu va da roada (din nou). De la începutul anului, principalele active japoneze evoluează în roşu: USDJPY -9%, Nikkei -6%, Topix -8%, randamentului obligaţiunilor pe 2 ani -0,1%, randamentul obligaţiunilor pe 10 ani -0.2% şi randamentul obligaţiunilor pe 30 de ani -0.7%. Aceasta este dovada că investitorii nu cred în capacitatea Japoniei de a ieşi permanent din deflaţie.

 

 

Mai mult, faptul că banca centrală a amânat atingerea ţintei de inflaţie după aprilie 2018, ce corespunde cu finalul mandatului lui Haruhiko Kuroda, reprezintă mărturisirea eşecului. Inflaţia este aici, dar nu este auto-susţinută pentru că nu afectează întreaga economie. Majoritatea companiilor mari au contribuit la creşterea salariilor în ultimii ani (creştere medie de 2.14% anul acesta versus 2.38% un an mai devreme; încetinirea actuală se datorează în principal unui JPY mai mare ceea ce a influenţat profiturile).

 

 

Companiile mici şi mijlocii nu au jucat acest joc pentru că nu au fost lăsate. Companiile mari au căzut de acord să crească salariile, dar au căutat să-şi restabilească marjele prin forţarea furnizorilor de a menţine preţurile foarte jos, împiedicând astfel orice creştere semnificativă a salariilor la nivelul lor. Problema Japoniei nu este economică, este politică. Primul ministru Abe trebuie să profite de susţinerea în totalitate din partea partidului său pentru a forţa keiretsu să acceseze marile lor rezerve de numerar pentru a reduce presiunea pe IMM-uri şi pentru a investi. Aceasta este cu siguranţă una dintre cele câteva opţiuni rămase pentru a pune inflaţia pe calea cea bună.

 

CEE: pasul greşit al Poloniei

 

 

La finalul acestui an, Japonia şi Italia nu sunt singurele ţări ce se află într-o poziţie nefavorabilă. Mult timp privită ca un model de dezvoltare economică, Polonia a făcut o greşeală ce s-ar putea să o coste. Decizia de a scădea vârsta de pensionare de la 67 la 65 pentru bărbaţi şi 60 pentru femei este o măsură populară dar, în condiţiile actuale, nu este bugetată şi va duce inevitabil la o creştere a impozitelor. La rândul său, acest lucru ar putea scădea cheltuielile consumatorilor, ce reprezintă principalul facto de creştere, în timp ce sectorul construcţiilor a trecut printr-o încetinire masivă timp de câteva luni, iar investiţiile sunt neobişnuit de scăzute datorită integrării lente a fondurilor europene.

 

Polonia, la fel ca majoritatea ţărilor din ECE ce trec printr-o creştere mai lentă a PIB-ului, consideră că aceasta e o fază trecătoare. Nimic nu este mai puţin sigur. Într-adevăr. Toţi indicatorii încrederii economice (cu excepţia încrederii consumatorului) stagnează sau chiar scad uşor, aşa cum e şi încrederea industrială.

 

 

Economia se află în mijlocul unei decelerări şi este posibil ca ţinta de creştere a guvernului de 3,4% pentru acest an (în comparaţie cu un estimat anterior de 3,8%) este doar un deziderat. Creşterea PIB în jur de 3% anul acesta pare mult mai credibilă. În aceste condiţii, creşterea ratei dobânzii prognozate de banca centrală poloneză nu va avea loc prea curând. Dacă încetinirea actuală continuă, după cum e posibil, Guvernatorul Glapinski poate fi chiar forţat să ia în considerare scăderea dobânzilor în 2017.

 

MENA: Egiptul a învăţat lecţia pe calea cea grea

 

 

 

În final, în regiunea MENA există o singură ţară care o duce destul de bine la acest final de an şi care pare că învaţă din trecut: Egiptul. Țara a decis să se raporteze valutar la USD la începutul lunii noiembrie, acest lucru ducând la o depreciere de aproximativ 100% a lirei egiptene pe piaţa oficială.

 

A fost o condiţie cerută de FMI pentru a asigura linia de credit de 12 miliarde de USD din partea organizaţiei internaţionale. Pe termen scurt, asta înseamnă inflaţie mai mare (dat fiind că deja a crescut în urma devalorizării ce a avut loc în martie) şi un risc mai mare de tulburări sociale. Totuşi, acesta e răul cel mai mic. Țara nu avea altă opţiune. Costul economic al ancorării monedei a fost enorm de vreme ce a implicat menţinerea unei politici monetare restrictive ce a limitat cererea agregată.

 

 

Fluctuaţia valutei egiptene va face posibilă repornirea cererii locale pe termen lung şi dezvoltarea economiei cu condiţia ca guvernul să implementeze, de asemenea, reforme prin reducerea barierelor comerciale şi prin privatizarea companiilor publice care nu sunt nici eficiente, nici productive în sistemul actual. Egiptul pare să fi înţeles regula de bază a economiei: o ţară cu instituţii politice slabe şi o economie slabă trebuie să aibă o monedă slabă. Banca centrală trebuie să evite să intervină în piaţa străină pentru a ridica lira. Prioritatea sa trebuie să fie, de acum, să menţină un curs de schimb stabil, în jur de 17 lire per dolar american.

Sursa : money.ro

Anunțuri

Facebook-ul i-a învins şi pe bancheri: cum a ajuns o minoritate (cei cu credite în franci) să preia conducerea chiar şi în sălile de judecată şi să întoarcă clienţii împotriva băncilor?

Şefii de bănci constată că au pierdut bătălia mediatică legată de legea dării în plată şi cea legată de creditele în franci elveţieni şi nu prea înţeleg de ce.

Cei care au credite în franci elveţieni (imobiliare şi de consum) şi sunt cei mai zgomotoşi sunt puţini, comparativ cu numărul celor care au un credit luat de la bancă, indiferent de tipul lui: 62.000 la finalul anului trecut şi peste 80.000 maximum în anii anteriori versus 3,4 mil. clienţi, ceea ce înseamnă o pondere de numai 1,8%.

De asemenea, soldul creditelor în franci elveţieni este de numai 8 mld. lei la finalul lui 2015 versus 108 mld. lei cât reprezintă soldul total al celor care au credite la bancă, ceea ce reprezintă o pondere de numai 7,4%.

Deci cum a ajuns o minoritate, pentru că sunt o minoritate în economia generală, să aibă o voce mediatică atât de puternică şi în societate şi chiar să fie o forţă de temut în faţa parlamentarilor la legea dării în plată?

Mai mult decât atât, această voce a câştigat teren şi în sălile de judecată, acolo unde puterea băncilor şi a avocaţilor angajaţi de ele era mult mai mare.

Cei care au credite în franci elveţieni au plătit la bancă rate mai mici decât cei care au luat credite în euro sau în lei până la aprecierea francului elveţian de la începutul lui 2015.

Dacă ne dăm un pas în spate şi ne uităm puţin la cifre, cei cu credite în franci elveţieni nu ar trebui să fie atât de vehemenţi. Pierderile nu sunt atât de mari faţă de cei cu împrumuturi în euro sau în lei. într-adevăr, soldul te omoară, dar ratele plătite până acum au fost cam la acelaşi nivel.

Pentru că nu au crezut că răzvrătirea individuală se poate uni într-o răzvrătire colectivă, bancherii le-au trântit uşa în nas când ei au cerut negocierea şi renegocierea contractelor. Ascunzându-se sub celebra semnătură (dacă ai semnat eşti bun de plată), băncile nu au anticipat deloc ceea ce ar putea să vină peste ei.

Acum şase ani, Facebook-ul nu avea amploarea de astăzi şi nimeni nu ştia la ce va folosi. Toată lumea credea că este o chestie pentru tineri, unde pierd timpul. între timp, această reţea socială, a crescut atât de mult, încât a devenit „vocea” tuturor, text şi imagine, o voce pe care nu poţi să o mai controlezi sub nicio formă. Ceea ce nu scrie presa sau nu ceea ce nu dau televiziunile, dă Facebook-ul, adică clienţii.

Nemulţumirea clienţilor şi-a găsit un canal de distribuţie care are o viteză de propagare înfricoşător de rapidă şi puternică. Victor Ponta a pierdut alegerile prezidenţiale pe Facebook, iar bancherii au pierdut bătălia cu cei care au credite în franci elveţieni tot aici.

Nimeni nu ştie cum să comunice cu nemulţumirea a sute de clienţi la început care, ulterior, reuşesc să atragă în lupta lor sute de mii şi chiar milioane de clienţi.

Banca ar trebui să fie un lucru normal în viaţa de zi cu zi a oamenilor. Din cauza proastei gestiuni a relaţiei cu clienţii minoritari, bancherii au reuşit să îşi facă ostili şi ceilalţi clienţi.

în ultimii ani, soldul celor care au credite la bancă a scăzut cu aproape 600.000, conform datelor BNR, ceea ce poate fi caracterizat ca un non-sens economic. Când dobânzile la împrumuturi sunt cele mai mici din istorie, atât la euro cât şi la lei (nici regimurile comuniste nu aveau dobânzi atât de mici), oamenii vor să îşi plătească creditele cât mai repede şi să scape de ele.

Un credit te ajută să îţi iei o casă, o maşină, mobilă etc. mai repede în ciclul vieţii, ceea ce este bine. Nu poţi să stai cu părinţii până la 40 de ani, până strângi bani de avans sau de casă. în mod normal, un om obişnuit, salariat, care nu beneficiază de o moştenire şi nici de un pachet salarial de top, îşi poate îndeplini aceste nevoi normale (casă, maşină, electrocasnice) prin credit bancar. Dar oamenii au ajuns să urască acest lucru, ceea ce nu este bine pentru economie şi societate.

Dacă tragem linie şi adunăm, nu cred că este vina lor că s-a ajuns aici. Bancherii constată că oamenii urăsc băncile şi nu ştiu ce să facă mai departe.

Mai mult decât atât, pentru a-i aduce pe oameni în rând, bancherii au trecut la atac: nota de plată pentru legea dării în plată nu o vom plăti noi, ci voi până la urmă, pentru că aceste costuri suplimentare care vor interveni, le vom transfera asupra voastră (de parcă provizioanele făcute pentru creditele neperformante nu sunt plătite de clienţii buni); economia românească şi România vor avea de suferit; cei tineri nu vor avea acces la credite ipotecare pentru că avansul şi costurile vor creşte etc.

Bancherii au coborât din turnul de fildeş şi ies la atac împreună. Pe termen scurt, costurile pentru Legea dării în plată le vom plăti noi, dar pe termen lung, nota de plată va fi plătită de clienţi

Dacă ne uităm la ceea ce ar putea să se întâmple, dacă legea dării în plată le va fi defavorabilă, bancherii au dreptate. Nu vor plăti ei costurile, pentru că au puterea şi monopolul să le transfere asupra clienţilor.

IFN-urile din România sunt extrem de scumpe faţă de o bancă. Un credit de consum are o dobândă la bancă de 9-12% în lei, iar la un IFN poate ajunge şi la 365% pe an. Dar oamenii se duc la un IFN pentru că au ajuns să urască băncile.

Iar problema cea mai mare, care va veni între timp, va fi să nu se transforme Facebook într-o bancă şi să le ia, într-un fel sau altul, toţi clienţii, nu neapărat că vor fi mai ieftini. Iar Facebook nu a investit deloc în marketing, imagine, proceduri, sedii etc.

Sursa : zf.ro

Cu sabia lui Damocles deasupra capului: Cum își va plăti omenirea datoria de 60.000 de miliarde de dolari

Septembrie 27, 2015 Lasă un comentariu
Grecia a fost prima țară din UE care a intrat în incapacitate de plată din cauza cheltuielilor nesăbuite din bugetul de stat. Însă pericolul nu a trecut, alte state având niveluri nesustenabile ale datoriei publice.
SUA este cea mai îndatorată țară din lume în termeni nominali, datoria sa reprezentând 29% dintr-o datorie globală totală de 60.000 de miliarde de dolari. Această cifră nu reprezintă corect ierarhia celor mai îndatorate state pentru că nu ia în calcul dimensiunea reală a economiilor dezvoltate, relativ la economiile din țările sărace.

De obicei, datoria publică se raportează la Produsul Intern Brut pentru a obține un indicator care să compare capacitatea de rambursare a datoriei în cazul unei țări. De exemplu, unul dintre criteriile de convergență stabilit prin Tratatul de la Maastricht statelor membre UE este ca gradul maxim de îndatorare să fie de maxim 60% din PIB.

Dar nici această raportare nu este foarte explicativă. Aceasta deoarece guvernul nu poate să transforme în cash întreaga producție a economiei naționale. Dacă ar fi posibil, guvernul ar putea cere ca veniturile fiecărui cetățean să fie transformate în impozite și să meargă la achitarea datoriei.

În realitate, doar o parte din veniturile cetățenilor se face aport la bugetul statului sub formă de impozite. În plus, cum e cazul României, care are una dintre cele mai mici ponderi în PIB a veniturilor bugetare (venituri fiscale și nefiscale) dintre țările UE, sarcina datoriei suverane este mult mai mare.

Print

Astfel, datoria publică a României crește la aproape 140% dacă o raportăm la veniturile bugetului consolidat. O mai bună colectare a taxelor și impozitelor, care la noi este de 32%, față de o medie de 40% la nivel de UE, ar însemna o îmbunătățire a ratingului de țară.

Anunțul făcut în această lună de către premierul Victor Ponta, conform căruia ne-am achitat întreaga datorie la FMI are un impact mai mult emoțional, datoria guvernamentală crescând prin împrumuturile luate în schimbul obligațiunilor emise de Ministerul Finanțelor.

În concluzie, chiar dacă România are un grad mai redus de îndatorare decât media UE, din cauza dificultății de a colecta taxe și impozite pentru buget, povara datoriei este mai mare decât arată raportarea doar la PIB.

Ministerul de Finanţe intenţionează să împrumute de pe piaţa externă două miliarde de euro în acest an, dar nu a făcut încă acest lucru din cauza instabilităţii provocate de criza datoriilor din Grecia şi a îngrijorărilor legate de încetinirea creşterii economiei chineze, relatează Reuters.

S-ar putea lua în considerare o a doua emisiune în cazul în care condiţiile de pe piețele monetare se vor îmbunătăţi semnificativ, dar există şi opţiunea de a obţine împrumuturi de dezvoltare de la Banca Mondială în valoare de până la 750 de milioane de euro.

România beneficiază în prezent de ratinguri de investment grade, Baa3 din partea Moody’s şi BBB- din partea Fitch Ratings din S&P. Sursa : adevarul.ro

Băncile Centrale, o forţă pervertită

August 25, 2015 Lasă un comentariu

„Asistăm la pervertirea băncilor centrale? Observăm noi oare ca puterea de a crea bani a băncilor centrale este folosită pentru a creşte preţul acţiunilor pe bursă, în beneficiul celor megabogaţi?”, scrie Paul Craig Roberts, fost asistent al secretarului Trezoreriei în timpul administraţiei Nixon, cunoscut apoi pentru colaborarea cu Wall Street Journal şi pentru criticile aduse politicii SUA în perioada post-Război Rece.

Banca centrală elveţiană, Banca Naţională Elveţiană, a cumpărat 3.300.000 de acţiuni Apple în primul trimestru al acestui an şi apoi înca 500.000 în al doilea trimestru. Cei bine infermaţi ar fi vândut în loc să cumpere. Se pare că banca centrală elveţiană mai are, pe lângă acţiunile Apple, acţiuni în valoare ce merge de la 250 de milioane de dolari şi până la 637 de milioane de dolari la Exxon Mobil, Microsoft, Google, Johnson&Johnson, General Electric, Procter&Gamble, Pfizer, Chevron, Merck, Facebook, Pepsico, Coca Cola, Disney, Valeant, Gilead, Amazon.

Scopul unei bănci centrale este de a fi creditor de ultimă instanţă pentru băncile comerciale care se confruntă cu retragerea numerarului de către deponenţi. Băncile vor cere un împrumut, în încercarea de a-şi mări rezervele de cash. Afacerile ar avea de suferit, la fel şi băncile care nu vor putea plăti deponenţii atunci când aceştia doresc.

Cu timpul, aceast scop a băncilor centrale a fost depăşit, pentru ca s-au creat depozite asiguratorii de către guverne. Este momentul în care băncile centrale şi-au descoperit şi alte meniri. Rezerva Federală din SUA, spre exemplu, a fost însărcinată să menţină redusă cota şomajului şi a inflaţiei, prin legea Humphrey-Hawkins.

Nici legea de funcţionare a Rezervei Federale, nici legea Humphrey-Hawkins nu spun că banca centrală ar trebui să stabilizeze bursa cumpărând acţiuni. Rezerva Federala ar trebui să vândă obligaţiuni pentru a descuraja şomajul şi a menţine inflaţia la cote reduse.

Dacă băncile centrale cumpără acţiuni pentru a stabiliza bursa, atunci de ce mai exista bursa? Capacitatea băncilor centrale de a crea bani pentru a menţine preţurile pe bursă este o negare a funcţiei burselor.

Problema cu băncile centrale este că oamenii sunt slabi, inclusiv preşedintele Federal Reserve şi toţi membrii conducerii. Milton Friedman şi Anna Schwartz au arătat că marea criză economică a fost consecinţa esecului Rezervei Federale de avea o politică expansionistă. Când o bancă intra în faliment, în perioada de dinaintea depozitelor guvernamentale asiguratorii, masa monetară se reducea cu echivalentul banilor din conturile acelei bănci. În timpul marii crize mii de bănci au falimentat şi au evaporat astfel puterea de cumpărare a milioane de americani.

Federal Reserve nu are dreptul să cumpere acţiuni, aşa stabileşte legea de funcţionare. Însă un amendament din 2010 a permis Rezervei Federale să cumpere acţiuni AIG. Acest amendament a creat o portiţă pentru ca Federal Reserve să împrumute bani unor entităţi care să-i folosească pentru a cumpăra acţiuni. Astfel, banca centrală elveţiană ar putea opera ca un agent sub acoperire al Federal Reserve din SUA.

Dacă băncile centrale nu pot avea o politică monetară ca lumea, atunci ne putem întreba cum se descurcă cu cestelalte operaţiuni? Unii observatori mai perspicace cred că Banca Naţională Elveţiană este un agent al Federal Reserve şi cumpără acţiuni importante pentru SUA în momente critice, pentru a opri căderea preţului lor şi pentru a da impresia că economia SUA merge bine.

Actuala scădere a bursei este de bun augur?

În acest moment nu se poate da un răspuns exact. Pentru a menţine sus fundamentul puterii SUA, dolarul, Federal Reserve a promis să crească dobânzile, însă a rămas mereu o promisiune. Următorul termen este în septembrie. Ideea că Federal Reserve ia în calcul creşterea dobânzilor face ca dolarul să nu piardă în raport cu alte monede, fapt care convinge lumea să nu renunţe la dolar, pentru că în caz contrar marea putere s-ar trezi cu un statut de Lumea a Treia.”

Sursa : Cotidianul.ro

America îşi sufocă clasa de mijloc, pe care politicenii nu se înţeleg cum să o salveze, iar în Germania guvernul înăbuşă companiile

Iulie 29, 2015 1 comentariu

SUA, cea mai mare economie din lume, şi Germania, cel mai puternic motor al economiei europene, experimentează schimbări ale căror efecte, dacă sunt scăpate de sub control, vor muta punctul de echilibru al economiei şi comerţului mondial în vremuri când în Europa de Est şi Asia se dezvoltă centre mai atractive de producţie.

Inegalitatea distribuirii veniturilor a devenit o problemă arzătoare în SUA, unde a început campania prezidenţială. Pentru gospodăriile americane, venitul media a coborât la nivelurile din anii ’90.  De asemenea, trei sferturi din avuţia ţării este în mâinile a doar 10% din populaţie. Problema a devenit prea dezbătută de opinia publică pentru ca politicienii să o ignore, scrie Financial Times.

Hillary Clinton a numit inegalitatea provocarea prezentului. Jeb Bush spune că dacă economia nu creşte, inegalitatea distribuirii veniturilor va rămâne o problemă. Marco Rubio crede că prea mulţi oameni îşi văd visul american îndepărtându-se de ei şi de copiii lor.

Între candidaţii democraţi şi republicani la preşedinţie există, în mod surprinzător, consensul că dezvoltarea familiilor din clasa de mijloc este blocată de stagnarea salariilor în timp ce economia trece prin transformări profunde.

Însă soluţiile propuse arată fracturi ideologice la fel de profunde, iar multe dintre ele nu aduc rezolvare uneia dintre cauzele principale ale stagnării veniturilor: creşterea slabă a productivităţii.

Unii analişti se întreabă dacă nu cumva soluţiile promovate acum nu vor avea decât efecte limitate.

Creşterea salariului minim

În timp ce încercările de a majora salariul minim la nivel federal sunt blocate în Congres din cauza opoziţiei republicanilor, multe dintre statele americane au lansat propriile creşteri, iar democraţii sprijină iniţiativele.

Salariul minim la nivel federal este de 7,25 de dolari pe oră, mai mic decât maximul de 8,54 de dolari pe oră (ajustat la inflaţie) atins în 1968. De la ultima majorare, în 2009, salariul şi-a pierdut 8% din puterea de cumpărare.

Bernie Sanders, un politician democrat, insistă cu o creştere dramatică la 15 dolari pe oră. La fel face şi Martin O’Malley, fost guvernator al statului Maryland. Hillary Clinton susţine şi ea ideea unui salariu mai mare, dar nu a indicat că urmăreşte o creştere atât de radicală.

Motivul prudenţei este clar. Unele studii sugerează că modificări modeste ale salariului minim nu afectează piaţa locurilor de muncă, dar claritatea este mai mică în ceea ce priveşte impactul creşterilor mari. Unii economişti suspectează că majo­rările mari vor forţa companiile să amortizeze costurile mai mari prin creşterea preţurilor sau că pot duce la eliminări semnificative de locuri de muncă. Companiile ar putea fi încurajate astfel să investească mai puţin în oameni şi mai mult în înlocuirea lor cu utilaje sau roboţi. „Când începi să vorbeşti de dublarea salariului minim încep şi îngrijorările“, spune Alan Blinder, profesor la Princeton University.

Republicanii încearcă să blocheze creşterea salariului minim, însă sunt interesaţi de introducerea unui sistem de facilităţi fiscale în funcţie de muncă. Un astfel de program, „Scutiri de taxe pentru venitul câştigat“, datând din anii ’70, de pe timpul preşedinţiei lui Gerald Ford, a scos din sărăcie 6,5 milioane de americani în 2012. Promovatorii sistemului spun că este mai bun decât creşterea salariului minim deoarece creşte participarea la forţa de muncă a celor cu cele mai mici venituri şi evită riscul creşterii şomajului.

Germania schimbă macazul

În Germania, creşterea costurilor cu forţa de muncă începe să afecteze competitivitatea ţării, ameninţând creşterea economică şi investiţiile, scrie The Wall Street Journal.

Propulsate de economia sănătoasă şi de şomajul aflat la niveluri record, costurile cu forţa de muncă urcă rapid în timp ce guvernul îşi întăreşte controlul asupra pieţei muncii. Companiile sunt cele care suportă nota de plată pentru salarii.

Date oficiale arată că salariile reale au crescut în primul trimestru cu cel mai rapid ritm de după 1992, când salariile din Germania de Est au sărit în sus în urma reunificării ţării.

Companiile germane se plâng acum că simt impactul, dar la Berlin politicienii ignoră trendul despre care economiştii şi managerii spun că, dacă este scăpat de sub control, va lovi creşterea economică şi locurile de muncă.

Martin Kapp, CEO-ul producătorului de utilaje industriale KAPP Werkzeugmaschinen a explicat că se aşteaptă ca pentru compania sa cheltuielile cu personalul, care includ pe lângă salarii contribuţiile sa asigurprile sociale, de sănătate şi la pensii, să se majoreze cu 30% în zece ani.

Stagnarea salariilor şi flexibilizarea contractelor de muncă – adică o libertate mai mare pentru angajatori să disponibilizeze din personal sau să reducă programul de lucru – la începutul acestui secol a transformat Germania din una dintre cele mai scumpe baze de producţie din lume într-un exportator puternic.

„Industria şi politicienii nu au fost niciodată mai străini unii de alţii“

Însă multele greve din transport, educaţie şi sănătate i-au pus pe gânduri pe politicienii aflaţi la guvernare.

„În doar patru sau cinci ani de acum încolo Germania s-ar putea să-şi fi pierdut competitivitatea câştigată prin moderaţia salarială în ultimul deceniu“, crede Jörg Krämer, economist şef la Commerzbank.

Berlinul a introdus din acest an un salariu minim pe economie de 8,50 de dolari pe oră, a înăsprit regulile negocierilor collective şi, probabil, va introduce limite mai stricte pentru angajările temporare.

„Industria naţională a Germaniei şi politicienii nu au fost niciodată în istoria recentă mai străini unii de alţii“, spune Reinhold Festge, preşeditele federaţiei patronale VDMA, care reprezintă 3.000 de companii mijlocii.

Datele OCDE arată că în Germania costul unitar al forţei de muncă, un indicator al productivităţii muncii, a crescut cu 2,4% în fiecare an începând cu 2012, în timp ce în Spania şi Grecia indicatorul a scăzut cu 1,3% respectiv 4,1%. Anul trecut salariile negociate pe piaţa germană s-au majorat cu aproape 3%.

„Germania îşi joacă la ruletă avantajul competitive faţă de zona euro“, a avertizat Dirk Schlotböller, economist la DIHK.

Revenirea zonei euro continuă

Creditarea bancară din zona euro către gospodării a accelerat, iar încrederea în economia germană s-a îmbunătăţit, semne că economia uniunii monetare îşi regăseşte puterea în pofida crizei greceşti şi a turbulenţelor din China, scrie The Wall Street Journal.

Creditele date de bănci gospodăriilor au crescut în iunie cu 1,7%, faţă de aceeaşi lună a anului trecut, cel mai accelerat ritm din luna mai, potrivit datelor BCE.

Însă distribuirea creditului este neuniformă în zona euro, iar creşterea creditării către companii este încă slabă, de doar 0,1%. Analiştii BCE estimează că economia regiunii va creşte cu 1,5% anul acesta mulţumită revenirii rapide a Spaniei şi creşterii solide din Germania.

„Producătorii din industria manufacturieră sunt clar mai optimişti legat de dezvoltarea afacerilor lor“, a explicat Hans-Werner Sinn, institutul german de cercetare economică Hans-Werner Sinn.Salariile reale din Germania au crescut în primul trimestru cu cel mai rapid ritm de după 1992, când salariile din Germania de Est au sărit în sus în urma reunificării ţării.

Sursa : zf.ro

Lecţiile istoriei pe care creditorii le uită: „Miracolul“ Germaniei a fost posibil doar după ce Europa a iertat-o de datorii şi a ajutat-o să crească fără datorii noi

Iulie 15, 2015 2 comentarii
Volskwagen Beetle este modelul de maşină bazat pe un singur design care a stabilit recordul mondial la longevitate şi la unităţi produse şi reprezintă simbolul renaşterii industriei germane

În urmă cu şase decenii, un acord pentru anularea a jumătate din da­toriile postbelice germane a ajutat Germania să devină o economie puternică şi Europa răvăşită de război să intre într-o perioadă prelungită de prosperitate.

În urmă cu şase decenii, un acord pentru anularea a jumătate din da­toriile postbelice germane a ajutat Germania să devină o economie puternică şi Europa răvăşită de război să intre într-o perioadă prelungită de prosperitate.

O clauză a acordului de la Londra din 1953 prevedea că Germania nu-şi va plăti restul de datorii decât atunci când va avea cu ce şi nu prin datorii noi, iar creditorii au fost încurajaţi să cumpere exporturile germane pentru a se asigura că îşi primesc bani înapoi. În 2015, Grecia a cerut doar iertarea datoriei, dar a fost refuzată.

Istoria secolului al XX-lea oferă multe exemple de eşecuri şi succese în rezolvarea crizelor cauzate de datoriile suverane. O lecţie pe care o dă această istorie este că pro­blemele grave sunt rezolvate doar după tăieri adânci în valoarea nominală a datoriilor.

Cu cât se aşteaptă mai mult ca datoria să fie ştearsă, cu atât mai mare va fi pier­derea. Nimeni nu înţelege această istorie mai bine ca Germania. Acesteia nu doar că i s-a iertat datoria în 1953, punându-se astfel bazele „miracolului economic“ postbelic german, dar 20 de ani mai devreme Ger­mania a intrat în incapacitate de plată a da­toriilor produse de Primul Război Mondial după ce s-a confruntat cu hiperinflaţia şi depresiunea economică, probleme care l-au ajutat pe Hitler să ajungă la putere, scrie The New York Times.

Peste o duzină de state în default

Defaulturile a peste o duzină de ţări pe datoriile din Primul Război Mondial în anii ’30 şi ştergerea datoriilor prin planul Brady de la începutul anilor ’90, care au pus capăt unui deceniu cu datorii ridicate şi fără creştere economică în America de Sud şi alte ţări emergente, reprezintă lecţii care trebuie reînvăţate din timp în timp.

Toate aceste episoade au fost precedate de un deceniu sau chiar mai mult de negocieri şi planuri de reeşalonare care, spre deosebire de primele programe de bailout ale Greciei, au extins maturitatea datoriilor şi au redus dobânzile. Dar crizele s-au sfârşit şi economiile au început să crească doar după ce o parte din datorie a fost tăiată.

Într-un studiu recent, profesorii Reinhart şi Christoph Trebesch de la Universitatea din München arată că economiile şi-au revenit accelerat după defaulturile din 1934, prin care au fost reduse datoriile externe cu cel puţin 43%, şi după aplicarea planului Brady, prin care s-a redus povara datoriilor în medie cu 36%.

„Ieşirea din criză, în ambele episoade, a fost posibilă doar după tăierea în adâncime a valorii nominale a datoriilor. Forme mai uşoare de reducere a poverii datoriilor, pre­cum extinderea termenelor de rambursare şi reducerea dobânzilor, nu sunt urmate în general de creşteri economice serioase sau de îmbunătăţirea ratingurilor de ţară”, concluzionează studiul.

A plecat dezgustat de la FMI

Lecţia nu a fost învăţată nici măcar de Fondul Monetar Internaţional, instituţie creată după cel de-al Doilea Război Mondial pentru a ajuta economiile cu probleme. Fondul a abordat criza datoriilor europeane pornind de la ideea că defaultul economiilor avansate este „improbabil şi de nedorit“.

Pentru a-şi justifica abordarea, a realizat o analiză a potenţialului economic al Greciei bazat pe fantezie. Chiar şi în primăvara anului trecut FMI susţinea că guvernul de la Atena poate transforma o parte din economie într-un surplus bugetar primar de  3% din PIB anul acesta şi de 4,5% din PIB anul viitor şi totodată să aducă economiei o creştere de 4%. Cum poate Grecia obţine aceaste performanţe? Simplu: creşterea productivităţii Greciei trebuia doar să accelereze de la zero la cel mai alert ritm din zona euro, să aibă forţă de muncă la discreţie şi o rată a angajării la nivelul celei din Germania.

Presupunerile contrastau şocand cu realitatea de zi cu zi din Grecia, unde un sfert din forţa de muncă nu are loc de muncă, trei sferturi din creditele date de bănci sunt neperformante, evaziunea fiscală este o tradiţie iar guvernul se finanţează neplătindu-şi furnizorii.

Peter Doyle, fost economist de top la FMI, care a plecat de acolo dezgustat de această abordare, scrie: “Dacă optimismul are ca rezultat serii de diagnostice incorecte ale unei probleme serioase, nu este o virtute. În cel mai bun caz se prelungeşte o boală. În cel mai rău, este un tratament fatal”.

Bineînţeles, creditorilor nu le place ca datornicii să plătească doar jumătate din datorie. Dar nu aşa şi-au justificat Germania şi aliaţii ei poziţia. Ei se bazează în schimb pe argumentul “hazardului moral”: dacă Greciei îi este oferită o cale facilă de a scăpa de datorii, c ear putea-o împiedica să ducă în continuare o viaţă de huzur pe banii altora? Ce fel de lecţie ar înţelege, de exemplu, Portugalia?

Este adevărat şi că Grecia a făcut puţine pentru a-şi îmbunătăţi managementul economic, notoriu pentru slabiciunile sale. Însă Atena are puţine stimulente să îmbunătăţească ceva dacă fructele performanţelor economice se duc la creditori.

Conferinţa de la Londra şi renaşterea Germaniei

Unul dintre cele mai importante episoade pentru economia ei a fost conferinţa de la Londra din 1953, prin care Germania de Vest şi-a asigurat stergerea a peste jumătate din datoria acumulată după cele două războaie mondiale. Atunci cu amintirile atrocităţilor naziste încă proaspete, multe ţări erau reticente să streargă datoriile Germaniei. Însă SUA şi-a convins aliaţii europeni, printre care şi Grecia, să renunţe la o parte din datorii pentru a construi o Europă Occidentală prosperă şi stabilă care să poată rezista ameninţărilor Rusiei Sovietice, scrie France 24.

O condiţie importantă a Acordului de la Londra a fost ca rambursarea datoriilor rămase să fie făcută doar dacă Germania înregistra surplus comercial, adică doar când va avea surse proprii de plată, nu cu bani împrumutaţi. Rambursările au fost limitate la 3% din veniturile din exporturi. Această clauză a stimulat creditorii Germaniei să importe mai multe produse nemţeşti pentru a-şi primi datoriile înapoi, ceea ce a pus bazele a ceea ce este acum puternicul sector de exporturi al Germaniei. Aceste exporturi sunt un element important al “miracolului economic” german.

Sursa : zf.ro

Varoufakis: Este o lovitură de stat, Grecia va fi un vasal. Tsipras pierde susţinerea după acordul cu Eurogrup

varoufakis

Varoufakis: Europenii, chiar şi cei care nu dau doi bani pe Grecia, ar trebui să fie atenţi de acum înainte

După acordul încheiat cu Eurogrup, premierul Alexis Tsipras a pierdut atât susţinerea partidului cât şi a multor prieteni. Poate cel mai apropiat dintre ei în lupta cu măsurile de austeritate, fostul ministru de Finanţe, Yanis Varoufakis, spune că nu va vota pachetul salvare dacă nu va fi convins în Parlament de premierul Tsipras şi de înlocuitorul său, Euclid Tsakalotos.  Varoufakis acuză o lovitură de stat a Eurogrup.

„Un nou Tratat de la Versailles bântuie Europa – este o expresie pe care am folosit-o şi în primăvara lui 2012 pentru a descrie primul pachet de măsuri de austeritate care se pregătea la acea vreme. Dacă această alegorie era pertinentă, atunci este, din păcate, foarte „germană” acum.

Uniunea Europeană nu a a luat niciodată până acum o decizie care să submineze fundamental proiectul integrării europene. Liderii Europei, prin modul în care l-au tratat pe Alexis Tsipras şi guvernul nostru, au dat o lovitură decisivă proiectului european.

Proiectul integrării europene a fost, într-adevăr, accidentat mortal în ultimele zile. Aşa cum spunea Paul Krugman(n.r. economisit câştigător al premiului Nobel) pe bună dreptate, orice aţi crede despre Syriza, sau Grecia, niciunul dintre ei nu a fost cel care a ucis visul democratic al Europei unite.(…)

Acordul zonei Euro de ieri se citeşte ca un document prin care se stabilesc termenii capitulării Greciei. Este făcut ca o declaraţie care confirmă că Grecia acceptă să devină un vasal al Eurogrup.

Varoufakis: Puterile din spatele loviturii de stat au cerut predarea bunurilor publice, pentru a fi puse în seriviciul datoriei noastre nesustenabile şi imposibil de plătit

Acordul de ieri nu are nicio legătură cu economia, nici cu vreo grijă pentru vreun tip de reformă capabilă să scoată Grecia din noroi. Este pur şi simplu o manifestare a politicii de umilinţă. Chiar dacă cineva este dezgustat de guvernul nostru, ar trebuie să vadă că lista de cerinţe a Eurogrup reprezintă o distanţă majoră de decenţă şi raţiune.

Acordul cu zona Euro de ieri dimineaţă a pecetluit o anulare completă a suveranităţii naţionale, fără a pune la locul ei o politică supra-naţională şi paneuropeană. Europenii, chiar şi cei care nu dau doi bani pe Grecia, ar trebui să fie atenţi.(…)

Adevărata întrebare este: are economia Greciei vreo şansă să se recupereze în aceste condiţii? Este întrebarea care mă va preocupa în timpul sesiunilor parlamentare care vor urma în următoarele ore şi zile. Cea mai mare grijă este că o capitulare completă din partea noastră va conduce la o adâncire şi mai mare a crizei interminabile. Recentul summit al zonei Euro nu este cu nimic mai diferit de o lovitură de stat. În 1967 tancurile au fost folosite de puterile străine pentru a încheia democraţia greacă. (…)

Singura diferenţa economică este că, pe când în 1967 proprietatea publică grecă nu a fost vizată, în 2015 puterile din spatele loviturii de stat au cerut predarea bunurilor publice, pentru a fi puse în seriviciul datoriei noastre nesustenabile şi imposibil de plătit”, spune Yanis Varoufakis pe blogul personal.

Fondul Monetar Internațional a anunțat că Grecia nu a rambursat tranşa scadentă luni, de 450 de milioane de euro, după ce, în 30 iunie, guvernul Tsipras nu a achitat 1,55 miliarde de euro către FMI, intrând, tehnic, în incapacitate de plată. Băncile elene vor mai rămâne închise cel puţin 2 zile, precum şi controalele de capital.

Liderii zonei euro au reușit, luni, să ajungă la un acord, după circa 16 ore de negocieri la Bruxelles. Miniștrii de Finanțe din zona euro au propus transferarea unor active elene în valoare de până la 50 miliarde de euro într-un fond independent extern. De asemenea, Eurogrupul dorește implicarea FMI în orice program pentru Grecia, în timp ce autoritățile de la Atena se opun. Sursa : bn24.ro

%d blogeri au apreciat asta: