Archive

Archive for the ‘Uncategorized’ Category

Ilie Șerbănescu: ”Salariul mic este cheia exploatării coloniale și de aceea capitalul străin ține cu dinții de el!”

Martie 21, 2017 Lasă un comentariu

Menestrelii Komisariatului de tip sovietic de la Bruxelles critică asiduu programul de guvernare al PSD, în frunte cu bugetul stabilit de acesta, îndeosebi pentru dimensiunea redusă a alocațiilor pentru investițiile publice (se spune, cele mai mici din anii de la aderarea la UE), și deplâng soarta României în asemenea condiții, prevăzând nu numai eșecul programului respectiv (ceea ce nu le-ar putea decât conveni), dar și încheierea ciclului de creștere pe care l-ar fi cunoscut de câțiva ani România.

ilie serbanescu

Cei mai înverșunați dintre acești menestreli, la care se adaugă fără ezitări reprezentanții direcți ai capitalului străin din România, sunt mai puțin absconși, punând la zid ceea ce de fapt îi deranjează în menționatul program: creșterea salariilor, îndeosebi a salariului minim, care obligă la majorarea câștigurilor celor mai năpăstuiți, dar și mai mulți dintre angajații din economie, precum și a salariilor bugetarilor, care indirect fac presiune asupra salariilor de la privat. Salariul mic este cheia exploatării coloniale și de aceea capitalul străin ține cu dinții de el, în timp ce toți trădătorii de neam și țară nu încetează să-l fundamenteze ca emblemă a atractivității pentru așa-numitele „investiții străine“. Împotriva acestui instrument colonial se luptă pe cât poate programul Dragnea și, de aceea, este desființat și hulit.

S-ar putea, pe linia logicii economice înseși, ca programul Dragnea să se blocheze, căutând a da la săraci, fără a lua de la bogați, și acordând salarii mai mari, fără o contribuție investițională corespunzătoare, dar o va face sigur cu concursul desfășurat al capitalului străin (care are interese majore în a-i pune bețe-n roate) și al trădătorilor de neam și țară din diverse sectoare de activitate (care nu se vor da la o parte de la diversiuni și chiar sabotaje)! Este o miză majoră ca programul Dragnea să eșueze. Este miza colonială! Komisariatul de tip sovietic de la Bruxelles are, cred, pregătit un scenariu detaliat.

Chiar dacă, în logica unei economii normale, programul Dragnea este construit problematic, acesta constituie, într-o țară care nu este normală, ci o biată colonie, singurul cu tentă anticolonialistă posibil în actuala fază a lucrurilor din România și deci cel mai bun care putea exista! Forțarea creșterii salariilor este unica supapă prin care mai poate rămâne ceva și în țară din jefuirea „tout azimut“ a acesteia de către capitalul străin. Mai mult de atât nu se poate obține în actuala fază a lucrurilor, când capitalul străin este atotstăpânitor, când deține toate pozițiile strategice și pârghiile, când este de fapt proprietarul țării. Și în capitalism proprietarul decide!

Ca singură modalitate, creșterea salariilor nu are preț: ea trebuie forțată chiar și fără aparente resurse, mai precis pe seama altor resurse, în ciuda unor posibile evaziuni investiționale străine și în ciuda unor dificultăți financiare din partea firmelor românești. În poziția de departe cea mai critică se află tocmai alocațiile pentru investiții publice. Nu doar pentru că sunt singurele reglabile într-un buget cu 85% obligații fixe, dar, în cazul României, au ajuns, din fosta fală a statului român, expresia disoluției acestuia. Doar într-un sfert de veac activele publice au devenit, prin comandă politică, private și, să fim realiști, în proporție de cel puțin 80% printr-un transfer ilegal, prin furt! Prin comparație cu ceea ce erau odată, alocațiile pentru investițiile publice au devenit, în mod obiectiv, atât de puține, încât nici nu mai au ce corecta, necum să mai poată ascunde distrugerea domeniului public.

Dar, mai grav, statul român, atât de derizoriu, cât mai există, nu mai are, după ce a fost practic desființat, vreo obligație față de cei care l-au desființat: nici față de privații români, care l-au devalizat sistematic, și, oricum, nici față de capitalul străin, care l-a deposedat, l-a culpabilizat permanent și l-a batjocorit! Nu încerci mai bine, în asemenea condiții, să dai doar salarii mai mari la oameni?! Care n-au nici o vină! Decât aceea că se întâmplă să trăiască în era colonialismului bruxellez!

Autor: Ilie Șerbănescu

Sursa: Cotidianul

Au inceput deja taierile in Parcul National Retezat. Ultima pădure virgină din Europa distrusa de Holzindustrie Schweighofer

Februarie 15, 2017 Lasă un comentariu

Ultima pădure virgină din Europa
Exploatările forestiere din ultimii ani din munții Retezat, Godeanu, Țarcu și Vîlcan au condus la dispariția ultimului Peisaj Forestier Intact (PFI) din zona de climă temperată a Europei, se arată într-un comunicat al organizației Agent Green.

“Am protestat la șantierul DN 66A și la minister, ne-am judecat in instanta pentru a opri asfaltarea Retezatului, am atras atenția că se exploatează pădurile în Râu-Șes, la Câmpușel și în Domogled. Dar este prea târziu. Corupția și lăcomia au învins. Cel mai vast templu al naturii din Europa a fost pierdut“ a declarat Gabriel Păun, președinte Agent Green.

Ce firme au exploatat ”aurul verde” din Retezat

Agent Green a publicat un nou reportaj filmat de investigații realizate în perioada 2009-2015 despre exploatările forestiere din PFI. În material sunt prezentate zonele din Retezat afectate de exploatări forestiere. Firma Holzindustrie Schweighofer a cumpărat lemn exploatat de firme terțe în zona Râu-Șes și Câmpușel. La Câmpușel, firma austriacă chiar deține teritorii din PFI care i-au fost vândute ilegal de composesoratul Câmpu lui Neag. Pădurea – un amestec natural de fag și conifere este certificată FSC și a fost exploatată sistematic începând cu anul 2006 imediat după achiziție informeaza agrointel.ro.

O alta zona din PFI unde s-au pierdut teritorii semnificative este cea a munților Godeanu (Parcul National Domogled) unde firma gorjeană Succes a exploatat sistematic masa lemnoasă în ultimii ani. Cel putin 78.601 m3 de lemn au părăsit parcul în 2013-2014. O parte a fost extrasă și prelucrata direct de Succes iar alți 53.525 m3 au fost extrași de companiile Trans Fag, Fag Internațional, Alindo Impex, Mirona Forest si Trans Exfor care vând masă lemnoasă tot companiei Succes care prelucrează lemnul la Gureni, județul Gorj. De aici cheresteaua trece pe la o fabrică din județul Argeș pentru uscare și pleacă mai departe către China

Ultima pădure virgină a Europei

Peisajul Forestier Intact a fost descoperit de cercetători în 2006 și confirmat de un nou studiu știintific realizat de ICAS pentru Ministerul Mediului în anul 2007. Guvernul României a ignorat acest studiu care a inclus și un set de recomandări pentru protejarea prin lege a acestui tezaur național și European. PFI a fost confirmat și de studiul publicat de Agent Green în “Ocrotirea Naturii”, revista Academiei Române în mai 2011.

“Conform criteriilor știintifice, un PFI măsoara cel puțin 50.000 ha de sălbăticie și are lățimea de cel puțin 10 km. În zona de climă temperată a Europei nu mai există niciunul. PFI Retezat măsura 101.000 hectare în anul 2006. De atunci el a fost sistematic ciopârțit. Nu înseamna ca Retezatul este complet distrus. Înseamnă ca mai păstrează încă zone naturale valoroase, chiar și păduri virgine, dar ca acestea nu mai au continuitate fiind întrerupte de exploațări forestiere și constructii de infrastructură”, a adaugat Paun.

Speranță pentru câteva păduri rămase

Chiar dacă PFI a fost pierdut mai exista încă în România în total 218.000 hectare de păduri virgine. Cele mai mari abia dacă depășesc cu puțin suprafața de 5.000 de hectare și se află în munții Semenic, Godeanu și Vilcan. Doar aproximativ 20% sunt bine protejate prin lege. 80% sunt în pericol de dispariție deoarce exploatările forestiere sunt mult mai agresive de când firmele de exploatare și procesare a lemnului au luat la cunoștintă harta cu pădurile virgine identificate prin studiul Veen Ecology publicat în anul 2005. Sursa : cyd.ro

FREE ENERGY – Secrete tinute sub bocanc

Februarie 11, 2017 Lasă un comentariu

Etichete:,

La Institutul Cantacuzino se fac testări „la secret”

Ianuarie 24, 2017 Lasă un comentariu

La Institutul
Cantacuzino se fac testări „la secret”

Specialiştii Institutului Cantacuzino testează  noi vaccinuri Deşi a trecut în subordinea Ministerului Sănătăţii din decembrie 2016, Institutul Cantacuzino are un viitor incert. Rezultatele producţiei de vaccin antigripal experimental sunt încă o necunoscută chiar şi pentru unii angajaţi din institut.

Pacientul grav bolnav care şi-a pierdut speranţa că se va mai face bin… Control la Spitalul de Arşi din Capitală, dispus de ministrul Sănătăţi… La scurt timp după ce Institutul Cantacuzino a revenit în subordinea Ministerului Sănătăţii printr-o ordonanţă de urgenţă din decembrie 2016, s-a dat startul unei producţii experimentale de vaccinuri, pe un lot mic, astfel încât echipamentele noi, achiziţionate în ultimul an, să poată fi folosite.

Testări s-au făcut pentru toate echipamentele cumpărate. Rezultatele sunt pozitive, afirmă oficiali din institut, dar asta nu înseamnă că unitatea ar putea da drumul unei producţii în masă pentru a produce ser antigripal pentru sezonul 2017-2018. Şanse există totuşi, arată aceiaşi oficiali.  „Urmează să mai facem paşi. S-au făcut testările de rigoare pentru echipamentele cumpărate, urmează să mai facem şi alte teste pe echipamente care ar trebui aduse în perioada următoare”, a arătat conducerea Institutului Cantacuzino.

„Nu vrem să mergem pe hei-rup ca în 2013”

Potrivit acestora, deficitul de cadre medicale de pe secţia de vaccin antigripal nu s-a simţit foarte tare, pe motiv că producţia a fost una restrânsă. „Vom continua cu testările, dacă mergem pe heirup, cum s-a întâmplat în 2013, nu va fi bine. Toţi încearcă să-şi facă treaba cât mai bine cu putinţă”, au precizat reprezentanţii unităţii. Pe de altă parte, cercetători din institut au explicat că nu se ştiu foarte multe lucruri despre rezultatele testelor care au început în luna ianuarie. „E o secretomanie totală legat de aceste teste. S-au făcut nişte teste care nu au fost inoculate. Nu ştim dacă sunt OK sau nu, cert este că sunt şi altele în curs de derulare. În trei ani de zile, teste ca acestea puteau să facă mii, important era să ai rezultatul final, în fiolă, nu există. Rămâne de văzut ce se va întâmpla cu Institutul Cantacuzino, acum că a trecut la Ministerul Sănătăţii. Cât priveşte vaccinul, nici nu se pune problema să ieşim cu el în octombrie”, au declarat medici din Institut pentru „Adevărul”.

O problemă e legată de faptul că unul dintre echipamentele esenţiale nu a fost încă adus. „Aveam un echipament care făcea şi inoculare şi recoltare în acelaşi timp, dar acum există un aparat special pentru inoculare, producţie 2015, şi mai avem nevoie de unul, separat, pentru recoltare. Iar pe acesta din urmă nu-l avem”, subliniază medicii.

De ce nu s-ar putea produce vaccin în masă

O altă problemă care ar putea împiedica producţia în masă de vaccin o reprezintă lipsa acută de personal calificat, respectiv funcţiile cheie prevăzute în organigramă şi fără de care producţia de ser nu este sustenabilă.

Însă, lăsând la o parte faptul că nu ştiu exact câţi bani va obţine institutul pentru acest an, angajaţii afirmă că trecerea înapoi la Ministerul Sănătăţii le-a luat o piatră de pe inimă. Speră, totodată, ca salariile să nu mai fie îngheţate, la fel cum s-a întâmplat anul trecut, când au fost nevoiţi să supravieţuiască cu salariul minim pe economie. „E o limitare a numărului de persoane la nivel global, fiind în situaţie disperată, fără salarii, oamenii au plecat”, au subliniat reprezentanţii Institutului.

„Trecerea la Ministerul Educaţiei şi Cercetării a avut consecinţe dintre cele mai grave, în special din punct de vedere al salariaţilor, care nu au beneficiat nici de majorări salariale, nefiind incluşi la personal sanitar, şi care au fost la limita subzistenţei, motiv pentru care au ales să demisioneze”, a arătat, pentru „Adevărul”, şi Adrian Ionel, fostul director general al Institutului Cantacuzino. Unul dintre motivele pentru care Institutul Cantacuzino a ajuns pe butuci a fost managementul prost. Schimbările dese ale conducerii au pus cruce unităţii care a fost în 2010, în plină pandemie de gripă aviară, unul din cei 12 furnizori de vaccin din lume.

Sursa : adev.ro

Evadăm și noi puțin din letargie, sau acceptăm încă un viol asupra Democrației?

Ianuarie 22, 2017 2 comentarii

V-am tot spus… Nu pierdeți din vedere adevăratul scop al lui Liviu Dragnea, în tot acest bombardament mediatic… Gaura tehnocraților, atacarea legii care-i interzice unui infractor să fie premier, transformarea lui Ghiță în Elodia, ba chiar și grațierea colectivă a unor pedepse, toate sunt fumigene menite să mascheze adevărata apăsarea a domnului Liviu Dragnea – modificarea infracțiunii de abuz în serviciu într-o manieră ce va duce la dezincriminarea ei sau la dezincriminarea faptelor comise până la data reincriminării. Indiferent că povestea cu ordonanța de urgență e reală (ministrul de Justiție a confirmat-o parțial) sau e doar un balon de încercare, haideți să pricepem exact și să vedem cine scapă și de cine. Totul este să nu pierdeți din vedere jetonul marcat, ca la alba-neagra.

Războiul ăsta cu dezincriminarea abuzului are deja un an, an în care s-au făcut pași mici, răbdători, în această direcție. Asta pentru că beneficiarii sunt numeroși – 30% din dosarele DNA, zice Kovesi. Dar unul dintre ele, deja trimis în judecată, e mai dosar decât altele.

Primăvara trecută când Curtea Constituțională a dat cea mai proastă și mai ambiguă decizie din istoria sa, v-am explicat de ce e ticăloșie ce au făcut judecătorii CCR. De principiu ei au spus că abuzul în serviciu, adică fapta unui funcționar care prejudiciază statul cu intenție, trebuie să rămână infracțiune doar în măsura în care a încălcat legislație primară (o lege) iar nu norme de aplicare, hg-uri, etc.

Ticăloșia consta în faptul că în acest fel judecătorii CCR au deschis de fapt calea (oferind pretextul) modificării Codului Penal în Parlament, căci în ciuda acelei decizii Justiția a continuat să cerceteze și să judece astfel de fapte de corupție, una dintre ele referindu-se, pur întâmplător, la detașarea absolut nemernică a unor doamne funcționare de la Protecția Copilului Teleorman, la PSD Teleorman. Un abuz săvârșit de doamna Bombonica Dragnea în complicitate (instigare) cu șeful ei și al Consiliului Județean Teleorman de atunci, Liviu Dragnea. Abuzul e clar, intenția nu poate fi contestată (au muncit șapte ani la PSD, în timp ce le plătea statul să aibă grijă de copiii amărâți din cel mai amărât județ al României), legislația încălcată e primară.

Pe 15 iulie 2016 DNA a trimis rechizitoriul în instanță și, după judearea excepțiilor (toate respinse) Curtea Supremă a dispus în decembrie începerea judecății pe fond. Cum acest dosar nu e deloc complicat, cam prin aprilie-mai e posibil să avem o primă sentință, iar în toamnă o definitivă. Cu suspendare, cu executare, nu contează, dacă e găsit vinovat domnul Dragnea (care e deja condamnat cu suspendare în dosarul cu referendumul) merge obligatoriu la pușcărie. Înțelegeți acum de ce orice altceva e pentru el o vrăjeală secundară, o barieră de fum în care își organizează de fapt evadarea înainte de a fi condamnat? Înțelegeți de ce a insistat să-și pună niște pioni în fruntea Guvernului României? Pentru că orice om politic decent știe că după o astfel de mârlănie cariera lui ia sfârșit. Cât să-i datorezi lui Dragnea ca să faci ceea ce pare că nici Grindeanu nu vrea, dacă a plecat în SUA, lăsând guvernul pe mâna lui Sevil Shhaideh, pentru această vidanjare a trecutului lui Liviu Dragnea. Acum… ce facem noi?

În primul rând nu trebuie acceptată grațierea colectivă prin ordonanță de urgență, chiar dacă ordonanța nu va conține elemente de amnistiere sau modificări ale Codului Penal. Ordonanța intră în vigoare imediat, produce efecte după depunerea la Parlament, dar poate fi modificată ulterior la aprobare (așa cum s-a întâmplat cu ordonanța salariilor). Reacția societății trebuie să fie fermă. Dacă se dă fie și o ordonanță de grațiere colectivă ne vedem la ora 18 în fața Guvernului, dar vă încurajez să ieșiți la proteste și în alte orașe ale țării. (Timișoara? Grindeanu ăsta nu e cumva al vostru?)

Apoi, faptul că președintele țării a mears la ședința de guvern și o va prezida e un lucru bun, dar nu e suficient. Pot lua decizia și cu el acolo, dar nu cred că o vor face.

Ca lider al societății românești și ultim apărător al valorilor democrației, Președintele trebuie să preia inițiativa, să meargă chiar mai departe și să convoace urgent un referendum pentru aprobarea sau respingerea de către societate a unor grațieri colective sau amnistii penale. Nu numai de luări de poziții avem nevoie într-un astfel de moment. Avem nevoie de acțiune. A noastră, a societății. Noi trebuie să ne eliberăm, nu Dragnea. Noi trebuie să evadăm din prizonieratul călduț al nepăsării în care am accepta un astfel de viol al democrației, dând eventual un like pe facebook. Mămăliga fierbe! Hai să vedem dacă chiar e mămăligă.

Sursa : biziday.ro

Etichete:,

Băi, ştii ce vreau eu de Ziua Naţională a României?

Noiembrie 30, 2016 4 comentarii

Băi, ştii ce vreau eu de Ziua Naţională a României?

Efectiv m-am săturat de toată „parada” de Ziua Naţională. Cu profundul respect pe care îl am Armatei Române, este Ziua Naţională a României, nu Ziua Armatei!

De ce de fiecare dată trebuie să ne etalăm armamentul? Suntem cumva China, Rusia sau mai ştiu eu, Coreea de Nord? Îmi pare rău că avem reminescenţe comunistoide de oameni mici care au nevoie să îşi încordeze muşchii (rahitici militar) pentru a arăta că România contează!

Îmi pare rău de soldaţii Armatei Române care trebuie să defileze de ziua întregii naţiuni, în loc să stea cu copii lor de mână şi să se bucure că suntem o Românie (aproape) întreagă şi supravieţuitoare prin istorie.

De ce trebuie să stea oamenii, care ar trebui să îşi sărbătorească Marea Unire, după nişte garduri şi să privească în frig armata, iar apoi discursurile seci, plate, ne-credibile şi incredibil de lemnoase ale politicienilor? Mai mult, acum au ajuns să se certe ca inconştienţii pe cine invităm sau nu la parada militară! Voi sunteţi normali? Ce sărbătorim pe 1 decembrie, prietene?

Băi, ştii ce vreau eu de Ziua Naţională a României? Paradă cu cei mai tari profesori, cu elevii premianţi, cu ăia de au făcut voluntariat la dependenţii de droguri sau la copii cu SIDA, cu ăia care au făcut vreo descoperire neplagiată, cu investitorii care au făcut cele mai mari investiţii în producţie şi în locuri de muncă… şi cu încă mai câţi. Iar conducerea şi armata să stea afară, DUPĂ gard şi să ne păzească privindu-ne cum defilăm. Ce dracu?

Sursa: adev.ro

Etichete:

Prof. dr. Ilie Bădescu: Blestemul unui neam sunt tinerii cu „inimi bătrâne”

Septembrie 21, 2016 2 comentarii

„Iar noi locului ne ținem,// cum am fost așa rămânem.” (M. Eminescu).

ilie badescu

Un neam se ține de locul lui ca să poată dăinui. Pentru că locul lui de pe pământ are un corespondent al său în cer. Neamul își propagă ființa în timp și peste timp prin generațiile sale succesive. Care pot obosi, se pot risipi, pot asculta glasurile sireneleor de pe marea întindere a veacului și pot expune ființa neamului la teribile rătăciri. Mulți își imaginează că problema sentimentului de neam este o chestiune anacronică. Modul de raportare la această realitate sufletească poate fi unul inadecvat, dar această realitate ea însăși nu este nici sincronică nici anacronică, este pur și simplu reală. Pentru limpezire, să facem o necesară revenire la chestiunea specificului naţional, cea mai reprezentativă formă de specificare a genului omenesc.

„Cum se înveşnicesc românii?”

În sociologie se spune că „specificul naţional” este o chestiune de „apartenenţă”. Însă apartenenţa este o chestiune declarată. Eu mă declar român, ungur, francez etc. Dar eul, cel ce se declară, cine este? Obiectiv, spune Nae Ionescu, eu sunt vehiculul unei istorii, purtătorul unei tradiţii. Acesta este conţinutul obiectiv al identităţii care face din eul meu o realitate, ceva real şi deci specificat. Fără specificare, eul meu este pură virtualitate, iar ca aserţiune, este o abstracţie. Prima trăsătură a acelei istorii este una de esenţă spirituală, căci se referă la modul concret istoric şi durabil (persistent) în care un popor a rezolvat chestiunea răului, a răspuns provocărilor existenţei începând cu prima provocare, aceea a timpului şi a spaţiului. Provocarea timpului vizează un răspuns la întrebarea „cum mă pot sustrage morţii?” sau, şi mai precis: „cum mă înveşnicesc?”. Sigur că un ins poate ocoli această întrebare, dar nu poate ocoli esenţa ei, faptul îmbătrânirii, care, până la urmă, îl aruncă faţă-n faţă cu timpul şi, dacă nu mai are timp, este semn că a fost învins, a murit, adică n-a existat în timp, şi, deci, cu timpul acela, timpul s-a manifestat orb, a trecut „orbeşte” prin el, nu s-a poticnit în insul acela de nimic, de niciun rost, ca şi cum el nici n-ar fi existat pe suprafaţa existenţei, sub partea de cer dăruită lui. Sau, ceea ce e acelaşi lucru: insul acela n-a avut nici un rost, a trecut prin viaţă ca gâsca prin apă, adică nici n-a trăit, a fost mort înainte de a se trezi la viaţă, el a fost un adormit. În teoria imitaţiei, a lui G. Tarde, se spune că insul este purtat de „somnambulismul” imitaţiilor, adică starea socială este un somn prelungit, din care te vor trezi doar inovațiile. Deci, chiar şi în acest caz, el n-a putut ocoli chestiunea apartenenţei, a identităţii, doar că a fost vehiculul ei inconştient, pasiv, adică eul său a fost ca şi inexistent. Deşi are identitate, egologia lui identitară a fost şi este egală cu zero. Timpul colectivităţii sale s-a propagat prin el, ca timp obiectiv, dar n-a atins prin insul acela niciodată pragul conştiinţei de sine, al sineităţii libere. Adică n-a îmbrăcat forma timpului subiectiv, al timpului trăitor, care este fatalmente şi timp moral, căci prin mine se dezleagă chestiuni cum este aceea a binelui şi a răului, a iubirii şi a urii, a suferinţei mântuitoare ori a suferinţei absurde etc. Problema mea ca român în timp şi peste timp este deci aceasta: „cum se înveşnicesc românii?” (sau, la scară strict istorică: cum se perpetuează ei în şi prin timpul lor, trăit de ei ca timp etnic). Ne putem întreba, desigur, dacă nu cumva timpul colectiv însuşi, al unui popor, nu capătă, în anumite epoci, aceeaşi „decerebrare”, adică dacă nu cumva se poate întâmpla ca manifestarea sa obiectivă să nu se ridice la forma conştiinţei de sine active, ofensive, adică la forma unui sentiment identitar asumat, afirmat de acel popor în și prin mijlocirea generațiilor sale. Pentru că popoarele își propagă ființa prin mijlocirea generațiilor trecătoare.

Generațiile trec, dar ființa neamului rămâne.

Generațiile trec, dar ființa neamului rămâne. Însă la scara vreunei generații există riscul neasumării neamului, al unei atât de slăbite conștiințe de neam, încât pe durata secvenței sale istorice neamul își pierde cu totul consistența și puterea spirituală. Acea generație a venit pe lume deja îmbătrînită și a rămas așa, îmbâtrânind, pe durata trecerii ei, neamul însuși. Și atunci ne putem întreba, dacă nu cumva şi popoarele vegetează, în atari perioade, la scara unor asemenea generații, trecând prin timp străine de fiinţa lor, insensibile la „duhul”, la sufletul lor, ca popoare? Ceea ce ar fi o egologie etnoidentitară vidă, golită de conţinut, trădând un săzut sentiment al identităţii, al sinelui etnic. Generația aceea ar fi o generație alienată, obosită, una prin care ființa neamului își pierde vlaga, se arată vlăguită, decerebrată, obosită. Și tot astfel, există inși dar și generații atât de puternice în sentimentul lor de neam că nu le poți gândi decât prin trăsătura tinereții. Generația interbelică ne apare ca o generație tânără. Generația Labiș la fel. De câte ori pașii mi s-au potrivit, cât de pasger, cu oricare dintre marile figuri ale acestei generații, care a înobilat neamul românesc și cultura română, am avut sentimentul că pășesc lângă tinerii cei mai luminoși, radiind de strălucire, de vigoare, de frumusețe, emanând bucurie. Oricât de vârstnci ar fi, au inimi tinere. Și tot așa mi s-a întâmplat să pășesc, din nevoința contemporaneității, pe lângă tineri atât de bătrâni și așa de vlăguiți că am amuțit de milă și uimire. Așa de tineri și cu „inimi așa de bătrâne și urâte”, cum spune poetul. Timpul este, iată, categorie obiectivă şi totodată categorie trăitoare. Pentru fiecare, la rând, ins și generație, timpul este o întrebare. Eu, în chip direct și deopotrivă prin mijlocirea generației mele, sunt purtătorul acestei întrebări asupra modului în care îmi trec/petrec fiinţa etnică prin istorie, că vreau ori că nu vreau. Şi, în final, mă adaug la neamul din care fac parte ori mă scad din veşnicia lui, adică existenţa mea este un „scăzământ ontologic”.

Părăsirea neamului te smintește.

Când răspund unei asemenea întrebări (dacă răspund), eu mă descopăr în ipostasul general al celor care trăiesc istoria ca pe o cale a neamului întreg, împărtăşită de cei de azi cu cei de dinaintea lor, din vremea lor şi de după ei, înaintând prin timp ca pe o vale a mântuirii. Eu mă înveşnicesc în secvenţa de istorie care-mi revine prin darul vieţii numai prin şi numai dacă mă pot mântui cu tot cu neamul din care fac parte, cu cei de aceeaşi apartenenţă cu mine, ca unii pe care-i port în fiinţa mea; în caz contrar, eu sunt un eşec. Deci omul este locul bun sau rău al existenţei şi acesta este sensul acelei afirmaţii din limba română: „omul sfinţeşte locul”. Pentru om, aşadar, intrarea în existenţă este ca o plonjare într-un ocean de potenţiale risipiri, de teribile rătăciri, de vânturări (atractul plecării din ființa neamului), de împrejurări pierzătoare (xi), din care se poate sustrage făcând bine, săvârşind fapte bune, prin muncă şi statornicie (αi), iar la toate acestea veghează Dumnezeu (existenţa este „ograda lui Dumnezeu”, este „grădina divină” – α). Cu fiecare, aşadar, ca ins și ca generație, se împlineşte o speţă etnică ori, din contră, se risipeşte, se pierde pur şi simplu o şansă obiectivă. Cu fiecare dintre noi, fiinţa socială numită popor slăbeşte („se scade”) ori se întăreşte („se adaugă”). Asumându-mi neamul dezbătrânesc (mă adaug fiinţei sale nemuritoare), netrăindu-l, îmbătrânesc cu o viteză teribilă, mă întunec, nici nu-mi pot aminti că am trăit, căci însăşi amintirea este un proces de memorie colectivă, cum ne învaţă Jung. Nimic nu se adaugă în lume decât prin fiinţa morală a popoarelor, care nici nu memorează „întâmplările” altfel decât prin categorii paradigmatice, iar acestea sunt, fundamental și implicit, morale. Nu este oare semnificativ faptul că, etimologic, „întâmplare” vine de la „in templum”?! Iar „templum” înseamnă şi „locul unde augurii observau auspiciile”, „loc consacrat pentru auspicii” (deci cadru al profeţiei, al proorocirii), dar şi „tribună pentru discursuri, senat”, adică spaţiu al legitimării lucrurilor şi faptelor, aspect întărit de sensul tare al termenului care este acela de „templu”, „loc sacru”, „sanctuar”. Apartenența la un neam te sfințește. Părăsirea neamului te smintește, ba te poate și îndrăci, te aruncă în transa diavolească a înjurăturii de neam, spumegată și urât mirositoare, atestând demonul mut dinlăuntrul ființei tale stâlcite. Neamul este o variantă a Grădinii Raiului, lăsată de Dumnezeu în lume sub forma virtualizată a darului identității. A-l cultiva înseamnă a dobândi actualizarea grădinii. A-l desconsidera, în toate formele lui, înseamnă a pierde Raiul, a lăsa în paragină cea mai de preț grădină și singura casă a ființei care este neamul tău și limba pe care acesta o vorbește cu evlavie, nerușinat (ce penibilă este fuga de limba română în universități, în instituții etc. etc. Vae victis!). Întrebe-se tinerii sofisticați de azi, cât de mândri sunt de credința lor și de faptul că vorbesc românește, că sunt purtătorii unei comori sfinte, cum spune poetul basarabean, Mateevici: „limba noastră-i o comoară”. Și de câte ori, vai!, s-au simțit rușinați că sunt români, că vorbesc românește, că sunt de o stirpe cu sfinții și martirii neamului lor, cu eroii pe care manualul de istorie se sfiiește, în chip netrebnic, să-i memoreze cum se cuvine.

„Liturghia cosmică”.

Prin urmare, omul poate, prin faptele lui, să confirme caracterul sfinţit (dăruit) al existenţei; prin viaţa dăruită, prin fapte bune, prin vocaţie (expresia personalizată a harului) poate şi se poate adăuga „grădinii” vieţii, ori o poate urâţi, murdări, degrada, dezgrădi, prin pofte, dez măţ, nelimită, nesăbuinţă, nesimţire de sine însuși și de neamul său etc. El este „locul” (y) în care se rezolvă, iată, ecuaţia existenţei şi, deci, chestiunea răului. Românii, aşadar, se înveşnicesc prin mântuirea întru Hrsistos Domnul, angajând în acest scop (aducând la dimensiune verticală, ascendentă) concepţia despre muncă, stabilitate, vecinătate etc., adică tocmai „spaţialitatea”, dimensiunea orizontală a existenţei. Altfel spus, am putea răspunde că românii răspund întrebării timpului prin ceea ce Mircea Eliade a denumit creştinism cosmic, înveşnicirea naturii şi a convieţuirii, iar tehnica folosită este „liturghia cosmică”, proiectarea existenţei în taina participării mistice a întregii firi la Sf. Liturghie, ca în nunta mioritică. Acest fel de a fi, a simţi, a gândi şi a acţiona împreună cu ceilalţi se fixează, la rândul său, în tipare durabile, care au proprietatea de a sistematiza traiul în comun şi de a schematiza temele vieţii zilnice. Thomas şi Znaniecki, sociologi americani, au numit aceste tipare scheme sociale. Graţie lor, omul poate organiza existenţa, iar defecţiunea lor dezorganizează societatea în întregul ei. Noi am numit aceste „tipare” sau feluri pilduitoare de a fi „învăţături spirituale”. Când aceste învăţături sunt împărtăşite de popoare, prin generațiile lor, le numim „învăţături populare” sau ale popoarelor. Elitele pot urma aceste învăţături sau nu şi, în acest din urmă caz, ele se îndepărtează până la înstrăinare de popoarele peste care superfetează.

Cine se leapădă de neam se poate lepăda şi de Dumnezeu.

Popoarele au memorat numai acele învăţături care cuprind secretul manifestărilor împlinitoare, care fac din fiecare ins un purtător al vasului tainic al împlinirii fiinţei colective, adică un „preot al creaţiei” şi al părtăşiei cu neamul. Unii poartă acest vas al darurilor cu toată responsabilitatea, alţii, din contră, îl aruncă mereu, căci vasul acesta are proprietatea de a reveni la fiecare dintre noi ca o invitaţie la slujire şi deci ca un prilej de relua tă împlinire a menirilor spirituale, de fiinţă ale insului. Încât timpul tău, dăruit ţie prin darul vieţii, poate fi interval de graţie, adică de manifestări împlinitoare şi deci de bucurie, ori, din contră, poate deveni un cadru de nesfârşite risipiri, de viaţă fără sens, de suferinţă absurdă. Insul purtător şi împlinitor de daruri este destinat, iată, graţierii. Din contră, cel ce nu conteneşte să risipească darurile, în frunte cu darul apartenenţei, îşi risipeşte însăşi viaţa, o transformă în ca dru al unei bizare liturghii întoarse, căci, în loc de a împlini darurile, le risipeşte, le aruncă de la sine, ceea ce este tot una cu pragul apostaziei, cu păgânismul. Lepădarea de neam este, iată, act antiliturgic, liturghie întoarsă, antecamera apostaziei. Cine se leapădă de neam se poate lepăda şi de Dumnezeu. Spunem că insul acela dispreţuieşte învăţăturile graţierii, care ne învaţă calea spre mântuire şi alege, în schimb, învăţături false, căci cuprind în ele promisiuni mincinoase. Le numim, de aceea, idolatrii, adică pseudoînvăţături zidite de învăţători mincinoşi, de îndrumători şi iniţiatori în „cultul” răsturnat al pierderii şi al nimicirii.

Sursa: Revista Art-Emis

Etichete:,
%d blogeri au apreciat asta: