Archive

Posts Tagged ‘istorie’

O istorie spulberată – gândurile unui student al Facultăţii de Istorie, Universitatea din Bucureşti

Iunie 11, 2017 2 comentarii

„Istoria este cea dintâi carte a unei naţiuni. Într-însa ea îşi vede trecutul, prezentul şi viitorul. O naţie fără istorie este un popor încă barbar şi vai de acel popor care, şi-a pierdut religia suvenirilor”, ne spunea primul istoric modern reprezentativ, Nicolae Bălcescu.

Astăzi, când istoria ar fi trebuit să devină o disciplină care să contribuie la dezvoltarea culturii generale a tinerilor şi la o cunoaştere a valorilor naţionale, ea a devenit, mai degrabă, o disciplină derizorie şi lipsită de interes în cultura şi dezvoltarea viitoarelor generaţii.

A nu-ţi cunoaşte istoria înseamnă, cum s-a spus, a nu-ţi cunoaşte părinţii şi strămoşii, ai tăi şi ai neamului întreg, a nu beneficia sau a nu fi demn să beneficiezi de moştenirea ce ţi-au lăsat-o, cu suflet de părinte.

Pentru a distruge un popor şi a-l supune, este suficient a-l renega, a-i distruge miturile, tradiţia, istoria şi credinţele. Astfel, un popor fără identitate devine pleava univesului. Istoria naţională, din păcate, a devenit principala ţintă de denigrare sau de eliminare din conştiinţa românilor. Primii paşi au fost făcuţi în anul 2007 când istoria este acceptată ca materie a ,,bacalaureatului naţional” numai la clasele umaniste, iar manualul de clasa a XII-a nu se mai numeşte «Istoria românilor», ci, simplu, «Istorie».

Cui îi e ruşine de istoria românilor? Elevii de clasa a XII-a au un manual pe care scrie ,,Istorie”, iar înăuntru e tranşată, ca la abator, istoria românilor pe teme mari, pe care le înţelege un om care cunoaşte istoria românilor, dar nu unul care trebuie s-o înveţe, fiindcă principiul cronologic a fost desfiinţat.

De ce i-au tăiat pe „români” din titlul manualului? La acestă întrebare istoricul şi academicianul Dinu C. Giurescu facă o analiză destul de onestă şi limpede: ,,Ca să se piardă identitatea naţională a românilor. O spun cu toată seriozitatea, cu deplină răspundere: mai multe fapte asemănătoare merg către acest scop. Tineretul să nu mai aibă conştiinţa apartenenţei la un neam. Să fie un tineret de ăsta, euro-atlantic, axat pe valori precum mall-uri, vacanţe, călătorii, breaking news, vibe radio etc.”.

Ioan Scurtu, prof. univ. dr. în istorie în capitolul «Concluzii» din cartea «Revoluţia româna din 1989 în contextul internaţional» precizează următorul fapt: ,,Din manualele de istorie lipsesc teme importante, precum etnogeneza românilor, iar momente esenţiale, cum sunt cele privind lupta pentru apărarea fiinţei naţionale sau mişcările sociale sunt minimalizate”.

Domnilor ,,specialişti” din comisiile de educaţie din Parlament şi din minister se pare că pentru dumneavoastră părerea celor doi ,,monştri sacri” care ne-au scris istorie, atât în manualele şcolare, cât şi în cărţile de specialitate şi care au scos la lumina istoria poporului român, această părere nu contează.

Regretatul nostru istoric, Florin Constantiniu, într-un interviu luat de jurnalistul Victor Roncea, concluzionează şi dansul acelaşi fapt: ,,Mă uitam pe manualul de istorie, ediţia apărută în 1939 de dinainte de război, a lui Giurescu, şi mă uitam ce serios se învaţă istoria. Spuneţi-mi mie, cum de atunci nu se considera că e prea multă materie, că elevul nu poate să înghită atâta materie. Acum, când te uiţi la manualele astea, ele sunt de 140 de pagini cu scheme şi fotografii mari. Am lucrat şi eu la un manual şi, poate nu credeţi, nicio lecţie să nu depăşească 2 pagini, să nu depăşească cumva 2 pagini”.

În anii 2007, prin ordinele ministrului Educaţiei manualele alternative de istorie, de clasa a XII-a devin în număr de şapte. Şcolile şi le aleg pe cele care li se par mai accesibile, în funcţie de diverse contexte. Manualele de clasa a XII-a cuprind în prezent 5 teme generale socotite definitorii pentru ca tânărul de 17-18 ani să înţeleagă trecutul ţării, anume: I Popoare şi spaţii istorice, II Oameni, societatea şi lumea ideilor, III Statul şi politica, IV Relaţiile internaţionale, V Religia şi viaţa religioasă.

Cele 5 capitole sunt divizate în subpuncte, fiecare cu un titlu precis, însoţite de studii de caz. Lipsite de principiul cronologic şi, totodată, excesiv de lacunare, manualele prezintă istoria ca pe o înşiruire de fapte şi evenimente, de foarte multe ori nerespectându-se principiul cauzalităţii evenimentelor. Astfel elevii, în cel mai bun caz, memorează şi uită adesea destul de repede. La examenul unde istoria este materie opţională, candidatul se îndreaptă spre discipline alternative (biologie, geografie etc.).

Prezentarea celor 5 mari capitole ajuta sau nu la receptarea şi înţelegerea informaţiilor? Spre exemplu, capitolul III începe cu ,,Autonomii locale şi instituţii centrale în spaţiul românesc (sec. IX-XVIII) şi se încheie cu ,,România postbelică. Stalinism, national-comunism. Construcţia democraţiei postdecembriste”. Capitolul IV începe cu ,,Relaţiile internaţionale în spaţiul românesc în Evul Mediu şi ajunge la Tratatul de la Varşovia şi Uniunea Europeană”, iar ultimul capitol începe din nou în Evul Mediu (,,Biserica şi şcoala”) şi se încheie cu ,,România şi toleranţa religioasă în sec. XX”.

Este de reflectat dacă receptarea şi înţelegerea se fac mai uşor şi cuprinzător plimbând pe elevi, la fiecare capitol, din Evul Mediu până în anul 2000, sau dacă materia ar fi redată pe etapele mari cronologice, fiecare cu caracteristicile şi conexiunile ei de de epocă. Ei bine, situaţia sta cu totul altfel. Profesorii sunt nevoiţi din învălmăşeala aceasta de capitole combinate să recurgă la un cadru cronologic şi firesc, şi brusc, situaţia cronologică a capitolelor se schimbă radical.

Capitolul I începe cu ,,Romanitatea românilor în viziunea istoricilor”, capitolul II ,,Autonomii locale şi instituţii centrale în spaţiul românesc (sec. IX-XVIII), capitolul III ,,Spaţiul românesc între diplomaţie şi conflict în Evul Mediu şi la începuturile modernităţii”, capitolul IV ,,Statul român modern: de la proiect politic la realizarea României Mari (secolele XVIII-XX)”, capitolul V ,,Constituţiile din România”, capitolul VI ,,România şi concertul european: de la ,,criza orientală” la marile alianţe ale sec. XX”, capitolul VII ,,Secolul XX – între democraţie şi totalitarism. Ideologii şi practici politice în România şi în Europa”, capitolul VIII ,,România postbelică. Stalinism, naţional-comunism şi disidenţă anticomunistă. Construcţia democraţiei postdecembriste”.

Ce se va întâmpla cu elevii ai căror profesori nu mai acordă atenţie predării, explicării şi care lipsesc de la orele de istorie? Răspunsul este cât se poate de limpede. Elevii sunt nevoiţi să îşi aleagă o altă disciplină pentru examen sau, dacă aceasta e obligatorie la examen, sunt nevoiţi să recurgă la ore de meditaţie la alţi profesori care au respect faţă de disciplina şi profesia lor şi care conştientizează responsabilitatea enormă pe care o are un profesor în destinul şi momentele esenţiale din viaţa elevilor.

O altă variantă ar fi parcurgerea manualului, care îngreunează şi înceţoşează viziunea elevului asupra cadrului istoric. Astfel, conţinutul devine monoton şi lipsit de interes, iar, în cel mai bun caz, elevii memorează şi uită adesea destul de repede. În asemenea situaţii, câţi stundenţi mai optează pentru Facultatea de Istorie? În mare măsură doar cei care au medie mică sau cei care nu au intrat la opţiunile dorite. Este şi o vorbă prin facultăţile de istorie din România la întrebarea ,,-De ce ai ales istoria?” – ca să am o facultate.

Dacă dificultatea de a face o analiză a noţiunilor din carte şi pentru a le înţelege este mare, în sprijinul acestei dificultăţi se mai adaugă şi informaţiile excesiv de lacunare. Astfel, din principalul manual de istorie din învăţământul nostru preuniversitar lipsesc capitolele antichităţii şi stravechimii despre daci. Pur şi simplu, pentru dânşii, pentru autori, pentru guvernul care prin Ministerul de resort a făcut acest lucru, a eliminat complet orice informaţie despre strămoşii noştri reali, traco-geto-dacii.

Istoricul şi conf. univ. dr. Gheorghe Iscru a semnalat în nenumărate rânduri, atât prin articole publicate, cărţi, conferinţe cu caracter ştiinţific, dar şi prin scrisori adresate preşedinţiei şi ministerului despre politica antinaţională din manualele şcolare. Domnul Iscru îşi exprimă mâhnirea şi revolta împreună cu ceilalţi istorici menţionaţi mai sus: ,,însuşi Ministerul de resort conformându-se unor „sugestii mai înalte”, din „alternativele” celui mai important manual de profil al învăţământului preuniversitar (clasa a XII-a), „coordonate” de titraţi universitari, „manuale alternative” editate în anul „de referinţă” 2007 – an în care „demnitari” ai neamului ne-au cedat şi suveranitatea naţională cu de la ei putere! -, Ministerul, deci, a eliminat, pur şi simplu, istoria strămoşilor noştri reali.

Astfel ca elevii, dar şi educatorii lor – profesori, părinţi, bunici, fraţi şi surori mai mari, prieteni şi cunoscuţi -, ca şi orice om care mai vrea să mai cunoască şi „ceva” istorie, să înveţe, de acum înainte, că noi ne-am născut după anul 106, ca tânăr şi nobil popor roman. Direct sau indirect, s-a micşorat, în preuniversitar, numărul de ore de predare pentru istorie, acordându-se în schimb, la gimnaziu, ore pentru cursuri opţionale de istorie, la inspiraţia profesorului, ca la Universitate.

S-au redus personalităţi şi evenimente, în pagina de manual, la câteva rânduri ,,compensate”, cu 1-2 şi chiar  mai multe imagini. S-a menţinut viziunea stalinistă asupra naţiunii şi asupra statului naţional şi s-a alimentat în continuare blasfemia de acuzare a naţionalismului”. Se pare că domnul Iscru, la o vârstă destul de înaintată, când ar putea să îşi petreacă liniştit bătrâneţea, se luptă cu morile de vânt pentru că la nenumăratele scrisori şi întrebări oficiale, nimeni nu a fost amabil să-i dea un răspuns.

Politica guvernamentală prin Ministerul de resort, deja a mers prea departe, pur şi simplu a tăiat rădăcinile istoriei reale ale naţiunii române. Dacă în manualele din anul 2000, avem un capitol intitulat «Civilizaţia geto-dacilor» cu citate din izvoarele istoricilor antichităţii (Herodot, Strabon, Dio Cassius, Iordanes), în care aflăm lucruri elementare că dacii şi geţii sunt de acelaşi neam şi vorbesc aceeaşi limbă, dar aflăm şi despre cunoştinţele lor fabuloase de astronomie, medicină, filozofie, logică.

Spre exemplu, despre Decebal, Dio Cassius scria că ,,era priceput la planurile de război şi iscusit în înfăptuirea lor, ştiind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe duşman şi a se retrage la timp, dibaci a întinde curse, viteaz în luptă, ştiind a se folosi cu dibăcie de o victorie şi a scăpa cu bine dintr-o înfrângere”.

Iordanes în «Getica» precizează despre cunostiintele ştiinţifice la geto-daci: ,,[…] Deceneu i-a instruit în aproape toate ramurile filozofiei. El i-a învăţat etica, dezvătându-i de obiceiurile lor barbare, i-a instruit în ştiinţele fizicii, făcându-i să trăiască conform legilor naturii; […] i-a învăţat logica, făcându-i superiori celorlalte popoare, în privinţa minţii; dându-le un exemplu practic, i-a îndemnat să petreacă viaţa în fapte bune; demonstrându-le teoria celor douăsprezece semne ale zodiacului, le-a arătat mersul planetelor şi toate secretele astronomice şi cum creşte şi scade orbita lunii şi cu cât globul de foc al soarelui întrece măsura globului pământesc şi le-a expus sub ce nume şi sub ce semne cele trei sute şi patruzeci şi şase de stele trec în drumul lor cel repede de la Răsărit până la Apus spre a se apropia sau depărta de polul ceresc. Vezi ce mare plăcere, că nişte oameni prea viteji să se îndeletnicească cu doctrine filozofice, când mai aveau puţintel timp liber după lupte”.

Ei bine, aceste informaţii nu apar în manualele noaste şcolare ca să stârnească mândria identităţii naţionale. În cele 4 manuale (cele 2 edituri Corint, Didactică şi Pedagogică, Corvin) nu aflăm absolut nimic despre cine a fost Traian, Decebal, Deceneu, zeul Zalmoxis, războaiele daco-romane din 101-102 şi 105-106, care au fost cauzele războaielor, ce părţi au ocupat şi administrat Traian din Dacia, imensele bogăţii luate de romani din Dacia (165.000 kg aur şi 331.000 kg argint), ce s-a întâmplat în intervalul 106-271 când avut loc Retragerea Aureliană.

Despre toate aceste informaţii nu aflăm absolut nimic în manualele de istorie, decât în cele 2 manuale coordonate de Ioan Scurtu (editura Gimnasium şi editura Economică şi Preuniversitară ) şi în editură Niculescu, în care informaţiile sunt destul de comprimate, dar elevul poate să îşi facă o idee. Cât despre culturile preistorice din neolitic şi epoca bronzului care sunt unice în Europa cu o ceramică şi o vechime impresionantă (Cucuteni, Hamangia, Gumelniţa, Turdaş-Vinca), aceastea sunt practic inexistente în viziunea noilor generaţii de tineri.

The New York Times, cel mai prestigios ziar din Statele Unite ale Americii, a publicat la data de 30 noiembrie 2009 în secţiunea Science un articol despre expoziţia găzduită de Institutul pentru Studiul Lumii Vechi (Institute for the Study of the Ancient World) de la Universitatea din New York. Expoziţia a cuprins exponate de o valoare inestimabilă aparţinând culturii Cucuteni. Americanii se mândresc că în Europa şi în România există o asemenea cultură.

Paradoxal, noi o eliminăm din manualele şcolare ca nu cumva elevii noştri să cunoască că pe acest teritoriu au fost culturi antice unice şi o continuitate de locuire de mii de ani. ,,Este vorba de un popor care prin strămoşii săi îşi are rădăcinile de patru ori milenare, aceasta este mândria şi aceasta este puterea noastră” – spunea Nicolae Iorga secolul trecut.

Putere şi mândrie care zac acum în ignoranţa elevilor şi studenţilor noştri care află că sunt ,,romani”, urmaşi ai Romei, conform ,,etichetării” de către unii istorici şi împăraţi bizantini pe parcursul secolelor din primul capitol intitulat «Romanitatea românilor în viziunea istoricilor».

Dacă despre antichitate nu aflăm aproape nimic, nici despre evenimentele majore ale secolelor trecute nu aflăm prea mult. Comprimarea excesivă a informaţiei are consecinţe care nu pot fi evitate de autori, oricât ar fi ei de meşteri de a scrie multe, în puţine cuvinte. De ce a izbucnit primul război balcanic (1912)? Manualele citate nu explică (Corint 1, p.121; Corint 2, p.97; Pedagogică, p.230).

De ce a continuat armata romană operaţiunile la răsărit de Nistru în 1941 şi a mers până în stepa Calmucă şi Cotul Donului? Două manuale nu dau vreun răspuns (Corint 1, p.124; Corint 2, p.98; cel al editurii Pedagogice explică la p. 250). Referitor la colectivizare nu se explică ţelul ei real nici consecinţele pe plan individual. Tema ocupa un paragraf în manualul Corint 1, pp. 102-103, 6 rânduri în Corint 2, p. 80.

Această conspiraţie împotriva istoriei nu se opreşte aici, ea atinge şi băncile facultăţilor de istorie din ţară. De pildă, la primul curs de Evul Mediu de la Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii Bucureşti, aflăm de la domnul profesor (care nu este specializat pe etnogeneză) că poporul român s-a format pe ambele părţi ale Dunării, în special la sud de Dunăre, asemănându-se cu romanitatea orientală, iar romanizarea Daciei nu aveam cum să se concretizeze în doar 165 de ani, fiind mai mult o colonizare de seminţii ,,din toată lumea romană”.

De asemenea, aflăm că, după Retragerea Aureliană, populaţia de la nord de Dunăre s-a mutat la sud de Dunăre unde a revenit în secolele VIII-XIII, găsind pe unguri în Transilvania. Ştim cu toţii ca domnul profesor şi-a susţinut doctoratul în Ungaria şi că aceste teorii respinse de istoriografia românească încă mai servesc istoriografiei maghiare, sperând că într-un moment de răscruce (aşa cum se întâmplă acum cu autonomia ungurilor în Transilvania), aceste pseudo-argumente să fie invocate din nou.

Contradicţiile nu se opresc aici. Aflăm că românii nu au câştigat bătăliile de la Rovine, Călugăreni, Târgovişte, iar conştiinţa de naţiune şi unitatea teritorială au existat doar la 1918 (evenimentele din 1600 şi 1848 nu există în viziunea d-lui profesor), ceea ce manualele de istorie contrazic.

În final aflăm despre Mihai Viteazu că avea două ,,calităţi”: era viteaz şi ,,îi plăcea băutura”, iar dacă aducem argumente în defavoarea ungurilor suntem acuzaţi că ,,suntem obsedaţi după discursul naţionalist”. Întrebarea firească ar fi următoarea: un student care termină Facultatea de Istorie şi doreşte să profeseze în învăţământ, ce teorie va scrie în examenul pentru ocuparea unui post de cadru didactic?

Teoria învăţată în liceu (teoria oficială) sau teoria predată la cursul facultăţii unde profesorul ne spune răspicat că istoriografia românească este plină de minciuni şi tributară discursului naţionalist?

După 23 de ani de la revoluţie, învăţământul nu este cu adevărat modern. Mai de grabă, în acest interval de timp, el a devenit un domeniu subfinanţat şi neglijat de către guvernanţi. Prin elaborarea de noi programe şi manuale şcolare, eliminarea examenului de admitere, reducerea duratei învăţământului universitar la 3 ani şi salariile derizorii din învăţământ, degradarea sistemului a devenit evidentă.

Istoria a devenit o disciplină oarecare, tinerii nu se mai îndreaptă spre facultăţile de istorie, deoarece pasiunea  şi rădăcinile de cunoaştere au fost tăiate încă din liceu.

Un articol de  Mihai Floroiu, student Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti

Sursa: Anonimus, preluare dupa  Adevărul despre daci

Etichete:

Profesorii de istorie se revoltă: ”Sunt tăiate elementele identitare ale poporului român: limba română şi istoria”

Ianuarie 18, 2016 2 comentarii

40483_73999Asociaţia Profesorilor de Istorie din Neamţ cere printr-o scrisoare deschisă prevederea în planurile-cadru de învăţământ a minim două ore de istorie pentru clasele V-XII, indiferent de profil şi filieră.

Propunerile lansate în dezbatere publică de Ministerul Educaţiei cu privire la planul-cadru pentru învăţământul gimnazial nu îi mulţumesc în niciun fel pe profesorii de istorie. Asociaţia reprezentativă a dascălilor care predau această disciplină în judeţul Neamţ a luat atitudine printr-o scrisoare deschisă în care condamnă „dezinteresul total faţă de problema formării conştiinţei naţionale la tineri, faţă de valorile naţionale şi universale, faţă de memoria identitară“.

Cea mai mare doleanţă a profesorilor este introducerea a minim două ore de istorie pe săptămână în planul-cadru al învăţământului la gimnaziu, o cerinţă care nu este respectată în nici una din cele trei variante propuse de Ministerul Educaţiei pentru clasele V-VII. „Nu este nici prima, nici ultima acţiune pe care o facem.

În septembrie am avut un proiect la care au participat oameni de seamă, istorici, profesori universitari care s-a finalizat cu Memorandum-ul de la Neamţ, unde s-au identificat carenţele educaţionale provocate de numărul redus de ore de istorie pentru învăţămîntul gimnazial şi liceal. Acel apel nu a avut rezultat, am lansat şi această scrisoare deschisă şi am consulatat şi colegii din ţară, iar marţi, 12 ianuarie voi trimite punctul lor de vedere la minister“, spune Elena Preda, inspector şcolar şi cadru didactic la Colegiul Naţional Ştefan cel Mare din Târgu Neamţ, titrează Adevărul.ro.

“Sunt tăiate elementele identitare ale poporului român: limba română şi istoria”. Profesorii din Neamţ susţin că au încercat să aducă toate argumentele posibile pentru reintroducerea a măcar două ore de istorie pe săptămână la gimnaziu, însă eforturile lor au fost în zadar.

„Suntem singura ţară din Europa unde istoria se predă o oră pe săptămână, România a ajuns la pragul de jos al demnitătii naţionale. Ultima dată au fost două ore în anul şcolar 1995-1996, acum 20 de ani. Pe noi ne deranjează că sunt tăiate exact elementele identitare ale poporului român: limba română şi istoria. Acum văd că apar probleme şi cu limba latină“, mai spune profesoara Preda.

În scrisoarea deschisă a Asociaţiei profesorilor de istorie din Neamţ se solicită să se prevadă în planurile-cadru de învăţământ, la toate clasele, începând de la a V-a şi până la a XII-a, indiferent de profil şi filieră, a două-trei ore de istorie. O altă cerere este introducerea ca probă obligatorie la examenul de bacalaureat la toate profilele şi filierele de la nivel liceal. Între cele şapte puncte se cere refacerea curriculei de istorie – programele pentru clasele de la a IV-a la a XII-a, cu respectarea principiului cronologiei istorice care să includă şi referiri la valori şi simboluri perene româneşti, la rolul Bisericii în istoria naţională şi principalele etape ale culturii româneşti.

Așteptăm reacții hotărâte și de la profesorii de istorie din Cluj-Napoca, dacă mai au demnitate și nu sunt toți bursieri Soroș sau absolvenți de cursuri de vară de la Budapesta.

Sursa: NapocaNews

Lecţiile istoriei pe care creditorii le uită: „Miracolul“ Germaniei a fost posibil doar după ce Europa a iertat-o de datorii şi a ajutat-o să crească fără datorii noi

Iulie 15, 2015 2 comentarii
Volskwagen Beetle este modelul de maşină bazat pe un singur design care a stabilit recordul mondial la longevitate şi la unităţi produse şi reprezintă simbolul renaşterii industriei germane

În urmă cu şase decenii, un acord pentru anularea a jumătate din da­toriile postbelice germane a ajutat Germania să devină o economie puternică şi Europa răvăşită de război să intre într-o perioadă prelungită de prosperitate.

În urmă cu şase decenii, un acord pentru anularea a jumătate din da­toriile postbelice germane a ajutat Germania să devină o economie puternică şi Europa răvăşită de război să intre într-o perioadă prelungită de prosperitate.

O clauză a acordului de la Londra din 1953 prevedea că Germania nu-şi va plăti restul de datorii decât atunci când va avea cu ce şi nu prin datorii noi, iar creditorii au fost încurajaţi să cumpere exporturile germane pentru a se asigura că îşi primesc bani înapoi. În 2015, Grecia a cerut doar iertarea datoriei, dar a fost refuzată.

Istoria secolului al XX-lea oferă multe exemple de eşecuri şi succese în rezolvarea crizelor cauzate de datoriile suverane. O lecţie pe care o dă această istorie este că pro­blemele grave sunt rezolvate doar după tăieri adânci în valoarea nominală a datoriilor.

Cu cât se aşteaptă mai mult ca datoria să fie ştearsă, cu atât mai mare va fi pier­derea. Nimeni nu înţelege această istorie mai bine ca Germania. Acesteia nu doar că i s-a iertat datoria în 1953, punându-se astfel bazele „miracolului economic“ postbelic german, dar 20 de ani mai devreme Ger­mania a intrat în incapacitate de plată a da­toriilor produse de Primul Război Mondial după ce s-a confruntat cu hiperinflaţia şi depresiunea economică, probleme care l-au ajutat pe Hitler să ajungă la putere, scrie The New York Times.

Peste o duzină de state în default

Defaulturile a peste o duzină de ţări pe datoriile din Primul Război Mondial în anii ’30 şi ştergerea datoriilor prin planul Brady de la începutul anilor ’90, care au pus capăt unui deceniu cu datorii ridicate şi fără creştere economică în America de Sud şi alte ţări emergente, reprezintă lecţii care trebuie reînvăţate din timp în timp.

Toate aceste episoade au fost precedate de un deceniu sau chiar mai mult de negocieri şi planuri de reeşalonare care, spre deosebire de primele programe de bailout ale Greciei, au extins maturitatea datoriilor şi au redus dobânzile. Dar crizele s-au sfârşit şi economiile au început să crească doar după ce o parte din datorie a fost tăiată.

Într-un studiu recent, profesorii Reinhart şi Christoph Trebesch de la Universitatea din München arată că economiile şi-au revenit accelerat după defaulturile din 1934, prin care au fost reduse datoriile externe cu cel puţin 43%, şi după aplicarea planului Brady, prin care s-a redus povara datoriilor în medie cu 36%.

„Ieşirea din criză, în ambele episoade, a fost posibilă doar după tăierea în adâncime a valorii nominale a datoriilor. Forme mai uşoare de reducere a poverii datoriilor, pre­cum extinderea termenelor de rambursare şi reducerea dobânzilor, nu sunt urmate în general de creşteri economice serioase sau de îmbunătăţirea ratingurilor de ţară”, concluzionează studiul.

A plecat dezgustat de la FMI

Lecţia nu a fost învăţată nici măcar de Fondul Monetar Internaţional, instituţie creată după cel de-al Doilea Război Mondial pentru a ajuta economiile cu probleme. Fondul a abordat criza datoriilor europeane pornind de la ideea că defaultul economiilor avansate este „improbabil şi de nedorit“.

Pentru a-şi justifica abordarea, a realizat o analiză a potenţialului economic al Greciei bazat pe fantezie. Chiar şi în primăvara anului trecut FMI susţinea că guvernul de la Atena poate transforma o parte din economie într-un surplus bugetar primar de  3% din PIB anul acesta şi de 4,5% din PIB anul viitor şi totodată să aducă economiei o creştere de 4%. Cum poate Grecia obţine aceaste performanţe? Simplu: creşterea productivităţii Greciei trebuia doar să accelereze de la zero la cel mai alert ritm din zona euro, să aibă forţă de muncă la discreţie şi o rată a angajării la nivelul celei din Germania.

Presupunerile contrastau şocand cu realitatea de zi cu zi din Grecia, unde un sfert din forţa de muncă nu are loc de muncă, trei sferturi din creditele date de bănci sunt neperformante, evaziunea fiscală este o tradiţie iar guvernul se finanţează neplătindu-şi furnizorii.

Peter Doyle, fost economist de top la FMI, care a plecat de acolo dezgustat de această abordare, scrie: “Dacă optimismul are ca rezultat serii de diagnostice incorecte ale unei probleme serioase, nu este o virtute. În cel mai bun caz se prelungeşte o boală. În cel mai rău, este un tratament fatal”.

Bineînţeles, creditorilor nu le place ca datornicii să plătească doar jumătate din datorie. Dar nu aşa şi-au justificat Germania şi aliaţii ei poziţia. Ei se bazează în schimb pe argumentul “hazardului moral”: dacă Greciei îi este oferită o cale facilă de a scăpa de datorii, c ear putea-o împiedica să ducă în continuare o viaţă de huzur pe banii altora? Ce fel de lecţie ar înţelege, de exemplu, Portugalia?

Este adevărat şi că Grecia a făcut puţine pentru a-şi îmbunătăţi managementul economic, notoriu pentru slabiciunile sale. Însă Atena are puţine stimulente să îmbunătăţească ceva dacă fructele performanţelor economice se duc la creditori.

Conferinţa de la Londra şi renaşterea Germaniei

Unul dintre cele mai importante episoade pentru economia ei a fost conferinţa de la Londra din 1953, prin care Germania de Vest şi-a asigurat stergerea a peste jumătate din datoria acumulată după cele două războaie mondiale. Atunci cu amintirile atrocităţilor naziste încă proaspete, multe ţări erau reticente să streargă datoriile Germaniei. Însă SUA şi-a convins aliaţii europeni, printre care şi Grecia, să renunţe la o parte din datorii pentru a construi o Europă Occidentală prosperă şi stabilă care să poată rezista ameninţărilor Rusiei Sovietice, scrie France 24.

O condiţie importantă a Acordului de la Londra a fost ca rambursarea datoriilor rămase să fie făcută doar dacă Germania înregistra surplus comercial, adică doar când va avea surse proprii de plată, nu cu bani împrumutaţi. Rambursările au fost limitate la 3% din veniturile din exporturi. Această clauză a stimulat creditorii Germaniei să importe mai multe produse nemţeşti pentru a-şi primi datoriile înapoi, ceea ce a pus bazele a ceea ce este acum puternicul sector de exporturi al Germaniei. Aceste exporturi sunt un element important al “miracolului economic” german.

Sursa : zf.ro

”Civilizațiile se sinucid, nu sunt ucise” – Arnold J. Toynbee

Aprilie 21, 2015 3 comentarii

DeclineandFalloftheAmericanEmpireIstoria omenirii este, de fapt, istoria imperiilor, iar ele pot fi urmărite cu ușurință de-a lungul timpului. Fie că vorbim de imperiul asirian, egiptean, roman, otoman, german sau britanic se pot observa mai multe constante:  imperiile se nasc, se dezvoltă, ajung la apogeu, trec prin  crize economice și sociale și, inevitabil, se sting.

Majoritatea imperiilor s-au prăbușit în urma unor cutremure geopolitice, cel mai elocvent caz fiind Primul Război Mondial, atunci când s-au prăbușit patru imperii: otoman, țarist, german și austro-ungar. Consecințele politice, sociale și economice care au urmat  au fost dezastroase, regiuni întregi fiind aruncate în haos.

Asistăm la prăbușirea unui imperiu

După cel de Al Doilea Război Mondial, SUA au devenit cea mai importantă putere a lumii, fie că vorbim în termeni militari sau economici.  Forța Americii nu doar s-a conservat, ea a crescut treptat, umbrind Asia și Europa Occidentală. Anul 1989 a fost apogeul Imperiului American. În acel an SUA au învins URSS, dar nu militar sau idelogic, ci economic. Pur și simplu economia dirijată rusească a fost depășită iremediabil de modelul de economie liberală promovată de SUA. Începând cu anii ”90, până la finele anilor 2000, Statele Unite au avut un control absolut asupra politicilor mondiale. Fără un adversar redutabil, SUA și-au arogat dreptul de a fi Jandarmul planetei, astfel au crescut zonele de influență și, în mod evident, și zonele de conflict. Deși nu aveau un adversar militar de calibru, Statele Unite au fost nevoite să mențină bugetul pentru apărare la cote foarte înalte. În acest moment, bugetul apărării se ridică la 700 de miliarde de dolari, de 6 ori mai mult decât China și de 10 ori mai mult decât Rusia, practic, cheltuielile militare ale Statelor Unite ale Americii reprezintă 48% din cheltuielile militare la nivel mondial. Conform informațiilor din surse deschise, în anul 2014, SUA aveau  circa 700 de baze militare, în 150 dintre cele 193 de state ale lumii.

Bazată pe ideea Imperiului Roman, această propagare a puterii americane la nivel global nu ține doar de factorul militar ci și de recunoaștere și cultură, iar în momentul în care companiile americane, transformate acum în ”ambasadori”cu drepturi depline în ”colonii” sunt respinse și contestate, administrația de la Washington are o reală problemă. În state ca Germania, Turcia, Grecia, Brazilia și chiar Franța, vechi aliați ai SUA, simpatia pro-americană scade,  este evident că propagarea puterii nu se mai face corect, deși armata americană este, în continuare, cea ma puternică din lume.

Liderii de la Washington încă nu conștientizează că neglijarea economiei și investițiile monumentale în domeniul militar sunt, de fapt, calea spre faliment. Surprinzător este că SUA nu realizează ca face fix greșeala pentru care URSS a fost sancționată de dinamica istorică, favorizează armata și își neglijează cetățenii.

Istoria se repetă

Începutul crizei economice a făcut ca, pentru prima dată în istorie, procentul de deținători externi de bilete de trezorerie americane să-i depășească pe ei interni. În acel moment Statele Unite au intrat pe o pantă descendentă. Sfârșitul anului 2014 și începutul lui 2015 ne arată o realitate cel puțin ciudată, China deține o mare majoritate a datoriilor de stat americane, practic Statele Unite depind economic de administrația de la Beijing. SUA se află, în acest moment, în poziția Regatului Unit din 1950, când Anglia depindea economic de SUA, iar americanii au forțat astfel retragerea englezească din zona Canalului Suez. Deși au cea mai puternică și performantă armată, Statele Unite vor fi în scurt timp dominate economic de China.

Tigrul asiatic

China se pregătește să ocupe locul întâi pe tabla de șah a geopoliticii mondiale. Economia Chinei a crescut, în medie, cu 10,3% în ultimii zece ani, faţă de SUA, unde economia a crescut cu 1,8%. Specialiștii economici prognozează că economia chineză își va stabiliza creșterea la 5% între 2020-2030, iar în 2030, economia Chinei va fi de două ori mai mare decât cea americană și va reprezenta 24% din PIB-ul mondial, față de 9% cât reprezintă acum.

Aceste creșteri economice spectaculoase ale Chinei, și problemele economice și sociale americane arată clar că va avea loc un schimb de ștafetă între cele două state. Ceea ce rezultă cel mai clar din istoria imperiilor britanic, sovietic și american este că forța militară nu este suficientă pentru ca un imperiu să se mențină, deoarece economia dictează războaiele și nu invers.

Sursa foto: photobucket  / gandeste.org

Etichete:,

Tudor Gheorghe: „Un popor căruia îi iei educaţia, îi iei sănătatea, îi iei încrederea în istoria lui e mai uşor manevrabil”

Octombrie 25, 2014 4 comentarii

tudor-gheorghe-spectacol-18445453Cei șapte ani de acasă:
Eu am trăit într-o comunitate de oameni normali, nişte ţărani nepervertiţi încă la dulcegăriile şi prostul-gust al citadinului, într-un sat de pe malul Jiului, un sat în care rafinamentul estetic, dacă vrei să fiu foarte deştept, se poate vedea din ţesăturile femeilor. La mine în sat nu exista la cămăşile de bărbaţi culoare, se lucra alb pe alb. Toate dantelele, toate şabacele astea frumoase făcute pe pieptul bărbaţilor, fie că erau trandafiri, fie că erau diverse motive florale, sau geometrice, toate erau alb pe alb. Asta denotă deja un rafinament.

Am fost crescut cu respectul faţă de oameni şi frica faţă de Dumnezeu. Pare ciudat că de Dumnezeu nu trebuie să-ţi fie frică… noi aşa am fost educaţi. Şi-acuma când intru într-o sală de spectacole, indiferent unde sunt, într-o casă de cultură, într-un teatru, de la uşă şi până la directorul teatrului eu mă întâlnesc cu femei şi le zic „sărut-mâna” şi salut eu întâi pe toată lumea, n-aştept să fiu salutat. Abia acum îmi primesc roadele, bunei mele creşteri din copilărie; pentru că în sat la mine nu mai e cazul să salut pe nimeni, mă salută ei pe mine.

Satul meu a cunoscut beneficiile industrializării socialiste, a cunoscut cooperativizarea agricolă, ţăranii mei care nu ştiau ce înseamnă să-ţi laşi poartă închisă au început să-şi pună lacăte la porţi, la uşi, a început să se fure, au început să fure din bunul colectiv că ziceau că nu e al lor (ei aşa ştiau), degeaba li se explica „nu furaţi de la stat, de la voi furaţi”, pământul nu mai era al lor, roadele nu mai erau ale lor. De aici până la lipsa memoriei drumului, lipsa potecii către biserică, deja a început să nu mai fie cea adevărată, copiii nu mai sunt duşi să se îngrijească, horele satului nu mai există, costumele populare nu mai sunt…

Nu sunt absurd, nu-mi doresc să păstrăm rânduiala satului de odinioară, nu! Eu fac parte din categoria acelor indivizi care, umblând prin toată România, mi-ar face o mare plăcere, de pildă, să mă duc într-un sat, să bat într-o poartă, să mă recunoască ţăranul respectiv, să mă întrebe: „Domnul Tudor, poftiţi!” să mă bage la el în sufragerie, să mă întrebe întâi: „vă deranjează aerul condiţionat?” eu să zic da sau nu, şi „vă pot servi cu un pahar cu dulceaţă sau cu un pahar de pălincă?”, orice mi-ar da, şi un pahar de apă cu gheaţă sau fără gheaţă… Eu asta îmi doresc: civilizaţie în lumea rurală, dar fără să se uite tradiţia, obiceiurile, ordinea morală în care trăiau ei.

Modelul de bună-cuviință:

Unul dintre modelele mele a fost Romulus Vulpescu, de exemplu. Eu am avut şi norocul, şansa extraordinară la 23-24 de ani, când am făcut primul spectacol care se chema „Menestrel la curţile dorului”, să fiu luat în braţe de tagma poeţilor.

Şi eu am fost contemporan cu marea poezie românească. Se tot vorbea la un moment dat, se făcuse chiar o isterie în care spunea: „deşertul cultural în care am trăit”, pe dracu! Pe dracu! Eu am fost contemporan cu cele mai înalte spirite ale vremilor ălora. Eu am fost nu numai contemporan, ci şi prieten cu Nichita Stănescu, cu Ion Alexandru, cu Romulus Vulpescu, cu Adrian Păunescu, cu cine vrei… cu toţi ăştia făceam seri înnebunitoare, cu Fănuş Neagu, cu Mircea Micu. Una e să stai o noapte întreagă între oamenii ăştia şi să taci numai… şi să asculţi. De-aia spun, mă întreabă mereu: „credeţi că va mai apărea? de ce nu cântaţi poezia contemporană?” Nu! pentru mine poezia s-a încheiat cu Adrian Păunescu, ultimul în viaţă cu care am fost într-o relaţie specială.

România necivilizată:

Vorbesc ca unul care a bântuit şi bântuie prin toată ţară asta şi intru în contact direct cu tot felul de oameni: rar, rar mai găseşti oameni dedicaţi bucuriei de a se simţi români. Ni s-a inoculat această idee, cu cât eşti mai departe de tradiţie, de frumuseţea ţării tale, de istoria neamului tău, cu atât eşti mai naţionalist şi asta nu dă bine. Trebuie să fim europeni, să renunţăm…

Pe mine mă vezi foarte rar la televiziune, chiar foarte rar, pentru că nu găsesc emisiuni la care să mă pot manifesta. Aici am venit pentru că mi s-a părut că avem un dialog civilizat despre un lucru normal. Dar încolo nu mă văd nicăieri.

România civilizată:

Cred foarte tare că în această perioadă de marasm, de debusolare, de imbecilizare zace, dospeşte o generaţie extraordinară. Mă rog Domnului şi cred în ce spun acum: noi suntem o ţară cu un potenţial creator fabulos. Suntem o ţară puternică din punct de vedere spiritual, nu ne-au distrus, nu ne-au terminat. Şi eu cred că această generaţie va trebui să ducă un ciclu mai departe. Sunt mândru de perioada pre-paşoptistă, de acei tineri care au făcut studiile la Paris, la Viena, la Berlin. Au venit în ţară (cu spijinul masoneriei, cum or fi veni, nu mă interesează) au făcut o ţară, România; sunt mândru de perioada interbelică, din punct de vedere spiritual a atins apogeul gândirii româneşti.

În jurul lui Nae Ionescu, deci numai în spaţiul ăsta al zbaterilor de idei gândeşte-te că s-au adunat alde Vulcănescu, Cioran, Ţuţea, Noica… Îţi dai seama ce minţi erau acolo? Sebastian şi mulţi mulţi alţi. Gândeşte-te ce a însemnat proza sau poezia românească din perioada interbelică: de la Sadoveanu la Rebreanu, de la Cezar Petrescu la Camil Petrescu. De poezie nu mai vorbim: de la Arghezi la Barbu, de la Vinea la Pillat, de la Topârceanu la Otilia Cazimir, la Minulescu. Fabulos! În artele plastice gândeşte-te că era un Ţuculescu, gândeşte-te că în muzică era un Enescu şi un Brâncuşi în artele plastice, uite ce potenţial a avut în această perioadă România. Imaginează-ţi că n-ar fi trecut peste noi tăvălugul falsului comunism şi că aceşti oameni ar fi crescut generaţii întregi de tineri, unde ar fi fost România azi? Nu trebuie condamnat nimic, asta este istoria şi noi nu trebuie să ne lăsăm călcaţi în picioare. Un popor căruia îi iei educaţia, îi iei sănătatea, îi iei încrederea în istoria lui e mai uşor manevrabil.

Întâmplări nepoliticoase:

Într-un autobuz din Bucureştiul aglomerat al anilor ’80 şi nu ştiu cât, o doamnă elegantă, poate venită din altă vreme, îmbrăcată pe tonuri de maro, deosebit de graţioasă, subţirică şi bătrână, cu ochelari rotunzi, cu mănuşi albe, era în mitocănia înconjurătoare… era chiar din altă lume. Şi, agresată fizic de un mârlan care lucra la metrou sau nu ştiu unde lucra, cu tricoul pe el transpirat şi cu o plasă cu nişte bere-n mâna, se-mpinge peste femeia asta în troleibuz. Ea s-a uitat la el şi el a zis: „Vă caută moartea pe acasă şi umblaţi aşa… Te mai şi rujezi!” Doamna în vârstă era foarte cochetă, s-a uitat la el cu multă candoare şi înţelepciune şi iertare şi i-a spus: „Ce e, domnul meu? Nu vă place bătrâneţea? Poate va ajută Dumnezeu şi nu o apucaţi!”

O doamnă se recunoaște după…

Nu poţi să fii doamnă, doamnă te naşti. Există ţărănci cu o graţie interioară, cu un fel de a se purta, de-a se uita, de a se mişca, de ai senzaţia că au făcut studii speciale. Există false cuconeturi care, orice-ar face, tot ţațe rămân, mie asta îmi sugerează.

Lumea ideală:

Nu cred într-o lume ideală, aşa cum nu cred în lucrurile perfecte puse unul lângă altul care să dea o chestie genială. Ca să iasă în valoare lucurile adevărate trebuie să fie şi lucruri mai puţin plăcute. Nu ţi-ai da seama de rafinamentul unei doamne – sau de rafinamentul unui domn – dacă n-ar fi în jurul lui şi mârlani.

Am învățat că…

Profesoara mea de actorie, Eugenia Popovici, m-a învăţat cel mai important lucru: să mă bucur de lucrurile mici, zilnic să-mi găsesc bucurie în lucrurile mărunte; nu visa la lucruri mari, că dacă nu le poţi realiza te debusolezi şi ai toate şansele să-ţi pierzi cărarea. Dacă înveţi de mic, de tânăr, să te bucuri de tot ce e în jur, de tot ce îţi place; să te bucuri când ieşi din curte să vezi că uite a mai răsărit o floare aici, să te bucuri că ăştia au spălat geamul ieri, să te bucuri că s-a strâns gunoiul la rigolă, să te bucuri – ăsta este cel mai important lucru!

Sursa: Foaie Nationala

Lectia de istorie

Mai 28, 2014 1 comentariu

„Istoria şi-a bătut joc de noi, repetându-se”

Ianuarie 13, 2014 4 comentarii
„Istoria se repetă prin ea însăşi – întâi ca tragedie, a doua oară ca farsă” (Karl Marx 1818 – 1883)
Pentru că ne aflăm într-unul din momentele dificile şi repetabile ale istoriei poporului nostru şi conducându-ne după înţeleapta cugetare a marelui savant Nicolae Iorga: „Istoria îşi bate joc de cei care nu o cunosc, repetându-se”, o lecţie de istorie este, nu necesară, ci obligatorie. Lecturând seria de articole-colaj pe care vi le prezentăm spre luare aminte, veţi observa cu uşurinţă similitudinile realităţii contemporane cu unele momente din trecut. Aspectele sunt atât de evidente încât numai un rău-voitor nu va recunoaşte că „Istoria şi-a bătut joc de noi, repetându-se. Noi, românii am acceptat. Accepăm tăcând. De ce? Până când?
 
Încotro, Români?
Poporul român este urmărit, de blestemul săpat în stânca vemurilor cu dalta lui Adrian Păunescu şi colorat cu sângele: „Şi din vreme-n vreme/ Logică barbară/ Capul gintei noastre/ Cade pentru ţară!”. În urma unei mascarade procesuale, în urmă cu 67 de ani, Mareşalul Ion Antonescu a căzut răpus de gloanţe, alături de alţi trei colaboratori ai săi. Nu i-au ucis ruşii, i-au măcelărit românii! În urmă cu 24 de ani, după desfăşurarea unei parodii infame pe care au denumit-o proces, o adunătură de trădători de ţară, reuniţi printr-un decret nelegal al ex-prim-fostului Preşedinte al României postdecembriste, sub denumirea pretenţioasă de Tribunal Militar Excepţional, Preşedintele în exerciţiu al României – nedestituit legal din funcţie – a fost secerat de rafalele unor călăi de conjunctură (cel puţin aşa se ştie…). Atunci, haina militară a fost pătată pentru totdeauna. Aşa s-a dorit, iar Armată, mai avem astăzi, doar cu numele. I-am văzut „legiunile” 1 Decembrie 2013 – în Ziua Naţională a României, defilând pe sub Arcul de Triumf, unde, inscripţia „Budapesta” este astupată cu ciment de către neromânii (organizaţia etnică, anticonstituţională, U.D.M.R.) aflaţi la putere în Ţara Românească, de 24 de ani. Iată, s-au găsit doi „români exemplari” – cum îi numeşte profesorul Coja – care au făcut dreptate: Cum? De la români pentru români! În Ajunul Crăciunului, pe 23 decembrie 2013, doi naţionalişti români – Mihai Tociu şi Mihai Rapcea au repus adevărul istoric privind eliberarea Budapestei la locul lui. Inscripţia „Budapesta” se află, din nou, pe Arcul de Triumf din Bucureşti, chiar dacă a fost doar vopsită. Până când vreun domn prim ministru sau vreun alt înalt demnitar din Guvernul României va face dreptate deplină şi va îndepărta cimentul, cei doi au redat demnitatea naţională unei ţări întregi. Se pare că numai aşa se poate! Este unica soluţie de a riposta împotriva acţiunilor antiromâneşti ale guvernanţilor Statului Român (încă): să ne facem singuri dreptate! Încotro, România? Anarhie deja avem!
„Dreptate, Dreptate!/ Spune în care cetate/ Eşti ferecată-n verigă?/ N-auzi mulţimea cum strigă?” (Dumitru C. Măldărescu, 1953)
Recurs la Istorie
Mareşalul Antonescu, Regele Mihai, postdecembriştii
Urcarea pe tron a Regelui Mihai I s-a produs într-unul dintre cele mai grele momente din istoria României. În urma pierderilor teritoriale din vara anului 1940, a protestelor de stradă ale legionarilor, Ion Antonescu a fost chemat din arestul de la Mânăstirea Bistriţa-Vâlcea (pe atunci, Gorj) de către Regele Carol al II-lea, care l-a numit, în ziua de 5 septembrie 1940, în funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri. În noaptea următoare, cu acordul partidelor istorice, Ion Antonescu, i-a solicitat Regelui Carol să abdice în favoarea fiului său Mihai, moment care a constituit şi debutul relaţiilor dintre Regele Mihai şi Conducătorul Statului. La 6 septembrie, noul rege al României, Mihai I a depus jurământul, semnând primul său decret, cel prin care generalul Antonescu era investit cu depline puteri pentru conducerea statului român. Să urmărim discursul său. Poate îl vor citi şi cei care şi-au lipit cu adeziv şezuturile postdecembriste de fotoliile Parlamentului României sau ale Palatului Victoria, pe care nu vor să le părăsească decât scoşi în brânci sau cu cătuşe la mâini.
Ședința Consiliului de Miniștri din 7 Septembrie 1940 – Discursul generalului Ion Antonescu
 
Grija de țărani. Când spun grija pentru țărani – și fiecare din departamentele dumneavoastră are legături cu această țară – pentru că de acolo vine și energia și viața, și ei mor de foame, atunci trebuie să vă preocupați de acest lucru, pentru a îmbunătăți starea țărănimei. Vă rog să luați măsuri.Toate acestea, bine înțeles, se vor transforma în instrucțiuni încet-încet, care își vor găsi loc în programul de guvernământ care va apare într-o bună zi. Până atunci,însă,mașina Statului nu trebuie să stea în loc. Dumneavoastră trebuie să cunoașteți însă și punctul de vedere al Generalului Antonescu. Eu nu centralizez, eu pedepsesc însă pe acela care trebuie să realizeze ceva și-mi ascunde adevărata situație. Nu pot da altceva decât directive generale. Aceste directive se execută cu energie, cu credință, inteligență și cinste. Nu vreau ca la fiecare pas să fiu întrebat cum văd problema cutare și nu vreau ca nici mai jos să se petreacă acest lucru. Datorită acestui lucru, probleme esențiale rămân în suferință.
De exemplu, Ministerul Sănătății nu a putut niciodată să facă o operă reală, deși multe sunt racilele pe care trebuia să le repare, racile care au distrus aproape Națiunea (sifilis, malarie, alcoolism, lipsa de hrană, etc.), pentru că nu știe să se apere. În special alcoolismul face ravagii. Țăranul, tot ce câștigă, risipește pe băutură. Vom lua în această privință măsuri ce vor îngrădi posibilitățile de desfrâu ale Națiunei. Mă gândesc la ceea ce fac Englezii, care nu lasă deschise cârciumile în orele de lucru, ci le lasă deschise fie numai între 11-13, fie între 12-14 sau între 7-9 seara, restul timpului cârciumile fiind închise. Este un sistem foarte bun care s-ar putea aplica și la noi. În felul acesta se va forma o proprietate mijlocie, o clasă țărănească mijlocie, de unde ies elite și care vor fi stâlpii de rezistență ai Țării. Pentru cloroformizarea aceasta de la oraș, care va trebui reformată și care ne-a dat pregătirea pe care o avem și forța de rezistență pe care o știți, trebuie să înceteze. Dacă un alt Stat, cu altă structură la bază cu o pătură burgheză mai puternică, ar fi fost supus la acest examen, el ar fi fost capabil să reziste la această furtună mai mulți ani, chiar dacă în timpul unei generații ar fi avut o conducere nefastă, cum am avut noi timp de 10 ani. Țara românească neavând nici o structură celulară armonizată, a căzut după câțiva ani de Domnia care a dat exemplul ce a dat.Deci, grija pentru țărănime.Nu mai țineți mâna sus;să vă uitați în jos,pentru că numai așa o sa duceți Statul sus. În privința uniformelor; să le dezbrăcați și să aruncați de pe ele toate postavele inutile. Chestiunea uniformelor a constituit prima mea ceartă cu Regele Carol al II-lea, în Iulie 1930. Uniforma de războiu, aceasta să fie azi uniforma ofițerului. Dacă nu mi-e rușine să mor la război cu ea, pe câmpul de luptă, nu mi-e rușine să o port în casa burgheziei, ale cărei (di)ficultăți și calități le cunoaștem cu toții.
Un ministru nu putea să facă nici cât un portar
Șapca și casca, munca la cazarmă, acestea trebuie să fie ale ofițerului. Raporturile cu Palatul. Una dintre cauzele care au constituit pentru mine o problemă importantă încă de când eram tânăr – pentru că soarta mi-a rezervat dreptul să nu fiu chemat decât în momente grele, dar când a venit la împărțirea beneficiilor, onorurilor, Căpitanul, Maiorul… Generalul Antonescu trebuia îndepărtat, ignorat, umilit, trebuia micșorat ca nu cumva să ridice capul și aceasta provenea din cauza clicei care se aduna în jurul Tronului. Clica exista și sub Regele Ferdinand; în timpul războiului luam o dispozițiune și se trimitea vorbă să se facă altfel, pentru că, am spus, existau atunci două state majore: unul care are toată răspunderea și nu are putere, altul care nu are nici o răspundere, dar are toată puterea. A fost Mareşal Ion Antonescucazul acesta petrecut recent, când nu oamenii au fost răi, ci faptul că au fost conduși rău sau au fost împiedicați să lucreze cum ar fi vrut, a dus la dezastru. Un ministru nu putea să facă nici cât un portar și, câteodată, nu se pricepea la nimic, cum este cazul lui Urdăreanu – un incapabil, un sforar. Dar aceste sforării, vă aruncau greșelile în seama dumneavoastră, Domnilor. Iată cum mocirla se pusese în capul Dumneavoastră. Nu trebuie să credem că ceea ce facem noi nu este judecat de țara întreagă. Țăranul judecă și judecă cu bunul simț atavic românesc. S-a terminat cu trecutul, în această privință. Palatul nu se va mai amesteca în nici o problemă a Statului și acel ministru sau funcționar al Statului ce va fi prins de mine, va fi destituit imediat și sancționat.

Am să fac Statutul Casei Regale și îl voiu impune la toți. Chiar de pe acum am dat indicațiuni principale de drepturile pe care le vor avea aghiotanții regali și ele vor fi de așa natură ca să nu mai facă acolo clică (trei luni numai vor sta la Palat aghiotanții regali și apoi se vor schimba; cu această măsură nu vor prinde nici o aderență cu Tronul și cu această măsură putem să trecem câți mai mulți ofițeri la Palat și Regele va putea să-și cunoască armata lui). Când Regele va deveni cu vârsta și mintea ca să-și dea seama de problemele Statului, vă rog să luați notă de acest lucru, nimeni nu va putea să-i supună problemele de Stat și oricine și pe orice treaptă s-ar găsi în Stat, va fi destituit de mine și motivat în fața Națiunei. Sub guvernarea trecută Regele s-a amestecat până și în finanțele Țării și nu voi aminti păcatele multe care s-au comis la Banca Națională cu faimoasele fonduri secrete.
Așa cum ei nu au avut grijă de granițele noastre, nu pot să am milă cu astfel de nemernici.
Fondul secret se poate justifica; eu l-am justificat în timpul războiului. Dar în armată eu nu l-am putut justifica și aici eram tocmai opus cu Generalul Samsonovici. Întâmplător, când mi s-a încredințat Statul Major (predecesorul meu, fostul General Lăzărescu), am găsit într-un sertar un tablou secret unde se arăta sumele pe care Generalul Glatz, Moruzoff, s. a., urma să le ia fiecare din fondurile secrete. Actul acesta este în posesia mea și peste puțin timp îl voi publica, ca să se vadă în ce hal ajunsese Statul acesta. Această imoralitate o vedem generalizată. Domnul Ministru Leon mi-a spus că unul dintre funcționarii săi lua 900.000 lei leafa din diferite comisiuni. Vă întreb dacă o crimă mai mare se poate comite într-un Stat? Câtă inconștiență și imoralitate trebuie să aibă un funcționar ca el să încaseze în fiecare lună 900.000 lei din diferite consilii. Domnilor, nu se poate crimă mai mare; și am să introduc pentru aceasta pedeapsa cu moartea și voiu executa. Așa cum ei nu au avut grijă de granițele noastre, nu pot să am milă cu astfel de nemernici.
Nimeni nu va trece prin fața Palatului decât ca să se închine în fața unui simbol.
Nimeni nu va trece prin fața Palatului decât ca să se închine în fața unui simbol. El este numai un simbol și nu are dreptul să se amestece în conducerea Statului. Regelui Carol II, în anul 1933, când am fost Șef de Stat Major, i-am spus: „ești pe traiectorie, Majestate, și s-ar putea să te lovească glonțul. Vei face greșeli politice și Națiunea te va alunga.” Nu numai atunci, dar totdeauna, eu i-am spus adevăruri grozave Regelui și m-am opus chiar formulei: Rege și Națiune, spunând că întâi trebuie să fie spusă Națiunea. Din ea trăim, prin ea venim și respirăm, pentru ea trebuie să murim.
Deplinele puteri. Domnilor, aceste puteri eu nu le-am luat dintr-un instinct bestial – să zic așa – de a porunci unui popor și de a da directive în Stat, de a abuza de putere sau de a mă împodobi cu un absolutism oriental. Țiu să vă spun, am avut pentru moment ezitarea dacă e bine să dau sau nu lovitura de Stat, să taiu adânc cu bisturiul ițele acestea cu care era țesut Statul. Simțind că și de astă dată voi fi păcălit – și am fost pe o muchie de cuțit să fiu omorât la ora 3-4 dimineața, când chestiunea era aproape eșuată. Știind însă elementele pe care se sprijinea, am dat această lovitură, trimițându-i scrisoarea prin care i-am cerut să abdice  – dându-i timp până la ziuă.
Să ne punem serios pe muncă și să părăsim toate aceste palaterii inutile.
Deci, de deplinele puteri nu voi abuza; eu nici nu am apărut în fața mulțimei, din modestie; nu mă interesează, mă enervează acest lucru. Vă rog chiar să părăsim această plăcere de a ne fotografia cu șefi sau subșefi pentru orice lucru. Deci, să ne punem serios pe muncă și să părăsim toate aceste palaterii inutile. Acesta este sensul deplinelor puteri. Ele nu se opresc la mine, ele merg la Dumneavoastră. Și merg până jos de tot pe treapta ierarhică și înțeleg prin aceasta că Dumneavoastră, să vă ocupați și să executați, să nu veniți la mine cu orice chestiune, ci să aveți curajul de a vă lua răspunderea unei acțiuni. Să învățați pe toți, de la cel mai mic, până la cel mai mare, să-și ia răspunderea unei acțiuni, să-i învățați că sunt în serviciu real. Mai mult, fiind servitorul credincios al Națiunei, el trebuie să se poarte bine cu Națiunea, nu ca până acum, să bruscheze lumea și aceasta fiindcă deținea o parte din autoritate, închipuindu-și că îi este permis orice.
Omenie în raporturile cu cei mici; până azi noi am arătat slugărnicie cu cei mari și brutalitate cu cei mici. Se vedea cum un conducător care avea în stânga un țăran, se purta rău cu el și cum, imediat apoi, observând în dreapta lui un individ de sus, se pleca până la pământ. Deci, în acest sens, să luați deplinele puteri ale mele, care trec la Dumneavoastră. Toți, în celulele în care sunteți, pentru a le întrebuința spre îndreptare.
 
Instituțiile Statului. O chestiune care mă preocupă este aceea a instituțiilor din acest Stat: Școala, Familia, Biserica, Armata și Administrația Statului, elemente de a căror forță de rezistență depinde însăși ființa Statului. Deci, aceste elemente trebuie să le dezvoltați. Mai cu seamă mă gândesc la familie pe care o vom readuce în căminuri, căci astăzi familia a ieșit din căminuri. De soț nu mai vorbesc. Dar femeia ieșind din cămin se duce la cinematograf, face intrigi și chiar spionaj – pe acestea din urmă le voi da fără jenă în fața Națiunei; am avut o răbdare de martir, dar eu știu că erau persoane din înalta societate care veneau să mă spioneze. Le-am primit, stăteam de vorbă și nu mă sfiam să le spun ceea ce gândesc, căci eu vreau să se știe că Generalul Antonescu nu cedează. Chiar la Bistrița (Gorj, pe atunci – n.r.) mi s-a spus să fac o declarație că renunț la politică și am spus că nu cedez și că eu voiu învinge. Și când domnul David Popescu a trimis pe cineva să întrebe dacă scrisoarea legionarilor se răspândește după îndemnul meu, i-am spus celui ce venise că nu se răspândește după sfatul meu, dar o aprob în întregime și i-am mai spus: conștiința mea este curată ca cristalul și de aceea nici Bistrița și nici potopul nu mă înspăimântă și tot cu pumnul la el mor, chiar dacă mă pune între ziduri și dacă mă împușcă.
Să armonizăm o necesitate cu alta, ca din combinarea lor să putem lua o rezistență folositoare și maximă.
Domnilor, școala a fost dezorganizată cu instituția străjeriei, care a coborât la un nivel foarte jos tot ce era mai demn, ea fiind învestită cu puteri ce anihilau adevăratul învățământ și adevărata școală. Am desființat această intituție și am ordonat să se facă o anchetă. Vă rog să luați notă de inconștiența celor ce erau acolo: în timp ce țara era sfâșiată, Regele s-a dus la Breaza unde a spus că: „venind în mijlocul vostru, capăt puteri noi”. În mijlocul Națiunei nu căpăta puteri, trebuia să se ducă la această palaterie să se învioreze. Am pus să o desființeze. O să fie o problemă groaznică pe viitor conducerea Statului, pentru că în trecut s-a pierdut vremea făcându-se numai paiațerii, ceea ce se poate vedea foarte bine, citindu-se cărțile publicate de domnul Sidorovici; o înșirare de cuvinte sunt aceste cărți; totul era gol de fond real, însă plin în schimb de fotografii. Mi-am pierdut timpul ca să văd ce este și acolo și concluzia mi-a fost: fond real, nimic nu era. Deci, de astăzi, se desființează. Școala, imediat, trebuie să intre în noua activitate. Aceasta nu însemnează că străjeria în ceea ce are bun trebuie să dispară, dar să se facă sub autoritatea școlară. Să armonizăm o necesitate cu alta, ca din combinarea lor să putem lua o rezistență folositoare și maximă.
Biserica trebuie curățată, trebuie pusă pe baze sănătoase, ea nu trebuie să servească de tribună publică și nici de negustorie, ci de altar de închinăciune și smerenie în fața forței supreme. În același timp, trebuie să dea slujitorilor Altarului posibilitatea să trăiască. Și eu mă gândesc să creez o viață mai bună mai întâi funcționarilor de jos ai Statului,care formează baza de la care trebuie să plec. Nedreptatea o vedem și sus: un general de corp de armată are 54.000 lei lunar, miniștrii 40.000 lei, iar alții care stau toată ziua pe stradă, primesc sute de mii. De multe ori oamenii care stau numai pe stradă ajung departe: astfel a ajuns generalul Masievici, care nu a citit o carte de cultură generală; la fel generalul Argeșeanu, care nici „Universul” nu-l citea, mulțumindu-se să se creadă bine informat citind afișele.
Un General, stâlp de apărare al granițelor, nu are o carte de cultură generală în bibliotecă.
 
Iată, Domnilor, un General de Corp de Armată și stâlp de apărare al granițelor, nu are o carte de cultură generală în bibliotecă, care nu se informează precis; armata, care este astăzi cel mai complicat organism – în care intră tot ce tehnica modernă a inventat – și aceste mijloace multiple trebuie coordonate, reclamă vaste cunoștințe tehnice și de cultură generală pentru cel ce ajunge la o treaptă de conducere. Nicăieri nu se cer mai numeroase calități ca în departamentul militar: cel ce nu le are, nu-i conducător, căci generalul trebuie să coordoneze în mod armonios informațiile ce i se aduc și din ele să scoată rezultanta care să-l ducă la victorie. Pentru aceasta trebuiesc studii, trebuie să pierzi timp reflectând, nu plimbându-te sau stând în cârciumi cum s-au ales până acum conducătorii noștri. Domnul General Pantazi să aibă în vedere acest lucru.”
%d blogeri au apreciat asta: