Uciderea lui Eminescu

… Veacul nostru ni‑l umplura saltimbacii şi irozii…

În izvoarele bătrîne pe eroi mai pot sa caut;

Au cu lira visătoare ori cu sunete de flaut

Poţi să‑întîmpini patrioţii ce‑au venit de‑atunci încolo ?

Înaintea acestora tu ascunde‑te, Apollo !

O, eroi! care‑n trecutul de măriri vă adumbriseţi,

Aţi ajuns acum la modă de vă scot din letopiseţi,

şi cu voi drapîndu‑şi nula, va citează toţi nerozii,

Mestecînd veacul de aur în noroiul greu al prozii.

Rămineţi în umbra sfîntă, Basarabi şi voi Muşatini,

Descălecatori de ţară, dătători de legi şi datini,

Ce cu plugul şi cu spada aţi întins moşia voastră

De la munte pîn’la mare şi la Dunarea albastră.

Au prezentul nu ni‑i mare ? N‑o sa‑mi dea ce o să cer ?

N‑o sa aflu între‑ai noştrii vre un falnic juvaer ?

Au la Sybaris nu suntem lînga capiştea spoieli ?

Nu se nasc glorii în stradă şi la uşa cafenelii,

N‑avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi

În aplauzele grele a canaliei de uliţi,

Pamblicari din alte ţări, care joacă ca pe funii,

Măşti cu toate de renume din comedia minciunii ?

Au de patrie virtute, nu vorbeşte liberalul

De ai crede ca viaţa‑i curata ca cristalul ?

Nici visezi că înainte‑ţi sta un stîlp de cafenele,

Ce îşi rîde de‑aste vorbe îngîndu‑le pe ele.

Vezi colo pe urîciunea fără suflet, fără cuget,

Cu privirea‑mpăroşata şi la fălci umflat şi buget,

Negru, cocoşat şi lacom un isvor de şiretlicuri,

La tovarăşi săi spune veninoasele‑i nimicuri;

Toţi pe buze‑avînd virtute, iar în ei moneda calpă,

Quintesenţa de mizerii de la creştet pîna‑n talpă,

şi deasupra tuturora, oastea să şi‑o recunoască,

Îşi alunga pocitura bulbucaţii ochi de broască…

Dintr‑aceştia ţara noastră îşi alege astazi soli !

Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii,

În cămeşii cu mîneci lunge şi pe capete scufie,

Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.

Patrioţii ! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,

Unde spumega desfrîul în mişcări şi în cuvinte,

Cu evlavie de vulpe, ca în strane şed pe locuri

şi aplaudă frenetic schime, cîntece şi jocuri…

şi apoi în sfatul ţarii se adun ca sa admire

Bulgîroi cu cefa groasă, gregotei cu nas subţire;

Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,

Toată greco‑bulgarimea e nepoata lui Traian ?

Spuma asta‑nveninată, asta plebe, ast gunoi

Să ajung‑a fi stapînă şi pe ţară şi pe noi ?

Tot ce‑n ţarile vecine e smintit şi stirpitură,

Tot ce‑i însemnat cu pata putrejunii de natură,

Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,

Toţi se scurseră aicia şi formeaza patrioţii,

Încît fonfi şi flecarii, găgăuţi şi guşaţii,

Bîlbiiţi cu gura strîmbă sunt stăpînii astei naţii !

Voi sunteţi urmaşii Romei ? Nişte răi şi nişte fameni !

I‑e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni !

şi aceasta ciumă‑n lume şi aceste creaturi

Nici ruşine n‑au sa ieie în smintitele lor guri

Gloria neamului nostru spre‑a o face de ocară,

Îndrăznesc ca să rostească pîn’şi numele tău… ţară !

La Paris în lupanare de cinismu şi de lene,

Cu femeile‑i pierdute şi‑n orgiile‑i obscene,

Acolo v‑aţi pus averea, tinereţile la stos…

Ce a scos din voi Apusul, cînd nimic nu e de scos ?

Ne‑aţi venit apoi drept minte o sticluţa de pomada,

Cu monoclu‑n ochi, drept arma beţişor de promenada,

Vestejiţi fără de vreme, dar cu creieri de copil,

Drept ştiinţă‑avînd în minte vre un vals de Bal‑Mabil,

Iar în schimb cu averea toată vreun panuc de curtezană…

O, te‑admir, progenitură de origine romană !

şi acum priviţi cu spaima faţa noastră sceptic‑rece,

Vă miraţi cum de minciuna astazi nu vi se mai trece ?

Cînd vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă

Numai banul îl vîneaza şi cîştigul fără muncă,

Azi, cînd fraza lustruită nu ne poate înşela,

Astazi alţi sunt de vină, domnii mei, nu este‑aşa ?

Prea v‑aţi arătat arama, sfîşiind aceasta ţară,

Prea făcuraţi neamul nostru de ruşine şi ocară,

Prea v‑aţi bătut joc de limba, de strabuni şi obicei,

Ca să nu s‑arate‑odată ce sunteţi ‑ nişte mişei !

Da, cîştigul fără muncă, iată singura pornire;

Virtutea ? e‑o nerozie; Geniul ? o nefericire.

Dar lăsaţi macar strămoşii ca să doarma‑n colb de cronici;

Din trecutul de mărire v‑ar privi cel mult ironici.

Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punînd mîna pe ei,

Să‑i împarţi în doua cete: în smintiţi şi în mişei,

şi în două temniţi large cu de‑a sila să‑i aduni,

Să dai foc la puşcarie şi la casa de nebuni !”

 

Mihai Eminescu – Scrisoarea III‑a

 

O CRIMĂ ODIOASĂ CARE POATE FI GHICITĂ NUMAI DE CĂTRE CEI INIŢIAŢI ÎN SECRETELE TERIFIANTE ALE FRANCMASONERIEI

 

Dovezi suficient de clare ale distrugerii încăpăţânate şi sistematice al genialului nostru poet român Mihai Eminescu de către francmasoni. O probă în plus că francmasonii folosesc toate mijloacele lor diabolice pentru a‑l ostraciza şi anihilia pe cei care îi deranjează. (Prezentul fragment prezentat de noi cu consimţământul autorului, provine din lucrarea „A doua viaţă a lui Eminescu” care a fost scrisă de Nicolae Georgescu

şi a apărut la editura Europa Nova, Bucureşti 1994 )

 

Jocul cifrelor şi al întâmplării… care în realitate este necesitate

 

… Un bătrân „farmazon” (fracmason) îmi împuia capul, prin clasele de sus ale liceului, cu fel de fel de cifre şi cabale. „Numără, îmi zicea mereu, parcă vrăjit de cuvântul acesta, numără tot ce vezi, tot ce e făcut de mână de om, ca să te convingi că…” Lua suta de lei, mi‑o aşterenea pe colţul mesei şi‑mi număra chenarele (o poate face oricine, oricând): erau 48, iar în medalion se găsea Nicolae Bălcescu, emblema Paşoptismului, şi la şcoală mi se spunea, după manualele rolleriste, că revoluţia burgezo‑democratică de la 1848 abia acum se desăvârşeşte, „în anii noştri”. Îmi arăta ferestrele „Poştei”, clădire nouă, mi le număra şi ieşeau… 48. Un covor oltenesc expus în vitrina magazinului avea 48 de cocoşi stilizaţi. Ajunsese, în fond, să mă agaseze cu explicaţiile lui că jumătatea lui 48 este 24, treimea este 16, care înmulţit cu 4 dă 64 şi mai departe trebuie luat în „calcul” şi 12 care, e‑hei!, se adaugă şi se scade în „sistem”. Pierduse, pare‑mi‑se, un proces ‑ şi‑mi număra cuvintele sentinţei: formau una din aceste cifre ciudate şi bătrânul „farmazon”  (fracmason) era convins că asta înseamnă trădare, aranjament, păi sigur că da, pedeapsă…

 

N‑am dat niciodată importanţă acestor „fleacuri”, iar despre bătrânul maniac al cifrelor din tinereţea mea moldavă nu mai ştiu astăzi nimic. Preceptul lui după care „diavolul se ascunde în amănunte”, l‑am regăsit peste ani la Goethe, iar vorba lui cea mai deasă: „Micile supărări devin mari când sunt foarte mici”, la Papini. Despre francmasonerie am citit şi eu, ca tot omul, câteva cărţi bunicele, din curiozitate profesională, şi multă literatură de ocazie, dar sistemul cifrelor ca cifruri nu m‑a interesat deloc. Se întâmplă totuşi uneori să‑ţi aduci aminte de fleacuri în toiul unor acţiuni cât se poate de serioase. „Nescio quid meditans nugarum”, al lui Horaţiu, tradus de Eminescu: „Pierzându‑ţi timpul tău cu dulci nimicuri”, e ca un mic motoraş pus să facă scântei pentru a porni, în vreme de îngheţ, motorul cel greu al buldozerului ori compresorului. În căutările mele de eminescologie mi s‑a întâmplat, nu o dată, să întâlnesc acte privitoare la viaţa poetului pe care n‑am ştiut să le interpretez, ori nu le‑am putut înţelege. Stai ca hipnotizat în faţa unui petec de hârtie, îl citeşti de la cap la coadă, apoi de la coadă la cap, îl întorci pe toate feţele şi nu iese cu nici un chip chichiţa, imensul angrenaj al informaţiei se blochează, îngheaţă. Parcă ai în faţă nu o hârtie scrisă, ci o ceaşcă de cafea care te invită la fantezie.

 

Azi au apărut şi la noi o sumedenie de cărţi despre francmasonerie, unde grămezi de mistere sunt „revelate” ‑ astfel că nu cred să mai deranjeze pe cineva observaţiile mele privind actele de mai jos. Aceste texte pot interesa, în egală măsură, pe cifratori, dar omul tehnic trebuie avizat că se află în faţa unor documente de importanţă excepţională în înţelegerea destinului lui Eminescu. Ori, e un lanţ nesfârşit de coincidenţe, ori treaba e serioasă, şi atunci e groasă de tot.

 

Iată, mai întâi, interogatoriul lui Eminescu, în ospiciul din strada Plantelor, la 12 iunie 1889, cu trei zile înainte de moarte:

 

‑ Cum te cheamă?

‑ Sunt Matei Basarab, am fost rănit la cap de către Petre Poenaru, milionar, pe care regele l‑a pus să mă împuşte cu puşca umplută cu pietre de diamant cât oul de mare.

‑ Pentru ce?

‑ Pentru că eu fiind moştenitorul lui Matei Basarab, regele se temea ca eu să nu‑i iau moştenirea.

‑ Ce‑ai de gând să faci când te vei face bine?

‑ Am să fac botanică, zoologie, mineralogie, gramatică chinezească, evreiască, italenească şi sanscrită. Ştiu 64 de limbi.

‑ Cine e Poenaru care te‑a lovit?

‑ Un om bogat care are 48 de moşii, 48 de râuri, 48 de garduri, 48 de case, 48 de sate şi care are 48 de milioane.

 

Aceste 4 întrebări şi 4 răspunsuri constituie un text cu cele mai ciudate simetrii cu putinţă. Că Eminescu se compară pe sine cu Matei Basarab, nu e neapărat o ciudăţenie. Am arătat, în mai multe rânduri, că Matei Basarab este voievodul preferat al ziarului Timpul, citat foarte des în teoriile sociale din anii 1880‑1883, şi mai ales în contextul polemicii cu A.D. Xenopol şi ceilalţi istorici de la Românul pe marginea lui Tudor Vladimirescu. În 1882‑1883, în plin elan creator, Eminescu proiecta înfiinţarea unei societăţi „Matei Basarab” (aşa cum era „Societatea Carpaţii”, aşa cum va fi „Societatea Petru Maior” în Transilvania), ale cărei scopuri rămân consemnate în manuscrisele sale: „O organizare între români asemenea societăţii francmasonilor şi iezuiţilor şi a bisericii catolice. Pretutindeni oameni care să ţie registru de tot sufletul românesc. Cel slab trebuie încurajat şi lăudat pentru ca să devină bun; trezită deşertăciunea lui, decorat la nevoie, trezite mii de speranţe în el, în caz de extremă nevoie ajutat chiar. Să se simtă că Societatea Matei Basarab reprezintă o putere enormă.” Concomitent, în Timpul, legând numele domnitorului valah de o expresie din Scrisoarea III, el scria: „Nu zicem ca sub cerul acestei ţări să nu trăiască şi să nu înflorească oricâţi oameni de altă origine. Dar ceea ce credem, întemeiaţi pe vorbele bătrânului Matei Basarab, e că ţara este, în linia întâi, elementul naţional, şi că e scris în cartea veacurilor ca acest element să determine soarta şi caracterul acestui stat”. Matei Basarab şi Tudor Vladimirescu sunt, pentru Eminescu, cei doi „stâlpi” care punctează istoric „mlaştina fanariotă”: a‑i fi numit, pe oricare dintre aceştia doi, era firesc de vreme ce el se considera continuatorul legitim al lor.

 

E o „logică” în identificarea poetului cu Matei Basarab. Petre, sau Petrea Poenaru, conţine în numele său „pietrei”, numele obiectului care a lovit fruntea poetului, şi iarăşi pare logică asocierea. Mai puţin logică pare prezenţa fizică a acestui personaj în stabilimentul din strada Plantelor: ştim despre el că era tenor, din familia mare a actorilor, aşadar lume frecventată de Eminescu. Nu era un străin, un oarecare, ci îl cunoştea pe poet. Poetul pretinde că‑i cunoaşte şi scopul loviturii. Cât despre puşca umplută cu „pietre de diamant”, aminteşte de o baladă populară: „A plecat la vânătoare/ Să vâneze căprioare/ Căprioare n‑a vânat/ Şi el singur s‑a împuşcat/ Cum pistol de diamant/ Cu gloanţe de briliant.” Iată‑l pe Eminescu în postura vânătorului care se vânează singur, care cade în propria‑i cursă ‑ justificabil la un aşa zis bolnav psihic. Modelul se regăseşte în cercul lui Hyperion, care înseamnă întoarcere către sine.

 

Este vorba însă de un act juridic, un interogatoriu luat de către un judecător pentru a stabili că poetul este bolnav şi pensia pe care i‑o votase parlamentul nu poate fi ridicată de către el însuşi, nefiind în deplinătatea facultăţilor mintale. Banii erau necesari pentru acoperirea cheltuielilor de până atunci suportate de stabiliment. Dacă asta s‑a vrut demonstrat, asta s‑a demonstrat.

 

În condiţii normale, parchetul ar fi trebuit sesizat din oficiu şi ar fi trebuit interogat şi autorul prezumtiv al crimei, numitul Petre Poenaru. Nu există un asemenea interogatoriu; cu actorii se procedează ca la teatru, am zice…

 

Avem, deci adevăruri mari la mijloc; cum să le legăm? De ce a fost considerat acest act documentul fundamental, oficial al nebuniei lui Eminescu?

 

Şi atunci cum să nu încerci al studia şi cu alte măsuri? Cifrele 64 şi 48, cu care îmi împuia capul în tinereţe bătrânul meu prieten, asigurându‑mă că sunt de sorginte francmasonică, se află în text. Încercăm a număra cuvintele. O poate face oricine. Până la „ştiu 64 de limbi”, în răspunsurile poetului sunt exact 64 de cuvinte (dacă respectăm câteva reguli: nu‑i din al doilea răspuns se citeşte ca un singur cuvânt, iar 64, deşi este cifră se ia în calcul ca un cuvânt. Se poate elimina din calcul cifra 64 şi citi „nu‑i” ca două cuvinte. Iese aceeaşi sumă). Orice sistem cifric are în fond cheia lui; să le încercăm succesiv pe acestea două, adunând cifrele şi citind unele ligaturi împreună. Textul atenţionează: nu e vorba de 64 de limbi ci de 64 de voci. Experienţa poate continua. Precizăm din capul locului că noi nu am epuizat toate relaţiile numerice dintre aceste cuvinte. Nu ne propunem a lua locul cifratorului, ci doar a sesiza existenţa unui cifru care dă de gândit. Să numărăm cuvintele din primul răspuns, considerat la două cuvinte: sunt exact 33 de voci. Asta da, ştie oricine că e cifră masonică! A fost Eminescu francmason şi a răspuns cifrat? Asta înseamnă că nu era nebun! Reţinem: dacă socotim la un cuvânt iese un total de 32. Al doilea răspuns are 16 cuvinte: nu‑i îl socotim ca două cuvinte. Dacă socotim nu‑i ca un singur cuvânt, obţinem 15 cuvinte, care adunate celor 33 anterioare (în prima variantă) dau cifra 48, prezentă ca cifră în text. Este un sistem de socotire „încrucişat”, care cere atenţie şi… distribuţie. Mai mult, al treilea răspuns are tot 16 cuvinte, cu cifra 64, şi tot 15 cuvinte fără cifră. Aşadar, dacă adresantul uită să adune la primul răspuns de 33 de carate, pe următoarele 15 cuvinte, este atenţionat a doua oară, după care, în cel de‑al treilea răspuns, cifra 48 se repetă de 6 ori: semnal puternic. Asta, pe prima diagonală a încrucişării (33 + 15 + 15). Pe cea de‑a doua diagonală a încrucişării „ies” frumoasele sume: 32  16 + 16, adică 16 * 4 = 64. Simetriile sunt atât de bine construite, încât este limpede că textul, în întregul său, a fost lucrat migălos. Patru întrebări şi patru răspunsuri: 4 * 4 = 16; aceasta pare a fi cifra de bază care trebuie luată în calcul. Primele trei întrebări au 16 cuvinte (socotind ce‑ai din întrebarea a treia drept două cuvinte). A patra întrebare are 7 cuvinte (te‑a, două cuvinte) şi bănuim că trebuie să mai fie unul pentru totalul de 24 cuvinte al tuturor întrebărilor: într‑adevăr, în „cine e Poenaru care te‑a lovit” trebuie, poate, presupus prenumele anunţat de Eminescu: „Petre Poenaru”. Această omisiune are importanţa ei: totalul cuvintelor din întregul text (adăugând şi cifrele, fără a socoti ligaturile câte un cuvânt) este 111 cuvinte. Adăugând cifra 1 pentru cuvântul presupus lipsă, iese suma de 112: exact 16 * 7 = 112. În text sunt 7 cifre (o dată 64 şi de 6 ori, 48).

 

… Pe mine nu mă interesează, de fapt, semnificaţiile acestor cifre totale în sistemul cifric presupus. Constat doar că, relaţiile numerice dintre cuvinte sunt suspect de exacte, ceea ce înseamnă că actul, în întregul său, este un fals. Cade dintr‑un condei valoarea probatorie a acestui act. La 12 iunie 1889, poetul spune lucruri de bun simţ, că se consideră moştenitorul lui Matei Basarab şi că tenorul Petrea Poenaru l‑a lovit la cap. Spusele lui sunt, însă, „rebusate”. De către cine? Vom reveni, desigur, când va trebui să facem puţină istorie literară. Până atunci, îi rog pe francmasoni să nu mă suspecteze de reavoinţă sau reacredinţă; mai bine să ajute la elucidarea crimei comise împotriva lui Eminescu, dacă pot.

 

Acum, că am câştigat o „siglă”, putem măsura cu ea şi alte documente eminesciene. Coborâm în timp la cele mai importante acte ce‑l privesc, cel din 28 iunie 1883, ziua când „a înnebunit” Eminescu. Iată, aşadar, anunţul Românului, ziarul cu care Eminescu se afla în polemică: „Aflăm cu sinceră părere de rău că d. Mihai Eminescu, redactor la ziarul Timpul, tânăr plin de talent şi înzestrat cu un deosebit geniu poetic, a căzut greu bolnav. Sperăm că boala sa nu va fi de cât trecătoare şi că în curând vom putea anunţa deplina sa însănătoşire”.

 

Se observă că şi în acest anunţ din ziarul „Românul” numărul total de cuvinte al textului este de 49. Anunţul a apărut la 1 iulie 1883, şi nici un ziar nu‑l preia deocamdată. Iată însă şi „răspunsul ziarului Timpul, ziarul lui Eminescu, răspuns care vine după 2 zile, la 3 iulie: „Unul dintre colaboratorii acestei foi, d. Mihai Eminescu, a încetat de a mai lua parte în redacţie, atins fiind în mod subit de o gravă boală.

 

Ne place însă a spera că lipsa dintre noi a acestui stimat confrate nu va fi de cât de scurtă durată şi că ne va fi dată fericirea de a anunţa revenirea sa sănătos la funcţiunile de până acum.”

 

Acest anunţ‑răspuns are un număr de 65 de cuvinte. Pentru a obţine la ambele anunţuri un număr simbolic (pentru francmasoni!) de cuvinte, adică 48 de cuvinte pentru primul anunţ şi 64 de cuvinte pentru al doilea anunţ‑răspuns, se scad din ambele texte d., prescurtarea de la domnul. Se observă, de asemenea, cuvintele similare care apar în cele două anunţuri: de, că, d., Mihai, Eminescu, la, şi, a, să, sa, nu, va, fi, de, cât, în, adică 16 cuvinte. Cu o zi înainte, la 2 iulie 1883 (când nu dăduseră încă ştirea despre Eminescu!) Timpul anunţa pe pagina întâi, în 16 cuvinte: „Cu începere de astăzi, 1 iulie, direcţiunea politică şi redacţia ziarului Timpul este încredinţată d‑lui Mihail Paleologu.” (cifra nu se socoteşte)! Ciudata cifră 16 se regăseşte până şi în bileţelul pe care i l‑a trimis d‑na Szoke, soţia lui Slavici, lui Titu Maiorescu la 28 iunie 1883: „Domnul Eminescu a înnebunit. Vă rog faceţi ceva să mă scap de el, că e foarte rău.”

 

Revenind la „dialogul” dintre cele două ziare, observăm că Românul anunţă în 2 fraze, iar Timpul răspunde tot în 2 fraze, după două zile ‑ spunând apăsat că Eminescu a fost dat afară din redacţie! Acest lucru îl urmăreau „stimabilii” de 3 ani, de când Eminescu îi incomoda cumplit cu polemicile şi dezvăluirile sale! Atenţie, însă: nici „anunţul”, nici „răspunsul” nu zic mai mult decât „greu bolnav” ori „boală gravă”: nu se pronunţă cuvântul „nebunie”; acesta este implicat, presupus.

 

De ce anunţă adversarii boala lui Eminescu şi nu propriul său ziar? Facem menţiunea că împrejurările crizei din 28 iunie 1883, anume întâmplările din Cafeneaua „Capşa”, nu se tipăresc acum; sunt ştiute, probabil, doar din zvon public. Abia în 1911, după 28 de ani, se vor povesti aceste lucruri ca simple amintiri. Acum, la 28 iunie 1883 vestea pică precum un fulger: Eminescu este dat afară din presă. De ce? O „boală gravă”. În martie‑aprilie 1883, în cursul unor polemici obişnuite, ca să zicem aşa, ziarele satelizate de către „Românul” insinuau că autorul articolelor de la Timpul (nenumit, desigur) este incoerent, nu are logică, „Dumnezeu i‑a luat minţile”. L’Independece roumaine titra un editorial de Grigore Ventura” „Le medicin s’il vous plaît”. Şi totuşi, textele incriminate de incoerenţe logico‑mintale sunt în ediţie, se pot vedea de oricine, în afară de faptul că autorul lor este în dezacord cu sistemul de prezentare al realităţii de către redactorii cu care polemizează ‑ şi în afară de tonul cam dur al polemicii! ‑ nimic din ceea ce ar putea constitui o dovadă „medicală” a nebuniei.

 

… Vorba e: ce ne facem noi cu aceste „parole”, cu aceste „semne” ciudate în texte? La 1883, în momentul crizei şi la 1889, înainte de moarte, cifrele 48 şi 64 îşi fac de cap. Ori sunt coincidenţe pur şi simplu, ori secretomania francmasonică a lucrat cu spor, pentru atunci şi pentru timpul viitor.  Actul şi „actorii” lui

 

Textul‑parolă din 12 iunie 1889, interogatoriul luat lui Mihai Eminescu în ospiciul din strada Plantelor, pentru a i se dovedi incapacitatea mintală, are o istorie destul de interesantă. Desigur, el se află în biografia dedicată de George Călinescu poetului, dar este fragmentat, astfel că nu atrage atenţia cifratorului: în locul întrebării a patra („Cine este Petrea Poenaru care te‑a lovit?”) biograful parafrazează: „Întrebat cine este atentatorul, declară”. Nu este prima oară când George Călinescu citează fragmentar acte şi documente privitoare la Mihai Eminescu; dimpotrivă, aceasta este metoda de lucru, putem zice, a biografiei sale. La modul general, se poate afirma că istoricul literar a parcurs întreaga bibliografie, şi‑a format o părere despre subiect, după care înfăţişează cititorului această părere/impresie argumentându‑şi‑o cu piesele care i se par necesare. Este metoda de lucru a oricărui biograf ancorat în pozitivism: el va scurta imensităţile materialului documentar, reţinând esenţialul, sintetizând. În ceea ce‑l priveşte pe Eminescu, biografiile care i s‑au dedicat au tocmai acest specific: curg din sinteză în sinteză, toţi autorii, fără excepţii semnificative, au „impresia” că deţin adevărul ultim şi încearcă să îl desfăşoare în cuvinte cât mai simple, să fie cât mai convingători. Nu s‑au creat, încă, acele „complexe” eminesciene, nu s‑a studiat, de pildă, momentul cutare din viaţa lui Eminescu din unghiuri diferite ori complementare, nu fac obiectul unei cercetări multiple nici măcar momentele de răscruce din viaţa poetului. Identitatea punctelor de vedere duce la o diversificare monotonă a tratării materialului. Ce să spui, de pildă, despre recluziunea lui Mihai Eminescu la Mănăstirea Neamţ (1886‑1887), decât că nebunul şi‑a găsit locul, iar apoi să adjectivezi cât mai viu modelul dat? Ceea ce lipseşte la ora de faţă în complexul Eminescu este o critică temeinică a izvoarelor, fie chiar şi a celor narative. Mărturiile despre recluziunea lui Mihai Eminescu la Mănăstirea Neamţ, de pildă, vin din partea unui medic socialist, Panait Zosin, care are o viziune socialist‑utopică asupra lumii, care nu l‑a văzut pe Eminescu, ci doar a auzit despre el, care era botoşănean şi avea o anumită încredere în sine însuşi ca „genius loci” etc. În numele său, ca specialist nu este crezut un istoric, Rudolf Şuţu, nu se dă crezare amintirilor lui Gala Galaction care vorbeşte despre un Eminescu întreg la minte în momentele respective, nu se dă crezare nici măcar actelor de bucătărie ale stabilimentului, întocmite de mâna poetului. Ce trebuie, în fond, ca să se poată ieşi din acest impas? Desigur, mai întâi un corpus de documente, editarea cu grijă şi atenţie a tuturor mărturiilor în discuţie. De multe ori, adevărul se află în partea necitată, evitată a documentelor pe care le mânuieşte chiar şi un George Călinescu. Ne vom întâlni în cursul acestei lucrări cu asemenea realităţi.

 

Ca să revenim la actul cifrat din 12 iunie 1889, câteva consideraţii se impun. Acest text a fost editat prima oară de către Radu D. Rosetti în Adevărul literar şi artistic din 27 septembrie 1922, şi sunt demne de atenţie observaţiile acestuia, omise de biografii lui Eminescu. Le redăm: „Un funcţionar de la Secţia a 2‑a a Tribunalului Ilfov, aşezând arhiva, a dat peste un dosar care va interesa, desigur, pe biografii lui Eminescu, într‑un mod deosebit. E vorba de dosarul punerii sub interdicţie a marelui poet, cu numărul 645 din 1889, în care se găseşte răspunsul la interogatoriu al acestuia, precum şi raportul medico‑legal al specialiştilor numiţi de Parchetul de Ilfov să‑l ancheteze. Dându‑ne seama de discreţia cu care trebuie tratată chestiunea şi eliminând tot ce ar putea să atingă dureros pe admiratorii genialului inspirat, dăm în vileag numai ce credem de cuviinţă, lăsând altora sarcina delicată de a completa studiul medical şi psihiatric al figurii marelui dispărut, cu noile acte puse la dispoziţie. Se ştie că Mihai Eminescu lovit, în iunie 1883 de „nemiloasa fatalitate ereditară” cum o numeşte Maiorescu în prefaţa „Poeziilor” publicate în 1890 în editura Socec, a fost internat în diferite sanatorii, atât în ţară cât şi în străinătate, şi între sfârşitul lui 1884 şi începutul lui 1889 părea vindecat, când în 1889 autorităţile sesizate de cei în drept l‑au internat din nou în spitalul <Caritas> din Bucureşti”.

 

Întrerupem, pentru a atrage atenţia că, într‑adevăr, acest lucru „se ştia” bine, în anii ’20 de către foştii cunoscuţi şi apropiaţi ai lui Eminescu (trecuseră abia 30 de ani de la moartea poetului): că între 1884‑1889 poetul era vindecat, dar, din când în când, mai mergea pe la spitale. Biografiile moderne instituiesc modelul tiranic după care „nebunia” şi‑a aşternut definitiv umbra după primul atac, cel din iunie 1883, până la moarte, iar în intervalul 1884‑1889 poetul n‑a mai creat nimic etc. „Legendele” eminesciene vorbesc, însă, până astăzi de „caiete” cu poezii ale poetului pierdute, furate, ascunse în această perioadă. Biografii săi trec sub tăcere până şi faptul că în buzunarul de la haina în care şi‑a dat duhul, în 15 iunie 1889, se aflau scrise de mâna lui poeziile „Viaţa” şi „Stelele în cer” (vor fi publicate în „Fântâna Blandusiei”), ori discută cu un relativism suspect poezia „De ce nu‑mi vii…” trimisă de Eminescu de la Mănăstirea Neamţ în ianuarie 1887, la Convorbiri Literare şi apărută în februarie. Desigur, în lada cu manuscrise de care poetul era despărţit se regăsesc ciorne şi variante ale acestor poezii; desigur, poetul scria din amintiri şi retuşa, perfecţiona din amintiri. Desigur că, în sensul lăzii cu manuscrise, acestea nu sunt creaţii noi. Dar, de ce ar fi avut nevoie Eminescu să inventeze motive poetice noi, poezii noi, când zeci şi sute de poezii „vechi” îşi aşteptau, în celebra ladă, dar şi în mintea lui, forme ultime? Cei care l‑au vizitat pe Eminescu la Botoşani vorbesc de o puzderie de hârtii scrise de către poet, unele luate de A.C. Cuza şi descifrate, altele luate de rudele poetului. Chiar în strada Plantelor, în mai‑iunie 1889, vizitatorii lui Eminescu bolnav vorbesc de maldăre de hârtii scrise de către el, aruncate la coş, ori măturate de femeia de serviciu. Argumentul „creativităţii” cade dintr‑un condei în faţa abundenţei de mărturii documentare şi, cu el, diagnosticul medical. Într‑adevăr, un „paralitic general”, un „abulic în ultimul grad”, aceştia sunt pacienţi care nu mai creeză, nu mai fac diferenţa între viaţă şi vis etc. În privinţa lui Eminescu, impresionante rămân, însă, mărturiile documentare ale unor bărbaţi avizaţi despre bogăţia hârtiilor sale scrise. Între ei, o spune Ilarie Chendi, care a stat în gazdă pe strada Ştirbei Vodă, nr.72, pe lângă Cişmigiu, la aceeaşi adresă pe care o avusese şi Eminescu în anii ’80 ai secolului trecut (vom vedea că tot acolo era sediul „Societăţii Carpaţii”). Bătrânele gazde, nişte nemţi, încep a‑şi aduce aminte: „Şi mi‑au spus, între altele, că după moartea lui Eminescu, care a avut loc în 1889, au venit la dânşii 2 domni care erau prietenii lui Eminescu şi, împachetând toată sărăcia rămasă în urma lui, au umplut 2 cufere cu cărţi şi cu manuscrise şi au plecat”. Aşadar, lada cu manuscrise pe care Maiorescu o luase de la Chibici Râmneanu în 1884 avea… dublură. Pe drept se întreabă Chendi: „De la 1884, însă, când s‑a întors de la Viena, până la 1889, când a urmat catastrofa morţii lui, el a mai muncit mult. Unde sunt manuscrisele lui din acel interval?”

 

În aceste condiţii, avem tot dreptul să considerăm că, împotriva şi chiar în pofida biografilor categorici, asemenea piese neincluse în lada lui Eminescu au existat, există încă cine ştie prin ce unghere. Lipsa lor este presupusă prin logica argumentaţiei care vrea să instituie modelul unui Eminescu total inactiv ori inapt pentru creaţie, după 1883. În 1922, însă, ca să încheiem această paranteză, un Radu D. Rosetti, nu ştia de golul pe care îl va instaura George Călinescu în anii 1883‑1889 ai lui Eminescu. În 1922 el ne transmite un „se ştie” care făcea opinie comună printre intelectualii români.

 

Continuă editorul actului în discuţie: „La 13 aprilie 1889, cu adresa numărul 6794, procurorul Mavros, azi consilier la Curtea de Apel din Bucureşti, cere primului preşedinte al Tribunalului Ilfov constituirea unei cure pacientului Mihai Eminescu, aflat în casa de sănătate a doctorului Şuţu din strada Plantelor. Procurorul indică în acelaşi timp preşedintelui tribunalului că bolnavul are ca prieten bun pe Mihail Brăneanu, redactor şef la „România Liberă”. Acesta, sesizat, constituie un consiliu compus din T. Maiorescu, Dem Laurian, Şt. Mihăilescu, I.L. Caragiale, I.Gr. Valentineanu şi Mihail Brăneanu, care, convocaţi conform articolului 440 din Procedura Civilă (jurnalul 2783/89) depun la secţia a doua a tribunalului un proces verbal în care sunt de părere că „boala fiind în recidivă, reclamă interdicţia pacientului şi rânduirea unui tutor care să poată primi de la stat pensia lui viageră şi să poată îngriji de întreţinerea interzisului”. Procesul verbal al consiliului este scris în întregime şi depus de Titu Maiorescu, care, după cum e cunoscut, era şi avocat. După semnarea actului acestuia (12 iunie 1889) şi depunerea raportului medico‑legal, iscălit de doctorii Şuţu şi Petrescu, document prea trist pentru a‑l reproduce în întregime, totuşi interesant pentru toţi în partea unde descrie „vocea cântătoare a bolnavului veşnic distrat”, preşedintele deleagă pe judecătorul Brusan (celebrul Metru Ghiţă) cu luarea interogatoriului, şi acesta este documentul cel mai preţios al dosarului unde se vede continuitatea imaginaţiei lui Eminescu în nebunie.”

 

Interogatoriul este, aşadar, luat (scris, „calculat” pentru cifrare) de un „Metru”, adică „Maître”, adică „maistru” (grad francmasonic), mai mult chiar: celebru. Radu D. Rosetti, cel care va fi atât de greu încolţit la un moment dat de polemici şi de presă, atenţionează cum poate asupra secretelor pe care le dezvăluie. Urmează documentul pe care l‑am prezentat şi noi, după care, încheierea: „în ziua de 19 iunie 1889, adică 7 zile după luarea interogatoriului, punerea sub interdicţie a lui Mihai Eminescu fiind la ordinea zilei, tribunalul, <având în vedere că moartea pacientului este cunoscută public>, dispune încheierea dosarului şi tragedia e sfârşită”.

 

Acesta este actul din care G. Călinescu preia fragmentar doar o parte din cifrul lui „Metru Ghiţă”. Desigur, întreg acest dosar este foarte important şi merită efortul pentru a fi găsit. Observaţiile medicilor din epocă în privinţa bolilor psihice, în general, trebuie să fie impregnate de lombrosianism, curentul la modă şi în România, astfel că nu sunt în notă mult diferită de cele amintitului Panait Zosin. De obicei, pentru ca schema să fie cât mai clară, se urmăreşte cu insistenţă factologia, se inventează acolo unde lipseşte; candida decenţă a medicilor români, care vorbesc, într‑un act medical atât de sec, de „vocea cântătoare a bolnavului veşnic distrat” ne va da o măsură a acestei ruperi dintre corp şi suflet cu care opera medicina la sfârşitul secolului trecut.

 

Acest dosar s‑a aflat până prin anii ’50, la Arhivele Statului. Fragmente din el sunt republicate în mai multe cărţi documentare ale lui Augustin Z.N. Pop. Dorind să reia toate piesele pentru ediţia academică, domnul D. Vatamaniuc l‑a cerut spre consultare. Ei bine, dosarul lipseşte. A fost împrumutat de către regretatul Augustin Z.N. Pop şi n‑a mai fost adus în depozit. Arhiva acestuia s‑a risipit, în timpul lungii sale orbiri şi imediat după nedreapta sa moarte. Ediţia academică reproduce actul după ediţii anterioare. Radu D. Rosetti îşi reia textul din „Adevărul Literar şi Artistic” într‑un volum. Sunt, însă, diferenţe de un cuvânt sau două, pe care nu le luăm în seamă (greşeli de tipar, intervenţii ale autorului): noi am luat de bună prima scoatere la lumină a textului, cea din revistă.

 

Peste două numere de la această „erezie eminesciană” darea în vileag a unui act oficial privind nebunia poetului, „Adevărul Literar şi Artistic” publică în facsimil lista de subscripţii instituită confidenţial de Titu Maiorescu în iulie 1883 pentru a strânge banii necesari internării lui Eminescu la Viena. Ziarul comentează entuziast iniţiativa şi încheie cu aceste 24 de cuvinte patetice: „Admirabilă generaţiune! Servească documentul acesta pildă noii generaţii de scriitori, de modul cum înţelegeau înaintaşii lor să‑şi iubească, să‑şi admire şi să‑şi ajute semenii”. Peste încă un număr, iese în arenă însuşi Corneliu Botez, certându‑l aspru pe Radu D. Rosetti că a publicat un act atât de… nepoliticos la adresa lui Eminescu şi a corpului judecătoresc, act care „printr‑o coincidenţă neprevăzută” a fost greşit clasat.

 

Corneliu Botez a rămas în istoria eminescologiei ca organizatorul sărbătorilor de la Galaţi, din 1909, la comemorarea a 20 de ani de la moartea lui Eminescu. El a scos cu acel prilej un volum omagial din vânzarea căruia proiecta ridicarea unei statui pentru Eminescu. Statuia s‑a dezvelit cu fast în toamna lui 1911, prilejuind o dură polemică de presă între liberali şi conservatori pe tema ziaristicii eminesciene. Anii 1909‑1911 au fost decisivi pentru ruperea în două a operei eminesciene, cu aruncarea la coş, ca netrebuitoare, a ziaristicii. Corneliu Botez a jucat un rol decisiv în această stigmatizare a ziaristicii eminesciene. El a instaurat, de fapt, cu autoritatea publică pe care a avut‑o (ajutat şi de ministrul cultelor şi instrucţiunii publice, Virgil Arion) modelul maiorescian al unui Eminescu‑poet, diafan, singur, abuzând de cafea, obosit de munca istovitoare ca ziarist etc. Să nu uităm un singur amănunt: Corneliu Botez a fost jurist şi a instrumentat, ca procuror general, procesul din 1919 al colaboraţioniştilor (ziariştii care au colaborat cu administraţia lui von Marckensen în Bucureşti, sub ocupaţie), condamnându‑i la închisoare pe I. Slavici, T. Arghezi etc. Imediat după primul război mondial a avut importante funcţii în justiţie şi autoritate morală în lumea presei. Despre Eminescu, însă, el n‑a mai scris, în afară de articole ocazionale, cum este acesta din „Adevărul literar şi artistic”, prin care apără, împotriva unor acte ce dovedesc contrariu, modelul instaurat în anii antebelici. După ieşirea sa în arenă, „Adevărul literar şi artistic” nu mai revine asupra chestiunii. În 1924, însă, va relua vijelios, prin pana lui Panait Istrati, problema ziaristicii eminesciene, provocând iarăşi o polemică de presă foarte largă ce va antrena, practic, cele mai importante condeie ale momentului ‑ de data aceasta însă în apărarea ziaristicii eminesciene. „Adevărul literar şi artistic” va fi ameninţat la un moment dat cu falimentul (lumea refuză să‑l mai cumpere), trebuind să‑şi schimbe directorul şi direcţia pentru a mai supravieţui. Ce se putea spune foarte liber şi destul de lejer între 1909‑1911, nu se mai putea spune în 1924, după marea epopee a războiului…

 

La „Adevarul literar şi artistic” va scrie frecvent George Călinescu. Suspicioşi cu tot ce ţine de Eminescu, mai ales în ceea ce‑l priveşte pe primul său mare biograf, recitim şi noi cartea „divinului critic”. Ştim că ţinea în mod deosebit la final, acel poem al râurilor şi pământurilor ţării. Iată‑l: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet pe care l‑a ivit şi‑l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie, şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea se va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să‑şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale.” Obsesie?! dintre cele două fraze ale acestui final liric, prima conţine (făcând ligaturile pentru l‑a şi şi‑l) 24 de cuvinte ‑ iar a doua conţine (fără a mai face însă ligatura pentru să‑şi) ‑ 48 de cuvinte. Scrie, oare, G. Călinescu o biografie „cu parolă” ‑ ori vrea doar să‑i imite pe francmasoni? Pentru „dogma francmasonică”, orice lucru mare îşi are originea în „negura veacurilor” ori în „negura timpurilor” (vezi fraza‑parolă a lui Iacob Negruzzi, biograful „Junimii” despre originea acestei societăţi: „Originile întemeierii Junimii se pierd în negura timpului…”). G. Călinescu „se joacă”, pe această temă cu un viitor nedefinit… Iată ceea ce ne hotărăşte, în sfârşit, să ne despărţim de dânsul ‑ să nu pornim, adică, de la prezumţia de nebunie în cercetarea căderii lui Eminescu. Secretele, după Eminescu

 

… Acest tur de forţă printre documente cred că i‑a convins pe mulţi cât de importantă este cercetarea unui text în sine după epuizarea informaţiei aferente. Cred, sau mai degrabă sper. Pentru că, în caz contrar, mă simt eu însumi dezarmat. Într‑adevăr, „piesa” care urmează în dosarul îndepărtării din presă a lui Mihai Eminescu are mai multă nevoie de pasiunea cifratorului decât de investigările mele, care aproape s‑au epuizat. Ne aflăm în faţa primei polemici pe seama lui Eminescu ‑ după declararea publică a „gravei boli” care l‑a atins „subit”. N‑a fost numită boala; cineva trebuie să ia piatra în mână şi să dea cu ea. În numărul pe luna august 1883 al revistei „Literatorul” se publică cunoscuta (oare?) epigramă a lui Alexandru Macedonski:

 

Un X… pretins poet ‑ acum

S‑a dus pe cel mai jalnic drum…

L‑aş plânge dacă‑n balamuc

Destinul său n‑ar fi mai bun

Căci până ieri a fost năuc

Şi nu azi decât nebun.

 

Da, nebunia unui poet trebuie numită în versuri… Epigrama a făcut epocă, deşi Eminescu nu este numit în ea în mod expres. Îl „descoperă”, însă, Grigore Ventura care, la 4/16 august 1883 publică în L’Independence roumaine articolul „Une infamie”. Suntem, aşadar, în jurul nucleului care a jucat drama tristă de la 28 iunie 1883. Într‑adevăr, la acea dată fusese expulzat din ţară Emile Galli, directorul ziarului francez care apărea la Bucureşti, ziar care acum se sesizează la aluzii. Tot la acea dată, Grigore Ventura fusese cel care‑l dusese pe Eminescu la baia Mitraşewschi, unde‑l abandonase ca să anunţe poliţia că are de ridicat un nebun ‑în timp ce el însuşi, Grigore Ventura, plecase de la locul faptei.

 

Baia Matraşewschi se află pe Dâmboviţa, nu departe de strada Ştirbei Vodă, pe care se afla şi sediul „Societăţii Carpaţii”, şi de unde au venit cei doi prieteni ai lui Eminescu, Secăşanu şi Ocăşanu, alertaţi de Ventura, să‑l ajute pe Eminescu să‑şi revină în fire. Printre măsurile drastice luate de guvernul Brătianu chiar în această zi de 28 iunie 1883 era şi desfiinţarea „Societăţii Carpaţii”, la cererea consulului Austro‑Ungariei în Bucureşti, baronul Von Mayr. Trebuia tocmai să se semneze tratatul secret de alianţă între România şi Tripla Alianţă (Germania, Austro‑Ungaria şi Italia), negociat timp de mai bine de doi ani de către junimişti (prin Petre Carp). Sărbătorile naţionaliste de la Iaşi, de la începutul lui iunie 1883, când s‑a dezvelit statuia lui Ştefan cel Mare (şi când Eminescu, perfect sănătos, a citit la „Junimea” poemul său, Doina) au iritat puterile centrale. Schimbul de telegrame secrete, date în zilele noastre la iveală, vorbesc de ameninţări grave: Von Bismarck este gata să declare război României dacă nu se fac urgent retractări şi nu se dau asigurări ferme că va intra imediat în sfera de influenţă a Germaniei şi Austro‑Ungariei. Se cere ferm desfiinţarea „Societăţii Carpaţii”, un adevărat partid secret de rezervă, cu zeci de mii de membri, care milita pe faţă şi în ascuns pentru ruperea Ardealului de Imperiul Austro‑Ungar şi alipirea lui la Ţară. Petre Grădişteanu, autorul unui discurs incediar la Iaşi, pleacă, împreună cu ministrul de externe, D.A. Sturdza, la Viena să ceară scuze, în persoană, împăratului. Mai este expulzat ziaristul Zamfir C. Arbore (prieten cu Eminescu), la cererea Imperiului Rus. Toate acestea ‑ într‑o singură zi, la 28 iunie 1883, când istoria literară consemnează sec şi căderea lui Eminescu! Grigore Ventura, redactor la ziarul „L’Independance roumanine”, dar şi deputaţi de Galaţi (urbea lui natală) este cel care descoperă boala lui Eminescu, îl aduce pe poet într‑o situaţie limită ‑ după care pleacă, alertând oficialităţile (poliţia) şi prietenii poetului. Vom afla asta, repetăm, abia în 1911, după moartea lui Grigore Ventura. Acum ne confruntăm cu momentul august 1883; relaţiile diplomatice s‑au îmbunătăţit în luna iunie, după ce guvernul dăduse ascultare cererilor imperiale ‑ şi Eminescu rămâne ca un fel de semn de întrebare pentru toată lumea. Ce caută, în acest context, Alexandru Macedonski? În linii mari, generale, putem spune că viitorul tratat secret va schimba axa cultural‑politic‑economică a României către lumea germanică, schimbare ce antrenează reacţia francofililor (capitalul francez va ceda locul celui nemţesc, finanţele de asemenea; rămâne „ciuda culturală” ca formă de protest). Macedonski era un filofrancez convins, împătimit după orizonturile franceze; amănuntele prin care el face „tandem” cu foaia franceză din Bucureşti ne scapă, dar avem premise să le presupunem. El însuşi, ca persoană, va lua cuvântul de vreo 15 ori după acest incident oferind fel de fel de explicaţii care să‑l scoată din culpă: fie că nu este el autorul epigramei, fie că nu l‑a vizat pe Eminescu în mod expres, fie că a scris‑o cu un an înainte şi acum i‑au publicat‑o prietenii, profitând de lipsa lui din redacţie etc. Un lucru e cert pentru cine studiază mentalitatea epocii, mai ales după presă: înnebuneau foarte mulţi oameni prin anii ’80 ai secolului trecut, mulţi se sinucideau (cu scrisori triste de bun rămas, publicate prompt în presă), era destul de mare numărul „pretinşilor poeţi”. Macedonski avea argumente să afirme că se ascunde (se identifică) în faldurile epocii lui şi nu vizează pe cineva anume. D.R. Ventura este categoric: „Nu este nici o îndoială, prin această epigramă este vizat nefericitul nostru coleg şi prieten, Eminescu”. El conchide: „toţi cei care au onoarea de a ţine în mână o pană în România, nu pot să nu fie indignaţi de această acţiune. Eu, subsemnatul, om de litere şi jurnalist mă constitui în aprătorul bietului meu amic Eminescu şi îi declar domnului Macedonski că acţiunea sa este nedemnă”.

 

Să nu exagerăm: Grigore Ventura este Rică Venturiano din O noapte furtunoasă a lui Caragiale, lacrimile lui sunt de crocodil. Se purta şi atunci parola: „Hoţul strigă prindeţi hoţul!”. Prieten cu Eminescu n‑a fost; dimpotrivă, chema cu câteva luni înainte, prin „L’Independance roumaine”, medicul să constate că argumentaţia redactorului de la Timpul este cea a unui individ care şi‑a ieşit din minţi; acum cheamă poliţia la locul faptei. Eminescu îl şfichiuise aspru de câteva ori prin Timpul că primeşte cadouri ca să facă publicitate Societăţii „Creditul mobiliar”, îl considera în manuscrise „un om de nimic”, iar producţiile literare i le ironizase senin în 1878. Sa întâmplat însă un fenomen ciudat. Trecuse 28 iunie, trecuse întreaga lună iulie, şi nimeni nu mai vorbea nimic despre Eminescu, tot ce se spusese erau cele două note cu parolă din Românul şi din Timpul, urmate de alte câteva anunţuri de prese atunci, pe moment. Trebuia inventat ceva, conştientizată opinia publică de „cazul Eminescu”  şi atunci lucrurile se leagă de la sine: iată, zice Grigore Ventura (cel care denunţase), Macedenonski o spune, iată cine îl face nebun pe bietul Eminescu. A urmat, să nu uităm, manifestaţii publice cu torţe şi gemuri sparte la casa lui Macedonski. Bastonat de prin cafenele pe biata lui spinare, oprobiul public a atras multă lume în aceste evenimente, a fost un spectacol bucureştean pe cinste. Şi, în fond, de ce? ‑ Pentru că Macedonski a tradus, în versuri, „boala gravă” a lui Eminescu numind‑o „nebunie”?! pentru că se spunea, în fine, ce e cu Eminescu? Dar urmează că lumea era foarte „prinsă” de cazul Eminescu, toţi şedeau cu sufletul la gură să afle ce s‑a întâmplat, evenimentul a survenit pe o sete cumplită de informaţie şi pe creasta unui mare val de interes. În primăvara lui 1883 Eminescu mai fusese internat de câteva ori în spitale (consemnează „Jurnalul” lui Maiorescu) ‑ dar ştiau, probabil, numai intimii poetului de asta. În codul de moravuri publice şi politice ale epocii, „boala gravă” a nebuniei îl îndepărta definitiv de la viaţa publică pe cel atins de ea. Declararea nebuniei cuiva însemna, implicit, şi destituirea lui din funcţie. Iată, aşadar, ce realizează Grigore Ventura: dizlocarea unui mare ziarist, a unui adversar de temut, din sistemul unui ziar de opoziţie. Tentativa de compromitere prin chemarea poliţiei la faţa locului nu a funcţionat până la capăt, de vreme ce anunţul din Românul nu este categoric iar Timpul, în nota sa de răspuns, încearcă, prin parole, să temporizeze, sperând în însănătoşirea repede a celui vizat. A doua tentativă, însă, a reuşit: prin gura lui Macedonski, Grigore Ventura anunţă lumii largi diagnosticul adevărat al bolii lui Eminescu…

 

Macedonski va ieşi, în cele din urmă, din acest rol de „portavoce” (vom vedea cum); dar deocamdată ne interesează altceva: ce anume îl face pe Grigore Ventura să afirme că „nu e nici o îndoială, despre Eminescu e vorba în epigramă”? Numărate, cuvintele acestei polemici de o parte şi de alta nu par a avea parolă cifrică, adresabilitate secretă. Să fie, totuşi, vreun indiciu în epigramă care‑l numeşte atât de sigur pe Eminescu? Aceste şase rânduri n‑au fost supuse, până acum, unui examen analitic‑numeric ‑şi, desigur, nu noi vom face operaţiunea. Câteva observaţii facem, totuşi, pentru cei pasionaţi de asemenea probleme. Astfel, după „X” urmează trei puncte, ceea ce sugerează că avem, totuşi, de‑a face cu un personaj real, cu un nume. În primul rând al epigramei se găsesc toate literele care compun numele lui Eminescu. Îl transcriem, punând majuscule unde trebuie:

 

Un X… prEtINS poEt aCUM

 

Atragem atenţia şi asupra secvenţei „etin”: este foarte apropiată fonetic de „emin”, până şi prin cele două accente pe care le cere. În fond, poate fi vorba de o anagramă a numelui poetului în acest prim rând. Surpriza este, însă, mare când şi în al doilea rând regăsim literele numelui lui Eminescu:

 

S‑a dUS pE CEl MaI jalNic drum…

 

Care să fie „cheia” acestei anagrame? În fiecare dintre versurile următoare găsim toate literele numelui lui Eminescu ‑ mai puţin câte una. În rândul 3 lipseşte I (am transcris, ca Macedonski, plânge cu â, ca să nu fie discuţie), în rândul 4 lipseşte C (dar se găseşte de două ori în rândul 3, aşa cum I care lipseşte din rândul 3 se află de două ori în rândul 2), în rândurile 5 şi 6 lipseşte M; dacă este, aşadar, vorba de o cheie ‑ pasionaţii cifrelor trebuie (pot) să o găsească. Oricum, Grigore Ventura era foarte sigur ‑ „Il n’y a pas en douter”… ‑ că textul vorbeşte de Eminescu. O fi fost el un Rică Venturiano ‑ dar i‑a descoperit parola lui Macedonski. Cum va fi procedat? Nu cumva operaţiunea de anagramare s‑a făcut în comun? De ce nu poate declara ferm Macedonski că nu e vorba de Eminescu în acest text din cauza căruia a pătimit atât? Atragem atenţia că anagramele şi şaradele erau cele mai îndrăgite jocuri de cuvinte în epocă, mai fiecare ziar întreţinând cititorii cu ele ‑ aşa cum este astăzi cazul rebusului.  „Un om moralmente mort”

 

La nota „Une infamie” de Grigore Ventura, din L’Independence roumaine, Al. Macedonski răspunde cu un protest pe care îl trimite tuturor redacţiilor bucureştene. Unele ziare îl publică, altele nu; oricum, „afacerea Eminescu” se lărgeşte grozav. După ce a ieşit din tirajul ca şi confidenţial al Literatorului şi s‑a răspândit în cel mai important cotidian bucureştean (cu difuzare şi peste hotare, într‑o limbă de circulaţie), cazul pătrunde şi în presa mai largă românească. Textul, o scrisoare acră, prin care autorul arată că nu este vinovat de ceea ce a descoperit Grigore Ventura în epigrama sa, este lung şi încâlcit. Ventura îi răspunde vijelios, în altă notă, publicată la 14/26 august 1883, cu titlul „Un homme mort”. Este pentru prima dată în literatura română când, în cursul unei polemici, se recurge la ceea ce se numeşte îndeobşte „moarte civilă”. Un precedent mai făcuse Timpul, sub ochii lui Eminescu, în 1881 şi vom reveni la acel moment. Cităm aici finalul acestei „condamnări la moarte civilă” pe care o decretează Ventura împotriva lui Macedonski: „Cât despre notiţa circulară pe care dl. Alexandru Macedonski a trimis‑o mai multor ziare ca răspuns la lecţia pe care i‑am dat‑o, nu cred că trebuie să‑i răspund. Există fapte care‑l ucid pe cel care le comite. Pentru mine, d. Macedonski este un om moralmente mort şi n‑am să imit conduita sa faţă de Eminescu, lovindu‑l când e la pământ. Requiescat in pace!” Textul franţuzesc îşi lasă greu numărate cuvintele, având multe ligaturi; nu ne hazardăm să căutăm parole în acest atac. În Literatorul, însă, unde revine ca să se apere pentru că presa largă nu prea îi dă ajutor (doar ziarul Poporul al lui N. Bassarabescu îi ia apărarea, într‑un context încâlcit, însă pe care nu‑l urmărim în acest studiu, relaţia N. Bassarabescu ‑ Mihai Eminescu fiind analizată de către noi separat), Macedonski răspunde de câteva ori în texte cu cheie. Iată, mai întâi, epigrama sa din numărul pe august al revistei: „V. proclamă prin ziare moralmente c‑am murit./ Dar asupră‑i avantajul ce‑mi rămâne tot e mare/ Din momentul ce afirmă şi se ştie de oricare/ Cum că V. nici o secundă moralmente n‑a trăit.” Sunt 33 de cuvinte, o parolă francmasonică şi o foarte gravă întoarcere a situaţiei: moralistul este acuzat de imoralitate! Revista însăşi, în numele „Societăţii Literatorul”, ameninţată cu desfiinţarea, dă o „dezminţire” pe ultima pagină, pe care o transcriem, pentru că propune o interesantă interpretare cifrică: „Unele ziare s‑au făcut ecoul unei calomnii afirmând că „Societatea Literatorul” se va dizolva. Dezminţim o asemenea insinuare nedemnă. Societatea noastră n‑a fost niciodată mai prosperă. Ea numără peste 1800 de membri, dintre care numai 2 s‑au retras, iar 3 au fost excluşi. În schimb, mai mulţi alţii s‑au grăbit să se înscrie în rândul membrilor noştri.” Simetria textului, prima şi a treia frază au câte 14  totalul, ne ies 69 de cuvinte, sumă nerelevantă. Aşadar, anunţul „doi s‑au retras iar trei au fost excluşi” trebuie înţeles ca un îndemn de a scădea din total cifra 5. Iese, astfel, formula care are semnificaţie: 64 de cuvinte. Este limpede că societatea „strigă după ajutor”, lansează în public semnale de recunoaştere.

 

Grigore Ventura va răspunde indirect. Un grup de persoane publică, în apărarea lui, o lungă scrisoare de adeziune şi de înfierare, totodată, a gestului lui Macedonski. Sunt gălăţeni, alegători de‑ai săi. Literatorul răspunde şi la acest nou act, după care polemica se stinge de la sine, aparent inexplicabil. Poate că răspunsul conţine mesajul de „armistiţiu”, ori desemnează categoric învingătorul. Am văzut că în epigrama anterioară Macedonski îl acuză public de imoralitate pe adversar. Să fie un avertisment? Noua epigramă conţine şi mai apăsat această ameninţare: „Spre a respecta pe năuciţi/ Şi pe nebuni şi pe tâmpiţi/ V. puse muncă, puse zel/ Dar ca dovadă de respect/ Din partea sa era mai drept/ Să fi‑nceput întâi cu el.” Sunt exact 33 de cuvinte, ca şi în epigrama anterioară, dar, atenţie, trebuie numărate şi cele din ligaturi. Textul este însoţit de o cugetare „în două rânduri” care‑l evocă pe Eminescu: „Naţiunile care n‑au în rândul lor şi nebuni/ Pierde multă înţelepciune.” Douăsprezece cuvinte (jumătatea lui 24, sfertul lui 48), numărând n‑au un singur cuvânt.

 

Semnificaţia celor 33 de cuvinte de mai sus, reieşite prin altfel de socoteală decât cea obişnuită, ar fi că jocul „se taie”. Macedonski încalcă regulile, polemica s‑a tranşat. De altfel, trec lunile calde ale verii, la 1 septembrie presa începe a discuta „liber” despre Eminescu: Telegraful este primul care anunţă că „Mai mulţi prieteni din capitală, amici ai nefericitului Eminescu, s‑au decis a contribui lunar pentru întreţinerea amicului lor în casa de sănătate. D.T. Maiorescu are partea cea mai mare în această frumoasă şi nobilă acţiune.” Lumea se obişnuieşte cu gândul că în societatea românească se află un nebun pe seama căruia se duelase cu epigrame şi condamnări la moarte civilă. „Actorii” şi‑au făcut datoria, rolul lor a fost acesta, de crainici ai bolii. De acum înainte steaua lui Macedonski va străluci tot mai puternic. În 1886 va obţine un „privilegiu” cu totul deosebit, datorită unor împrejurări de‑a dreptul ciudate, neelucidate încă: va semna o poezie „cu tâlc” într‑o publicaţie care primeşte şi semnătura lui Eminescu. Evenimentul se consumă într‑o broşură ocazională, numită Album literar şi scoasă de „Societatea studenţilor universitari Unirea”. O cărticică de lux, în 32 de pagini, hârtie velină cu chenare colorate, care se deschide cu o cugetare a reginei Elisabeta şi conţine, între altele, un fragment din „Poeţi şi critici” de T. Maiorescu (studiul de doctrină care a apărut în Convorbiri literare la 1 aprilie 1886; broşura noastră are titlul complet: „Album literar ‑ 15 martie 1886”, deci în sensul titlului, fragmentul maiorescian este inedit!), fragmente din „Memoriile Trubadurului” de B.Şt. Delavrancea, (Garabet Ibrăileanu le consideră tot inedite la data respectivă), o inedită de M. Eminescu „Nu mă înţelegi”, datată în josul textului 1879, o poezie dedicată lui V. Alecsandri de Th. Ştefănescu, o poemă în proză semnată „X”, traducerea tabloului III din „Romeo şi Julieta” de Shakespeare, făcută de Al. Macedonski şi poezia aceluiaşi, „Apolog”. Acest album a dat multă bătaie de cap editorilor lui Eminescu; V.G. Morţun îl menţionează la 1890, dar G. Ibrăileanu abia îl găseşte în 1928: „L‑am căutat în toate bibliotecile publice din ţară, la tot felul de particulari, timp de 2 ani, dar în zadar. În sfârşit, după a treia încercare la bibioteca „V.A.Urechia” din Galaţi s‑a găsit, cu destulă strategie, misteriosul Album. E din 15 martie 1886…” (O.V. pag.337). Ibrăileanu ia ca certă data din titlu, ceea ce‑i permite să concluzioneze că fragmentul maiorescian este inedit; se prea poate să fie o dată semnificativă, un „15 martie” aniversar al acestei „Societăţi a studenţilor universitari Unirea”, despre care nu găsim nicăieri vreo informaţie. Pe criticul ieşean nu‑l interesează apropierea lui Macedonski de Eminescu; în 1944, însă, revenind asupra subiectului. Perpessicius va lansa semnale interogatoare: „Singur terenul neutral al unei ocazionale publicaţii studenţeşti putea să întrunească laolaltă scriitori învrăjbiţi, precum Eminescu şi Macedonski”. Apropierea este mult mai interesantă: Eminescu deschide partea literară a Albumului cu poezia „Nu mă înţelegi”, iar Al. Macedonski o închide cu poezia „Apolog”. Termenul înseamnă, reamintim, „apărare”. Poezia are sens şi o reproducem: „Semănătorul printre brazde lăsa sămânţa lui să cadă/ Şi‑o parte i‑o lua furtuna şi paserilor o da‑n pradă/ O parte s‑aşternea pe stâncă şi să rodească nu putea/ Şi alta pe sub bălărie ce repede o‑năbuşa;/ Dar partea ce s‑oprea‑ntre brazde, c‑o însutită rodnicie/ ‘L răsplătea puţin în urmă… A semăna e datorie”. Interesant este poemul în proză semnat „X”, ce aminteşte nu numai de primul vers al epigramei de acum 2 ani: „Un X… pretins poet…”, dar şi de stilul poemelor macedonskiene. Îl reproducem, de asemenea: „Soarele asfinţea după deal. Şi eu priveam, gânditor, la valul de umbră care curgea încetişor la vale. Razele mureau îndărătul dealului şi umbra se cobora mereu. Ea se târa pe şes, spre mine, ca ceva viu. Mă ajunse şi stătui locului, urmărind‑o cu ochii cum se urca pe mine de la picioare spre creştet… Când mă uitati îndărăt, ea înecase toată valea, ca un potop. Aşa mă opresc şi mă îneacă valurile reci şi neabătute ale vremii. Şi m‑am gândit că mâine are să răsară soarele iarăşi, şi valuri calde de lumină or să urce încetişor, pe unde se scoboară valurile reci de umbră. Iar pe mine mă‑neacă de veci al vremii întuneric”.

 

Dacă literatura n‑ar fi „frumoasă”, istoria literară n‑ar fi interesantă! Poemul în proză semnat X. este chiar al lui Macedonski. Poetul intră sub incidenţa literei în spatele căreia pusese, cu doi ani în urmă, un poet nebun. Întreg acest Album literar este pus sub semnul împăciuirii: textul lui Maiorescu, se ştie, încearcă să‑l împace pe Alecsandri cu Eminescu; redacţia vrea să‑i împace, punându‑i alături, pe Delavrancea cu Maiorescu. Macedonski ne propune o secvenţă de 3 piese, (scena iubirii din Romeo şi Julieta la mijloc!) prin care se apără şi vrea să se împace cu Eminescu. Nu credem că judecăţile lui Garabet Ibrăileanu trebuie clintite din loc: într‑adevăr, fără voia şi, probabil, fără ştirea lui Eminescu i s‑a publicat aici poezia „Nu mă înţelegi”: altfel de ce ar fi fost ea datată 1879? De bună seamă, deţinătorul manuscrisului (Eminescu risipea multe manuscrise) a ţinut să fie corect. În condiţiile în care această poezie are un sens în „fabula împăcărilor”, cel puţin prin titlu, avem tot dreptul să ne întrebăm dacă nu cumva editorii au ales. Asta înseamnă că aveau din ce, că deţineau, aşadar, un „stoc” de poezii eminesciene şi au tipărit una potrivită situaţiei. Simple supoziţii; pe terenul acesta putem presupune şi invers, că aceasta a fost singura piesă disponibilă şi în jurul ei s‑a organizat simetriile.

 

Trecem. Aşadar, la doi ani şi jumătate de la bastonadele din cafenele şi ferestrele sparte pentru al fi defăimat pe Eminescu, Al. Macedonski publică, alături de poet, într‑o cărticică de lux, cu colaborări selecte. În vara fierbinte a lui 1883 cearta sa cu Ventura, o ceartă „de lana caprina” cum ar fi zis Eminescu, mocirlise în întreaga Europă, târând apoi şi pe malurile Dîmboviţei cazul poetului dat afară din presă. Dintr‑odată, Ventura se potoleşte şi cauza nu poate fi alta decât acuza din prima epigramă, repetată în cea de‑a doua: „V. nici o secundă moralmente n‑a trăit” şi „Din partea sa era mai drept/ Să fi‑nceput întâi cu el.” Ce‑ar fi trebuit, oare, să urmeze dacă această polemică s‑ar fi derulat normal cu argumente la vedere? Desigur, Macedonski era obligat să producă probe că V. este imoral. Ce probe? Simplu: el nu trebuia decât să spună (să scrie, adică) ce ştiau toţi apropiaţii lui Eminescu, anume că Ventura a creat incidentul de la Baia Mitraşewschi, cu chemarea poliţiei, că tot el a dat ştirea în ziare etc, iar apoi tot el, Ventura, se lamentează că „cineva” îi face prietenul, pe Eminescu adică, nebun. Acest adevăr nu s‑a spus. Grigore Ventura l‑a păstrat cu străşnicie cât a trăit. Abia după moartea lui, în 1911, litera tipărită vedea povestea cum a fost. Va „exploda” Al. Ciurcu, tot redactor la ziarul francez L’Independence roumaine; după aproape 28 de ani povestirea pare poveste: ducând, însă, faptele la locul lor, se reconstituie intriga: „Un om morlamente mort” nu era Macedonski, nu putea să fie el, care a avut curajul şi energia să‑şi înfrângă moartea civilă, care a ieşit în arenă creând: acest om fusese făcut să fie Eminescu.  „Aruncaţi‑l peste bord!”

 

Noi pornim de la premisa că raţiuni superioare de stat au cerut, la 28 iunie 1883, desfiinţarea „Societăţii Carpaţii”, expulzarea directorului ziarului L’Independence roumaine, vizita umilitoare, la Viena, pentru scuze, a lui Petre Grădişteanu, împreună cu ministrul de externe D. A. Sturdza, expulzarea lui Zamfir C. Arbore şi toate celelalte gesturi prin care axa politică a ţării a trebuit orientată către Puterile Centrale; între aceste gesturi, căderea lui Eminescu din presă ni se pare iminentă. Presupunem în acest punct, că o criză a poetului, cum mai avusese în ultimele luni, „i‑a ajutat” pe prieteni să scape, decent, de el. Se poate pune însă întrebarea logică, la urma urmei, de ce nu a putut fi atras Eminescu de partea grupului de intelectuali care au lucrat pentru acest tratat secret de alianţă? Artizanul tratatului era, doar, P.P. Carp, încurajat şi girat, pe lângă Palat, de către Titu Maiorescu. Junimea cerea cu glas tare, încă din 1880 apropierea de lumea germană. Eminescu era, la urma urmei, de formaţie germană, lucrase chiar în diplomaţie câteva luni la Berlin. De ce a fost nevoie la 28 iunie 1883, de un asemenea tratament brutal în ceea ce‑l priveşte, de îndepărtarea din presă, de stigmatul „morţii civile”, apoi de chetele cu „Mai am un singur dor” în timp ce el trăia şi le vedea, de atâtea şi atâtea tentative de a‑l îndepărta din Bucureşti? Într‑adevăr, guvernul a găsit ieşirea din impasul creat la sfârşitul lui iunie 1883: a dictat măsurile cerute de consulul Austro‑Ungariei şi de telegramele secrete de la Berlin; s‑a arătat chiar dispus să semneze pe loc celebrul tratat. Semnăturile propriuzise au fost schimbate în toamnă, cînd s‑au putut întâlni oficialităţile, dar acordul român, cerut insistent de Petre Carp de la Viena, a fost dat acum, la începutul lui iulie, după scandalurile publice abia consumate.

 

Care ar fi fost poziţia lui Eminescu faţă de acest tratat care orienta politica generală a Regatului Român către lumea germană? Desigur, avem la îndemână răspunsul teoretic: opera ziaristică a poetului care veştejeşte, de la un capăt la altul şi pe un ton constant ridicat, pretenţiile Austro‑Ungariei de hegemonie în Estul şi Sud‑Estul Europei. Litera secretă a tratatului, intuită însă de opinia publică a momentului (sunt numeroase dovezi în acest sens: discursuri parlamentare, articole de presă), cerea amorţirea până la „paralizie generală”, ca să parafrazăm diagnosticul lui Eminescu, a vocii pentru Transilvania; prevedea chiar, într‑o formă iniţială, pe care I.C. Brătianu a respins‑o, ca Regatul Român să facă poliţie în propriul teritoriu împotriva celor care agită această chestiune. În compensaţie, Austro‑Ungaria sugera ca România să‑şi arunce ochii în sudul Dunării, către românii de acolo. Important este, în acest sens, un discurs parlamentar al lui Anastasie Stolojan, din octombrie 1883 (zilele parafării tratatului); după ce arată că „poţi călători cu limba română prin toată zona Balcanilor”, după ce atrage patetic atenţia asupra românilor din dreapta Dunării, acesta o spune cam brusc: Regatul României este mult prea atent la mişcările din Ardeal, a fost mult prea receptiv faţă de ardeleni, lăsând, între timp, în uitare, românii din această zonă. Este timpul, conchide Anastasie Stolojan, transmiţând dorinţa şi voinţa Guvernului (va fi întărit de I.C. Brătianu personal), ca românii să se uite mai insistent peste Dunăre. Asta vrea să însemne, în sensul politicii impuse mai ales de către Austro‑Ungaria, abandonarea Ardealului în seama Ungariei şi încercarea României de a se interesa, în compensaţie, mai insistent, de spaţiile subdunărene. Să nu uităm: în vara lui 1883 nu numai Eminescu este dizlocat din sistemul presei bucureştene, dar şi Ioan Slavici. Acesta este nevoit să întemeieze, la Sibiu, la 14 aprilie 1884, ziarul Tribuna, în inima Ardealului. Ardelenii nu mai pot fi sprijiniţi în lupta lor, din Regatul României: tratatele internaţionale impun această clauză.

 

Dar, desigur, răspunsurile teoretice ale operei lui Mihai Eminescu, pătimaş apărător al Ardealului şi al ardelenilor, ar trebui completate cu elemente ţinând de biografia politică a poetului. De ce nu poate fi el alături de Petre Carp şi Junimea, în această schimbare la faţă a României? Mai întâi, este bine de ştiut că Eminescu, ziarist la ziarul Timpul se afla, politiceşte vorbind, în adversitate faţă de Titu Maiorescu şi grupul Junimii. După alegerile din mai (subiectul din „O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale) gruparea junimistă trecuse de partea liberalilor lui I.C. Brătianu, consituind ceea ce un N. Dimancea a numit, într‑un discurs parlamentar, „opoziţia miluită”. Cartelul s‑a făcut din raţiune de politică externă, I.C. Brătianu având nevoie şi solicitând expres punţi de legătură cu cele două state germane pentru a răspunde puternicelor presiuni ale acestora către alianţă: punţile erau deţinute de către P.P. Carp şi Titu Maiorescu. Maiorescu nu mai avea nimic comun cu ziarul Timpul care începe a‑l ataca violent pentru „trădare politică”. Eminescu, însă, rămâne la Timpul, alături de Al. Lahovari, M. Koglniceanu, Lascăr Catargiu etc. Mai mult: el devine un conservator radical, criticând aspru aripa ce sa alipit la trunchiul liberal. Unul dintre articolele anti‑maioresciene de la Timpul îi aparţine chiar lui Eminescu, judecând după stil şi după idei (deşi ediţia academică nu‑l primeşte). De altfel, ca viziune politică, Eminescu se despărţise de Titu Maiorescu încă din 1881, în cursul unei lungi polemici de presă prilejuită de un studiu al criticului privind necesitatea ca România să urmeze o politică filogermană. „Paternalismul” criticului faţă de poet, din lunile iulie, august, septembrie 1883 este, aşadar, motivat şi politic. Maiorescu însuşi scăpa de criticile aspre ale Timpului odată cu îndepărtarea lui Eminescu şi, mai ales, odată cu crearea „cazului Eminescu”. El va proteja, de fapt, nu numai un bolnav, dar şi un adversar de idei, pare‑se, un adversar ireductibil, intratabil. Este de presupus, apoi, că nici Petre Carp, care‑l aştepta pe Eminescu bolnav la Viena şi‑l va interna la un spital vienez cu medici din anturajul dr. Kremnitz şi al lui Carol, nu s‑a putut înţelege politiceşte cu poetul după însănătoşirea acestuia. În general, artizanii acestei alianţe secrete au avut mult de luptat împotriva culturii şi spiritului public românesc, care mergea constant către inima romanică a Europei, către Franţa mai ales. Acest paradox specific românesc, spirit public romanic şi politică germană, se va rezolva abia în 1916, când ţara, împotriva tratatului secret de alianţă va intra în război împotriva Puterilor Centrale. Se ştie figura tristă a lui Titu Maiorescu şi inflexiblitatea lui Petre Carp din consiliile de coroană ale lui 1916: ei susţin puternic Puterile Centrale, cel de‑al doilea motivând, fără echivoc, că nu poate călca un tratat pe care el însuşi l‑a semnat. Puţină „politichie” nu strică pentru cine vrea să înţeleagă destinul lui Eminescu. Tratatele erau foarte dure în sec. al XIX‑lea, mai ales când erau secrete. Iată, apoi, paradoxul în care s‑a aflat o persoană marcantă a politicii româneşti, Petre Carp. După ce termină semnarea acestei alianţe, el, conservator, trebuie să fie mereu ţinut în guvernele liberale: este al treilea bărbat (după I.C. Brătianu şi Carol I) care cunoaşte litera aşternută pe hârtie. Situaţia devine „jenantă” spre 1889, când tratatul trebuie reînnoit. În timp ce Lascăr Catargiu declară în Parlament: „Noi nu putem urma decât o politică de neutralitate, adică să fim bine cu toate puterile, căci suntem o ţară mică, o ţară agricolă”, în timp ce Al. Lahovari întăreşte această declaraţie, în timp ce tânărul, încă, Tache Ionescu o întăreşte de asemenea, Petre Carp tace în scaun: tratatul fusese semnat şi se va reînnoi. O declaraţie a regelui către A. Goluchovski, reprezentantul Austro‑Ungariei, sună de‑a dreptul tenebros: suveranul are intenţia chiar să‑l arunce peste bord pe bătrânul Lascăr Catargiu, dacă se va opune în continuare literei semnate. Dacă şeful unui partid dintre cele mai puternice, dacă bătrânul Lascăr Catargiu, a cărei personalitate era atât de puternică, riscă „aruncarea peste bord”, avem temeiuri să credem că politica mare a ţării nu se putea împiedica în poetul şi ziaristul Eminescu! Culmea este alta, însă: când Al. Lahovari va deveni ministru de externe şi va afla de acest tratat secret, îl va accepta fără mari probleme. La fel, Tache Ionescu şi cam toţi cei care au văzut, în seiful secret pe lângă care trebuiau să treacă spre funcţii, dosarul respectiv. Aceasta repune în drepturi întrebarea noastră: oare Eminescu, dacă‑l cunoştea (în linii mari, desigur; nu se pune problema să‑i fi fost arătat!), oare nu‑i înţelegea necesitatea? Oricât de grav, de imperativ era momentul, oamenii responsabili l‑au înţeles. O va spune într‑un discurs care a făcut epocă, Tache Ionescu, atunci când va defini „politica instinctului naţional”: „Afirm cu cea mai mare siguranţă că nu e om politic, nu e partid, nu e parlament, nu e nimeni care să poată duce România pe cărarea pe care voieşte să o ducă dl. Carp şi dl. Stere. Noi nu am fost un stat de Don Quijoţi, dar nici un stat de inconştienţi; de la descălecatul de stat cu harta Daciei traiane, cu numărătoarea ţărilor române stăpânite de alţii, până la omul politic, toţi, chiar în ziua în care iscăleau un tratat care ne leagă cu Austria, în sufletul lor sta scris cu litere de foc: „Ardealul şi unitatea naţională”. Toţi gândeau că situaţia nu e decât un provizorat, că va dura cât vor dura împrejurările europene ce împiedicau unirea neamului”.

 

Ar fi fost Eminescu un „Don Quijote” care „s‑ar fi pus cu ţara în beţe”, adică n‑ar fi înţeles aceasată „situaţie de provizorat”? Al. Lahovari a înţeles‑o, Lascăr Catargiu la fel, Tache Ionescu, iată‑i poziţia. În cazul poetului s‑a preferat, însă, îndepărtarea şi încarcerarea în mit. Un mit mut, care nu poate să vorbească ori se exprimă altfel decât prin vorbe. Pentru că Titu Maiorescu şi ceilalţi care ştiau treburile ascunse ale ţării înţelegeau perfect de bine că sacrificiul lui Eminescu este unul naţional în ultimă instanţă, că cea mai puternică voce pentru Ardeal trebuia să tacă, pentru a se face politica şi acea voce a tăcut. De ce au ţinut ei secret acest adevăr? Oare, venind repede războiul mondial, n‑au mai apucat să‑l transmită? Oare n‑a mai fost nevoie de adevărul Eminescu după război şi Marea Unire? Oare a fost o fatalitate? Mitul în sine, ca mit, este purtător de adevăr, iar adevărul iese, până la urmă, la suprafaţă; poate că aşa au gândit maiorescienii din jurul anilor ’20 ai anilor noştri. Cum iese, însă, adevărul la suprafaţă din mit: cu mit cu tot, ori scuturându‑se de el? Dar putem noi să spunem că mitul însuşi nu este adevăr? Poate conţine adevăr ceva neadevărat, minciuna, de pildă?

 

Nu insistăm; sigur este, însă, că pentru mulţi alţii soluţia „aruncării peste bord” în privinţa lui Eminescu era mai de dorit. Maiorescu, vom vedea, va scoate la sfârşitul acestui „an civil” al lui Eminescu un volum din versurile sale ce‑l va dizloca definitiv din sistemul ziaristicii. Volumul va conţine… exact 64 de „poesii”. Între ele, Mai am un singur dor, cu trei variante, inedite: acestea vor migra din ediţie, se vor pune pe muzică de romanţă şi se vor cânta in cârciumi, în saloane, la serbările şcolare, la întruniri: Eminescu însuşi, viu şi dornic să reintre în presă, îşi va asculta „prohodul” în această paranteză a anilor interzişi, 1884‑1888. Câteodată se va revolta, va sparge vitrinele librăriilor, îşi va lua volumul de poezii din raft ‑ şi‑l va arunca în noroi, călcându‑şi‑l în picioare: atunci forţele de ordine vor interveni prompt şi‑l vor duce pe „insurgent” la poliţie. Aşa s‑a întâmplat la 8 noiembrie 1886, de ziua Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, la laşi: poetul a fost „împachetat” pe loc şi dus, ca alienat psihic, la stabilimentul rudimentar de la Mânăstirea Neamţ. Pe lângă aruncarea în noroi a propriului volum de versuri, de ziua onomasticii sale, i s‑a mai adus acuzaţia că „se lua de femei pe străzile Iaşilor, le „apuca de turnura rochiilor”, le atingea în mers etc. Cine va fi depus, dintre distinsele doamne ale urbei, plângere la poliţie in acest sens? Acolo, la Mânăstirea Neamţ poetul va definitiva ‑ zic editorii (de fapt, va re‑crea, pentru că diferenţa dintre variantele manuscrise şi forma definitivă este enormă, trebuie să recunoască acest lucru până şi Garabet Ibrăileanu) ‑ poezia „De ce nu‑mi vii?”, pe care o va trimite spre publicare lui Iacob Negruzzi, la Convorbiri literare, cu acest bileţel: „Iţi trimit deodată cu aceasta mai multe versuri cărora, de ţi se par acceptabile, le vei face loc în Convorbiri. Indealtminterelea, mă aflu bine şi sănătos in mijlocul acestor munţi şi‑ţi doresc asemenea.” Comentează Ibrăileanu : „Bietul d. Negruzzi! Eminescu, deşi într‑un moment de luciditate, era în papuci şi halat într‑o casă de nebuni… Scrisoarea aceasta nu e de om cu minte. „(O. V., p. 365, nota). G. Ibrăileanu porneşte de la convingerea fermă, de nezdruncinat, că Eminescu n‑a mai creat nimic după 1883 şi, deci, tot ce se publică din poeziile lui după această dată trebuie considerat „postum”, operă fără girul autorului, fără voinţa lui de a fi publicată etc. De fapt, scopul demonstraţiei lui Ibrăileanu este altul: el atacă, risipind argumente imbatabile, ediţia T. Maiorescu din 1883, spunând‑o apăsat: „Putea, oare, teoreticianul devenit faimos, al păturilor superpuse, apostolul naţionalismului, duşmanul marelui partid liberal, tribunul zilnic al durerilor grave ale rasei, să publce: „Mi te dă cu totul mie”, „Nu zi ba de te‑o cuprinde” (…) Ori chiar şi acestea, nepotrivite pentru un luptător politic, cum era el atunci: „Mai am un singur dor/ In liniştea sării/ Să mă lăsaţi să mor etc” Ori ideea de sinucidere din „Se bate miezul nopţii” (…) Nu cumva acum, la maturitate, şi când avea un stagiu de om public, ca teoretician al unei grave ideologii sociale şi naţionale ‑ nu cumva credea că nu i‑ar fi şezut frumos să publice şi elegii amoroase ori invitaţii la dragoste şi alte poezii „uşoare” ‑ şi unele traduse? (O. V. p. 329) Acesta este miezul demonstraţiei lui Ibrăileanu, el este primul care sesizează că ediţia din 1883 a schimbat cursul vieţii lui Eminescu, a făcut din cel mai mare teoretician ‑ cel mai mare poet; a scindat viaţa şi opera. Rămâne o ciudăţenie, o „curiozitate logică”, indârjirea criticului de la „Viaţa Românească” de a crede, sau de a considera, că în intervalul 1884‑1889 Eminescu era complet inapt pentru creaţie. Poate fi vorba de o convingere intimă ‑ dar şi de lipsa informaţiilor pe care le deţinem în prezent despre poet. De pildă, Ibrăileanu vorbeşte de „celebrul” stabiliment de la Mânăstirea Neamţ ‑ când azi se ştie că era o casă părăginită, fără medic permanent, unde bolnavii ‑ destul de puţini la număr ‑ se îngrijeau unii pe alţii, de unde Eminescu „evada” adeseori, trecând un râuleţ până în sat să închine o stacană de vin cu te miri cine… Poezia „De ce nu‑mi vii?” are, apoi, un sens precis în contextul in care poetul a fost dus la Mânăstirea Neamţ pentru că agăţa femei pe străzile Iaşilor. El cheamă, în peisaj autumnal, o anumită femeie: „Pe lumea asta sunt femei/ Cu ochi ce scapără scântei/ Dar oricât ele sunt de sus/ Ca tine nu‑s, ca tine nu‑s.” El o evocă: „Ţi‑aduci aminte cum pe‑atunci/ Ne preumblam prin văi şi lunci/ Te ridicam de subţiori/ De‑atâtea ori, de‑atâtea ori” Poezia se afla şi în juralul intim al Veronicăi Micle, iar aceasta o adnotase: „Mi‑a plăcut mai mult ultima strofă „Căci tu înseninezi mereu…”” ‑ de unde Ibrăileanu declară: „Veronica Micle confundă: aceasta e penultima strofă” Dacă, însă, poeta avea poezia cu dedicaţie, trebuie s‑o fi obţinut înainte de 1883 (lucru cu care şi criticul este de acord): atunci, de ce nu se poate accepta că Veronica Micle deţinea o variantă anterioară, cu alt aranjament al strofelor, după obiceiul lui Eminescu? Principiul după care viaţa şi opera lui Eminescu sunt lucruri complet diferite, nouă ni se pare prea rigid. „De ce nu‑mi vii?” păstrează ecoul întâmplărilor de la Iaşi, din toamna lui 1886, şi „opune” acelor „femei” ‑ să le zicem: „de sus” ‑ un chip familiar, apropiat, femeia „care înseninează” ‑ cum îi place Veronicăi ‑ „viaţa sufletului”.25mpotriva tuturor sfaturilor şi sfătuitorilor din Junimea ‑ de Veronica Micle. În cele din urmă, în primăvara lui 1888, ea va produce, în viaţa poetului, acea „revoluţie” de care se temeau toţi: îl va duce de mână pe poet la Bucureşti, unde el va regăsi pana de ziarist. Urmează o colaborare anonimă la câteva ziare şi reviste, iar apoi, la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o polemică ce va zgudui guvernul făcându‑l, pentru o clipă, pe Gună Vernescu să demisioneze rupând o coaliţie destul de fragilă de altfel a conservatorilor (care luaseră, în fine, puterea) cu liberalii. Repede se află, însă, că autorul articolului în chestiune este „bietul Eminescu” ‑ şi repede acesta este căutat, găsit, internat la sanatoriul doctorului Şuţu, şi celelalte. G. Ibrăileanu nu avea cum să ştie aceste „amănunte” pe care eminescologia le‑a dat la iveală între timp. Dar el ştia lucrul esenţial: că ţara zăcea, de la 1883 în sus, pe secrete. O societate care se dezvoltă pe baza unui tratat secret de alianţă politică ‑ nu se poate să nu‑şi creeze pârghiile şi canalele sale de întreţinere a acestui secret. Ţinerea lui Eminescu deoparte face parte din logistica puterii (în epocă, „putere” însemna nu numai guvern ‑ parlament ‑ partide, ci întregul cerc interesat public de destinul naţiunii). G. Ibrăileanu face abstracţie de asta ‑ aşa cum face abstracţie de multe elemente ce constituie viaţa vie a lui Eminescu. Lupta sa exemplară pentru a dovedi că Maiorescu nu avea dreptul să publice anumite poezii ale lui Eminescu ‑ rămâne oarecum de neînţeles: cu ce scop desfiinţează, la urma urmei, ediţia din 1883? De altfel, Ibrăileanu coboară in amănunte până când, am zice, se pierde ori se ascunde în ele. Gest mefistofelic? Abstracţiune pură mai degrabă, pasiune pentru ideile în sine.  Zăvor la porţile Orientului

 

Întrebarea: de ce n‑a fost Eminescu înştiinţat de brusca orientare politică a ţării spre Puterile Centrale, ori de ce n‑a fost avertizat cel puţin să fie mai prudent (pentru că „semnale” în acest sens veneau insistent de la Viena: se ştie, doar, că P.P. Carp îi scria lui Titu Maiorescu, printre altele: „Şi mai potoliţi‑l pe Eminescu!”) ‑ se pune în termeni încă mai insistenţi când privim destinul operei poetului. Într‑adevăr, tocmai în toamna lui 1883, ca pentru a‑l însoţi pe bolnav în lumea germană, porneşte marea campanie de traducere a operei sale poetice (dar şi a prozei: se traduce şi basmul „Făt‑Frumos din lacrimă”) în limba germană. Iniţiativa vine din zonele de sus ale puterii, însăşi regina Carmen Sylva traducând poezii de Eminescu pentru revistele germane de lux (elegant răspuns la gestul poetului de a‑i fi tradus, în româneşte, „Vârful cu dor” ‑ poem dramatic din care se detaşează „Mai am un singur dor”), însoţită fiind de Mitte Kremnitz, Jules Bethelheim, Moses Gaster etc. Se poate spune că avem de‑a face cu prima campanie organizată în literatura română pentru popularizarea peste hotare a operei unui scriitor. Se mai făcuse acest lucru în perioada paşoptistă, dar la alt palier: literatura populară românească era tradusă şi publicată masiv în spaţiul cultural francez (campionul acestei iniţiative fusese Vasile Alecsandri). Acum, vârful de lance este Eminescu ‑ iar terenul vizat, cultura germană. Campania demarează odată cu declararea publică a „nebuniei” poetului. Deşi detaliile acestei acţiuni ne scapă, în linii mari înţelegem intenţia oficială: se doreşte dublarea demersului politic de către cel cultural (ca să nu mai vorbim că, economic, în România companiile franceze încep să fie înlocuite cu cele nemţeşti care vor construi căi ferate, şosele, vor aduce în ţară armament; comerţul se derulează preponderent cu Puterile Centrale iar petrolul românesc începe a fi tot mai mult apreciat în aceeaşi zonă). E o „nemţire”‑ va încerca să strige presa, tot mai oprimată însă: în aceşti ani ‑ numiţi ai „viziratului” lui I. C. Brătianu ‑ se fac insistente ingerinţe în lumea presei, se atacă chiar redacţiile cu „cititori” plătiţi şi înarmaţi cu bâte, se „cumpără”, de către putere, ziarele importante etc. lar axul cultural al acestei orientări devine… poezia lui Eminescu. Se mergea până la amănuntul semnificativ: exact când poetul vizitează Veneţia ‑ revista germană Bukarester Sallon traducea sonetul eminescian „Veneţia”.

 

Argumente oferă, desigur, poezia eminesciană suficiente pentru a justifica apropierea culturală româno‑germană ‑ dar mai ales suportul ei filosofic, depistat în Schopenhauer şi bine pus în evidenţă. Acum începe a se înfiripa şi „mitul” antifranţuzismului lui Eminescu, bazat de asemenea pe opera poetului. O poezie precum „Ai noştri tineri la Paris învaţă/ La gât cravatei nodul cum se face…” ar semnifica acest dispreţ al lui Eminescu faţă de şcolile Parisului, motivat de „gelozie”, el făcându‑şi studiile la Viena ori Berlin.

 

Nu este, însă, locul exagerărilor nefolositoare. Trebuie spus că, pe filonul germanismului oficial şi pe firul roşu Eminescu, tot acum încep să vină, atraşi de Bucureşti, marii ardeleni de la sfârşitul secolului ‑ Ilarie Chendi, Nerva Hodoş, Şt. O. losif, Ioan Scurtu. Cei mai mulţi dintre ei vor face o „haltă” foarte nimerită pe la Tribuna ardeleană a lui Ioan Slavici. Ajunşi în Bucureşti, unii dintre ei (Chendi şi Hodoş) vor înnebuni ca şi poetul; cu toţii vor pregăti, însă, curentul redeşteptării naţionale, Sămănătorismul, pe structură stilistică eminesciană. Sămănătorismul poate fi înţeles mult mai bine în arie culturală largă, fără cantonarea strictă în literatură. Iată, de pildă, arhitectura (domeniu în care ‑ nu cred că este nevoie să mai insistăm ‑ se ilustrează cu strălucire francmasoneria). În 1891 se pun bazele şcolii româneşti de arhitectură şi se invită, în acest scop, Ia Bucureşti iluştri reprezentanţi ai domeniului din Franţa şi Germania. Ţine un discurs celebrul Wallot, arhitectul Reichstagului german: „Eu, unul, mă simt fericit că am găsit în România un buchet de arhitecţi şi colegi care aparţin şcolii franceze şi germane şi al căror merit l‑am putut aprecia cu ocazia concursului internaţional pentru proiectele Camerei şi Senatului. După mine, faţă cu numărul şi valoarea arhitecţilor, ce n‑am crezut la început să fie în România, nu mai este nevoie să se mai publice concursuri internaţionale. Proiectele expuse, deşi foarte bine concepute, însă fiind făcute de arhitecţi din diferite ţări, ele pot fi ulilizate în mod diferit la Roma, Paris, Berlin etc. Cred că ar fi fost mult mai interesant şi original dacă proiectele erau inspirate din elementele arhitecturii româneşti. În scurtul timp cât am stat în Bucureşti am putut căpăta convingerea că dumneavoastră aveţi o arhitectură naţională care este plină de motive interesante şi care se pot utiliza cu mare folos. De aceea, dar, recomand suprimarea concursului internaţional şi îmi permit a vă recomanda ca, în concepţiunile monumentelor ce veţi avea a construi, să vă inspiraţi din arhitectura naţională…

 

Lumea arhitecţilor români era oarecum divizată în epocă: a construi după modele autohtone ‑ ori a ne alinia arhitecturii internaţionale? Făcuse oarecare scandal casa Lahovari, construită de arhitectul Ioan Mincu în cel mai autentic stil românesc, în plin centrul Bucureştilor. Semnificativ este faptul că, la inaugurarea şcoIii româneşti de arhitectură, reprezentantul Franţei refuză să participe, iar purtătorul său de cuvânt va vorbi în replică subtilă la reprezentantul Germaniei. Franţa doreşte în toate un stil unitar prin îmbinarea utilului cu plăcutul, să te simţi oriunde pe glob la fel, construcţii stas, spirit arhitectonic universal… Iată, în schimb, acest discurs al arhitectului german Wallot: el poate fi considerat actul de întemeiere al Sămănătorismului în România. Accentuarea specificului naţional, ridicarea „prin forţe proprii” a ţării (formulă mult îndrăgită de liberali), întărirea încrederii în valorile locale ‑ toate acestea sunt câştiguri certe ale secolului, în spatele cărora nu e hazardat a vedea orientarea ţării către cultura şi spiritualitatea germană. „Sincronismul” de peste câteva decenii, în schimb, va avea totdeauna de reproşat ţării că nu intră în Europa pe poarta latină, a Franţei mai ales.

 

Iată că, începând cu 28 iunie 1883, poarta franceză se închide pentru români ‑ mai întâi pe cale politică, apoi economic, apoi cultural. Filofranţuzii noştri încep a se exila definitiv în limba şi în spaţiul fizic francez. Ruptura aceasta îi va permite lui Poincarré să ne arunce vorbele grele de la 1901: „Aici, în România, suntem la porţile Orientului!” Zăvorul a fost, în 1883, Eminescu; cheia rămâne, după ce şi‑a împlinit menirea încuierii, în tenebrele secretelor de tot felul ale secolului…  Sursa : dezvaluiri.go.ro

 

Sfîrşit

 

PS. Îndemn …

 

Doina

 

De la Nistru pân’la Tisa

Tot Românul plânsu-mi-sa

Că nu mai poate străbate

De-atâta străinătate

Din Hotin şi pân’la mare

Vin muscalii de-a călare.

De la mare la Hotin

Mereu calea ne-o aţin;

Din Boian la Vatra Dornei

Au umplut omida cornii

Şi străinul tot te paşte

De nu te mai poţi cunoaşte.

Sus la munte, jos la vale

Şi-au facut duşmanii cale.

Din Satmar până-n Sacele

Numai vaduri ca acele.

Vai de biet Român săracul!

Îndărăt dă tot ca racul.

Nici nu-i merge, nici se-ndeamnă,

Nici îi este toamna – toamnă,

Nici e vară – vara lui

Şi-i străin în ţara lui…

De la Turnu-n Dorohoi

Curg duşmanii în puhoi

Şi se-aşează pe la noi.

Şi cum vin pe drum de fier

Toate cântecele pier.

Sboară păsările toate

De neagră străinătate;

Numai umbra spinului

La uşa creştinului,

Îşi dezbracă ţara sânul

Codrul – frate cu Românul

De secure se tot pleacă

Şi izvoarele îi seacă.

Sărăc în ţară săracă!

 

Cine-au îndrăgit străinii

Mânca-i-ar inima câinii

Mânca-i-ar casa pustia

Şi neamul nemernicia!

 

Ştefane, Măria Ta,

Tu la Putna nu mai sta

Las’Arhimandritului

Toată grija schitului,

Lasă grija sfinţilor

În sama parinţilor.

Clopotele să le tragă

Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă.

Doar s-a-ndura Dumnezeu

Ca să-ţi mântui neamul tău!

Tu te-naltă din mormânt

Să te-aud din corn sunând

Şi Moldova adunând.

De-i suna din corn o dată,

Ai s-aduni Moldova toată.

De-i suna de două ori,

Îţi vin codrii-n ajutor.

De-i suna a treia oară

Toţi duşmanii or să piară,

Din hotară în hotară.

Îndragi-i-ar ciorile

Şi spânzuratorile

 

 

  1. Cristi
    Iunie 24, 2012 la 6:16 am

    Nu am timp sa citesc toata dezvaluirea acum, insa o voi face cat mai curand ce am timp. Totusi uluitor, absolut uluitor! N-am cuvinte…

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: