Archive

Archive for the ‘Spiritualitate’ Category

Cum padurile vindeca oameni

Etichete:, ,

Fii mulţumit cu ce ai!

Iunie 11, 2017 1 comentariu
În zilele noastre,vedem frecvent oameni care nu ştiu cum să se plângă mai des de situaţia lor. Îşi doresc multe lucruri, îşi doresc să ajungă directori, îşi doresc să fie cunoscuţi, îşi doresc să aibă mulţi bani etc. Sunt puţini cei cărora le este de ajuns ceea ce au şi poate că această categorie este pe cale de dispariţie. Odată cu tehnologia, inventăm şi nevoile.

Toate au devenit din ce în mai sofisticate. Până şi copiii au început să ceară din ce în ce mai multe. La mijloc este un mecanism subtil, declanşator al dorinţelor, care ne fac să fim aproape în permanenţă nemulţumiţi.

Să învăţăm să ne analizăm cererile

În momentul în care ne plângem de ceva, automat,Universul înţelege că aceasta este o cerere. Legea Atracţiei se pune în mişcare şi face tot posibilul să ne ajute, dar ea nu ştie că ceea ce pomenim mai des aia ne şi lipseşte. Ea ştie doar cuvântul cheie : maşina sau casa sau funcţia şi mai ştie vibraţia asociată acestui cuvânt, vibraţie pe care o emitem noi ori de câte ori vorbim despre ceea ce am vrea să avem.

PUBLICITATE

De cele mai multe ori, când ne gândim la ceva ce nu avem, emitem o vibraţie negativă, ce demonstrează lipsa acelui obiect. Legea Atracţiei ne va da şi mai multă lipsă. Ca cât ne gândim mai des că nu avem acel ceva, cu atât ne va îndepărta de acel obiect pe care îl dorim. Pentru a fi în acord cu legea divină, trebuie să ne alegem cu grijă cererile.

Avem într-adevăr nevoie de o maşină nouă, când noi avem deja una ? Sunt alţii care merg kilometri întregi pe jos şi nu se plâng. Este într-adevăr nevoie să schimbăm mobila veche cu una de ultimă modă ? Alţii nu au nici apă de băut ! Este nevoie de toate pe care le vrem, adică am putea trăi fără ele ?

În momentul în care avem deja, a cere din nou este un afront adus direct divinităţii. Se încalcă legea utilizării bunurilor care spune că un obiect a fost creat pentru a fi folosit,nu stocat, nu distrus, nu aruncat aiurea. În aspatele lui stau consumuri de energie umană şi electrică, materiale, timp, apă etc ,iar planeta nu îşi poate permite luxul de a risipi.

Mulţumirea aduce alte daruri

Dacă, totuşi, de exemplu, nu mai vrem să păstrăm mobila cea veche pentru că s-a demodat, dar ea încă este în stare de funcţionare, cel mai bine ar fi să o dăm cadou unei familii care nu are deloc. După ce am dat-o, ne putem cumpăra alta nouă,după gustul nostru. În acest moment, trebuie să mulţumim divinităţii că ne-a ajutat să câştigăm bani pentru această nouă investiţie.

La fiecare obiect nou cumpărat este bine să manifestăm recunoştinţă pentru că în felul acesta vibraţia noastră urcă mult şi vom primi din ce în ce mai mult sprijin în ceea ce vrem să înfăptuim. Legea dăruirii îşi va aduce şi ea binefacerile şi toată viaţa noastră devine ca un schimb de binefaceri.

Noi oferim şi la rându-ne, primim ajutor.

După cum se poate înţelege destul de uşor,actul de a mulţumi este deosebit de benefic. Nimic nu se întâmplă în Univers fără a avea un scop. Toate sunt orânduite de-aşa manieră că există sprijin din toate părţile dacă dorim să înfăptuim ceva.

Acest sprijin vine întotdeauna când trebuie şi pentru orice sprijin ar trebui să învăţăm să mulţumim. Aşa e în viaţă : Dumnezeu dă, Dumnezeu ia !

Sursa : secretele.com

Etichete:,

În societatea materialistă de azi, omul crede că poate rezolva orice, inclusiv problema nemuririi

Am mulţi materialişti pe lista mea de prieteni virtuali. Oameni cu opinii solide formate în timp, cu instinctul „dovezii” în sânge. Excluzând impalpabilul, ei acceptă doar ceea ce se vede sau ceea ce se poate deduce direct şi indubitabil din cele văzute.

Lumea actuală care se tot construieşte în jurul nostru este, în realitate, lumea lor. Este o copie fidelă a ideilor care le animă spiritul(material, desigur). Mai mult, ideile devenite corecte din punct de vedere social sunt cele ale lor. Orice urmă de îndoială, orice supoziţie care nu se supune criteriilor strict materiale te transformă într-un condamnat, într-un paria demn de dispreţul tuturor. Pentru ei aceasta se numeşte normalitate. Pentru ceilalţi e semnul că leviatanul lumii şi-a mai adjudecat o victorie în împărăţia care oricum era a lui.

De data aceasta însă avem de-a face cu o victorie categorică. Întreaga societate a virat-o iraţional către lumea materială ca realitate ultimă. E victoria nebuniei, a adormirii definitive a spiritului. Totul se învârte în jurul banului, al realităţii imediate, al facilului şi al „căldicelului”. Totul devine plictisitor, „de plastic”, conform şi obsedant. Lumea e cucerită de o ideologie revanşardă, care spală creiere pentru a le înrola apoi în marea armată a iluzoriului şi pierzaniei.

Oamenii, intraţi conştienţi sau nu, de voie sau de nevoie, în malaxorul societăţii de azi ajung să-şi consume bunul lor cel mai de preţ – viaţa – într-o negură tembelizatoare, să se cufunde din ce în ce mai adânc în pâcla necunoaşterii, având însă credinţa că se află pe calea cea bună, a adevărului absolut. Din păcate pentru ei, conştientizarea iluziei se produce prea târziu.

Spun aceasta pentru că omul se poate considera deplin conştient doar atunci când se confruntă cu moartea. Abia atunci când devine conştient de realitatea morţii, abia când simte cu adevărat că „totul curge”, abia în acel moment mintea omului devine matură.

Toate societăţile de până acum, toate marile culturi, toate religiile majore l-au pus pe om în confruntare directă cu moartea, l-au conştientizat despre existenţa acesteia şi l-au provocat să se gândească la ea. L-au făcut să conştientizeze că viaţa este o punte între două inexistenţe(sau alte existenţe) şi să se gândească la aceasta. Societatea în general şi religia în special îl pregăteau pe om pentru moarte. De aceea oamenii trecutului „mureau împăcaţi”; aveau perspectiva morţii şi ştiau că acesta este ritmul normal.

Societatea actuală însă este mult mai perversă. Nu doar că nu-l provoacă pe om să se confrunte cu propria-i moarte, mai mult, îl manipulează pentru a-şi adormi acest instinct. În societatea de azi omul este hipnotizat, canalizat pe o cale în care cuvântul moarte nu există. Te doare un picior? Te ungi cu o cremă şi eşti ca nou. Te dor dinţii? Scoate-i şi implantează-ţi unii de plastic(mă rog, de porţelan)! Ai probleme de sănătate? Fă-te vegetarian sau vegan şi o să te faci bine! Stai liniştit, moartea nu există! Asta ţi se repetă, asta ţi se impune. Materialismul înseamnă că omul poate rezolva orice, inclusiv problema nemuririi. Că n-a rezolvat-o şi că n-o poate rezolva reprezintă amănunte nedemne de a fi luate în seamă.

De-aceea spuneam că omul de azi ajunge prea târziu să constate că a fost manipulat, că „viaţa e în altă parte”. Din cauza manipulării, confruntarea cu propria moarte ajunge să se petreacă atunci când „doamna cu coasa” deja a ajuns la tine şi-atunci e prea târziu pentru a te gândi la un subiect atât de vast. Rămâne doar un enorm regret care se stinge brusc, odată cu viaţa irosită în zadar pe rugul iluziilor.

Nu uitaţi că timpul curge, iar mersul său e implacabil. Ştiu, e un truism, dar lumea de azi a ajuns să conteste chiar şi axiomele. De-aceea vă provoc, până nu e prea târziu, să vă confruntaţi cu propria moarte. Indiferent cum veţi ieşi din acest purgatoriu, indiferent de idelile pe care le veţi avea după această experienţă trebuie să înţelegeţi că abia de la acel moment puteţi spune că liberul vostru arbitru e cel care decide.

Autor: Dan Diaconu

Sursa: Dan Diaconu

Mărturisirile lui Benedict al XVI-lea

Aprilie 15, 2017 Lasă un comentariu
Cardinalul Ratzinger i-a prezentat Papei Ioan Paul cererea de eliberare din funcţie spre a lucra la desăvârşirea operei teologice

Cardinalul Ratzinger i-a prezentat Papei Ioan Paul cererea de eliberare din funcţie spre a lucra la desăvârşirea operei teologice

Cel mai influent teolog din anii șaizeci încoace și primul papă emerit din istorie, Benedict al XVI-lea, a publicat un nou volum, sub titlul „Convorbiri ultime“ (Letzte Gespräche. Mit Peter Seewald, Droemer – Knaur, München, 2016, 286 p.). Titlul este tulburător. Poate fi, să sperăm, doar ultimul volum din seria de convorbiri (Salz der Erde, 1996; Gott und die Welt, 2000; Licht der Welt, 2010) pe care Joseph Ratzinger le-a realizat cu ilustrul jurnalist. Oricum, momentul este istoric. Suntem în fața gândurilor recente ale personalității care a fost, cum spunea Papa Francisc, „mintea teologică“ a lungului pontificat al lui Ioan Paul al II-lea și cel mai mare teolog dintre papi.

În interviul luat de Peter Seewald în mănăstirea Mater Ecclesiae din Grădina Vaticanului, în care s-a retras fostul papă, Benedict al XVI-lea mărturisește că nu puterea pe care o dă scaunul papal a fost sentimentul său. Dimpotrivă, „am resimțit «puterea» nu ca și cum eu aș fi mai tare, ci totdeauna ca răspundere, ca pe ceva greu, care te copleșește. Ca pe ceva care te obligă să te întrebi în fiecare zi: sunt eu pe măsură?“ (p. 27). Iar atunci când la întrebare răspunsul propriu a fost negativ, a intervenit, onest, retragerea.

De altfel, fostul suveran pontif a infirmat continuu prin ceea ce a făcut că ar fi urmărit puterea. Abia dispoziția lui Paul al VI-lea l-a trecut din profesură în cariera eclezială, ca arhiepiscop. Fiind cardinal, a declinat propunerea Papei Ioan Paul al II-lea de a se muta la Roma ca prefect al educației, spunând că misiunea sa în capitala Bavariei nu s-a încheiat. Devenit prefect al Congregației pentru Doctrina Credinţei (Sanctum Officium), cardinalul Joseph Ratzinger i-a prezentat de trei ori Papei Ioan Paul al II-lea cererea de eliberare din funcție (p. 203), spre a lucra la desăvârșirea operei teologice. Apoi s-a rugat lui Dumnezeu să nu-i pună pe umeri pontificatul și a sperat în van ca, în conclavul din aprilie 2005, altcineva, mai tânăr, să preia scaunul pontifical. Voia să revină la Regensburg, unde își trimisese deja biblioteca și își cumpărase o casă.

„Pasul făcut de mine nu este fugă“

Interviul nu putea ocoli întrebarea privind rațiunile retragerii lui Benedict al XVI-lea – prima demisie a unui papă în ultimii o mie de ani, a doua în istoria papalității. Se știe că cine își asumă succesiunea Sfântului Petru trebuie să fie gata de martiriu, oricând. Într-adevăr, spune Benedict al XVI-lea, un papă nu are voie să abandoneze. Pentru deținătorul funcției, „suferința din lume și problemele ei sunt ale sale… Dacă un papă ar primi doar aplauze, ar trebui să se întrebe dacă nu cumva a făcut ceva ce nu este în regulă“ (p. 44). Dar de aici nu rezultă că trebuie repetată rămânerea pe scaunul petrin când ești în imposibilitate de exercitare plenară a misiunii. Benedict al XVI-lea s-a retras din funcție din considerente de sănătate fizică, în deplină libertate, sub imperiul considerentelor amintite. „Pasul făcut de mine nu este fugă, ci mai curând un alt fel de a rămâne credincios serviciului meu“ (p. 60).

Relația Papei emerit Benedict al XVI-lea cu succesorul său este, desigur, de interes major. Prețuirea în termeni înalți este reciprocă. Opinia Papei Francisc despre Benedict al XVI-lea o exprimă formula „un mare papă (ein grosser Papst)“: „Un papă mare – fiind vorba despre forța și capacitatea de penetrare a inteligenței sale, mare – fiind vorba despre contribuția sa importantă la teologie, mare – fiind vorba despre iubirea sa pentru Biserică și pentru oameni, mare – fiind vorba despre virtutea și religiozitatea sa“.

Felul de „a vorbi cu Dumnezeu“

Benedict al XVI-lea explică alegerea ca succesor al său a cardinalului argentinian și prin faptul că „în Europa credința slăbește“ (p. 55). Europa „nu mai este centrul de la sine înțeles al Bisericii“, în vreme ce America de Sud este „cel mai mare continent catolic“ (p. 53). Benedict al XVI-lea prețuiește la Papa Francisc felul de „a vorbi cu Dumnezeu“ (p. 53), „adresarea directă către oameni (die direkte Zuwendung zu den Menschen)“ (p. 55) și faptul că „este un om al reformei practice“ (p. 221) a Bisericii.

În joc, inclusiv în relația dintre papi, mai ales după Conciliul al II-lea din Vatican, convocat de Ioan al XXIII-lea și încheiat sub Paul al VI-lea, este, cum se știe, modernizarea Bisericii, mult discutatul „aggiornamento“. În „Convorbirile ultime“, Benedict al XVI-lea afirmă foarte clar că „trebuie făcut ceea ce astăzi este posibil de făcut“ în materie de „schimbări“ și adaugă: „Importantă este păstrarea credinței în ziua de astăzi. În aceasta văd sarcina centrală. Toate celelalte sunt chestiuni administrative, care nu se impuneau rezolvate în timpul meu“ (p. 250).

Papa Francisc şi premergătorul său, Papa emerit Benedict al XV-lea

Astăzi, cultura este intolerantă față de creștinism

Convingerea lui Benedict al XVI-lea este aceea că, în cultura actuală, „decreștinarea înaintează“, iar „forma creștină fundamentală nu mai este determinantă“ pentru modernitate, după ce modernizarea a avut origini religioase. „Astăzi, trăim într-o cultură pozitivistă și agnostică, ce se arată mereu mai intolerantă față de creștinism. Societatea occidentală, în orice caz în Europa, nu va fi astfel, în mod simplu, o societate creștină. Cu atât mai mult, credincioșii vor trebui să se străduiască să formeze și să ducă mai departe conștiința valorilor și conștiința vieții. Importantă devine credința mai hotărâtă a fiecărei comunități și a bisericilor locale“. Situația actuală face ca, pentru creștini, „răspunderea să devină mai mare“ (p. 261). Concepția lui Benedict al XVI-lea pe acest plan este cuprinsă, de fapt, în ceea ce a spus Curiei Romane la despărțire: „Credința nu este altceva decât atingerea mâinii lui Dumnezeu în noaptea lumii și, astfel, în liniște, ascultarea Cuvântului, trăirea Iubirii“.

Contribuție la schimbarea teologiei

„Convorbirile ultime“ lămuresc rolul avut de tânărul profesor de teologie din Bonn în formularea rezoluțiilor istoricului Conciliu al II-lea din Vatican. Joseph Ratzinger a fost însoțitorul ales de cardinalul Frings, care a condus acțiunea de înnoire dinăuntrul Bisericii Catolice, într-o dispută cu apărătorii statu quo-ului, conduși de cardinalul Ottaviani. Relativ tânăr, în 1962, Joseph Ratzinger a fost numit expert teolog (peritus) al Conciliului al II-lea din Vatican. El a și publicat patru cărți de comentarii și reacții la punctele de vedere exprimate în Conciliu. Acum, în „Convorbirile ultime“, se dezvăluie până la capăt faptul că vestitul cardinal de Köln, care aproape orbise, i-a prezentat Papei Ioan al XXIII-lea, la cererea acestuia, un proiect de concepție teologică pentru Conciliul ce se convoca. Ioan al XXIII-lea a fost entuziasmat și a declarat că nu se putea exprima mai bine proiectul său. Cardinalul Frings i-a mărturisit imediat papei că autorul este profesorul Joseph Ratzinger. După toate indiciile, Joseph Ratzinger a contribuit, cu erudiție și concepție, cel mai mult dintre teologii conciliari la redactarea documentelor și, astfel, la schimbarea teologiei și viziunilor.

„Să dăm o nouă și viguroasă formă Bisericii“

„Convorbirile ultime“ ne permit să sesizăm mai exact traseul formării unei personalități care s-a ridicat printre vârfurile culturii mondiale. Acest traseu a debutat imediat după Al Doilea Război Mondial, într-o Germanie prăbușită.

Nazismul denunțase creștinismul, căci „era catolic și de origine evreiască“, și voia să-l înlocuiască cu „mitul germanității“. O nouă generație, din care Joseph Ratzinger făcea parte, își asuma să găsească viitorul în cadrul Bisericii.

Trei întrebări, amintește Benedict al XVI-lea, își punea generația sa: „Unde suntem astăzi? Cum va evolua Biserica? Cum va evolua societatea?“ (p. 96). Ele au fost fundalul interogațiilor concrete de viață ale acelor ani și ale anilor ce au urmat. „Voiam să înnoim teologia din fundament și, cu aceasta, să dăm o nouă și viguroasă formă Bisericii“ prin „depășirea strâmtei și cumva kitschoasei cuvioșenii și suprasentimentalități“ (p. 101).
Benedict al XVI-lea pune efervescența teologică a generației sale și în seama reconstrucției Germaniei. El amintește, în „Convorbirile ultime“, că în confruntarea dintre Adenauer, care apăra „prioritatea libertății“, și Schumacher, care apăra „prioritatea unității“, a fost un avantaj că s-a îmbrățișat soluția lui Adenauer – „unitatea se poate realiza numai în libertate“, – prin care Germania a fost legată de Occident.

„Aveam sentimentul că Germania, ca stat german, trebuie construită din nou după eșuarea ideii bismarckiene, că astfel noi, de asemenea, ne aflăm în această privință la un nou început. De aceasta ține împrejurarea că aici creștinismul a avut un rol de susținere“ (p. 140). Joseph Ratzinger a fost mereu nu numai teologul care și-a asumat înnoirea teologiei, dar și o conștiință trează a nevoilor țării sale, după o catastrofă și într-o reconstrucție din temelii. Sursa : cotidianul.ro

(Din volumul Andrei Marga, „Absolutul astăzi. Teologia și filosofia lui Joseph Ratzinger“, în curs de apariție)

Gandul inimii:

Februarie 26, 2017 Lasă un comentariu

Nu uita niciodata sa zambesti, nu stii cine s-ar putea indragosti de zambetul tau.” (Gabriel Garcia Marquez)

Etichete:

SCRISOARE CATRE LICEENI

Februarie 23, 2017 1 comentariu

Moment memorabil in Piata Victoriei: toti protestatarii au aprins lanternele telefoanelor

Februarie 5, 2017 1 comentariu

Moment superb in Piata Victorie la ora 21 cand toti protestatarii au aprins lanternele de la telefoanele mobile.

%d blogeri au apreciat asta: