Arhiva

Posts Tagged ‘libertate’

Minciuna in care traim

Etichete:

Minunata lume nouă: nu te panica, ia niște Soma!

Ianuarie 20, 2014 2 comentarii

 

pillshead

„Va exista, in cursul generatiei urmatoare sau nu foarte departe de aceasta, o metoda farmacologica de a-i face pe oameni sa-si iubeasca robia, creand dictaturi fara lacrimi, ca sa spunem asa, si producand un fel de lagare de concentrare nedureroase pentru societati intregi, astfel incat oamenilor le vor fi luate libertatile, dar le va placea, fiindca vor fi distrasi de la orice dorinta de a se rascula prin propaganda sau spalarea creierelor, sau prin spalarea creierelor imbunatatita prin metode farmacologice. Si aceasta pare sa fie ultima revolutie. –(Aldous Huxley, Tavistock Group, California Medical Scool, 1961)

Cu siguranță, orice om care are cât de cât capul pe umeri a fost cuprins de întrebări referitoare la rostul și destinul lumii. Orice om care a studiat dezvoltarea societății umane, care a intrat în fascinanta poveste a istoriei s-a văzut incapabil de a rămâne doar cu istoria fără a încerca o extrapolare. Privind prin intermediul evenimentelor istorice, viitorul pare a prinde formă. Ne punem întrebări, căutăm răspunsuri ca și cummicrobul profeției, al dorinței de a intui, ar fi adânc sădit undeva în profundul nostru.

Noi, ca ființe, pare că am fost programați să căutăm fericirea. Odată cu dezvoltarea tehnologiilor viața noastră a intrat în alt ev. Cu siguranță că trăim infinit mai comod decât acum un secol, că avem acces la mai multe surse de distracție, că putem să ne deplasăm mai ușor s.a.m.d. Suntem mai fericiți? Am evoluat? Direcția în care mergem e una bună? Sunt întrebări la care numai superficialii pot răspunde cu  da sau nu. Pentru ceilalți, oricare din aceste întrebări e un punct de plecare pentru alte dileme.
Tind să cred că cel mai șocant moment din istoria omenirii a fost Primul Război Mondial. Desigur, cel de-al Doilea Război Mondial a fost mult mai atroce, a adus mult mai multe victime, dar deja avusese cumva terenul pregătit, lumea trecuse de șocul inițial; ceea ce a urmat a fost doar o dezvoltare normală, o perfecționare a conceptelor care fuseseră deja dezvăluite. Primul mare Război Mondial a trezit umanitatea din dulcele trai călduț care se instalase. Revoluția industrială începea să-i arate omului că dezvoltarea tehnologiilor nu produce doar mai mult bine ci este capabilă să producă, în același timp, și mai mult rău. O lege a compensației care a triumfat dezastruos în anii care au urmat, o lege care ne-a împins în istoria pe care, din nefericire(sau poate din fericire), unii dintre noi am trăit-o.

Șocul Primului Război a avut meritul de a-i pune oameni în dilemă, de a-i obliga să se gândească la viitor. Orice război e un sfârșit de lume, însă, când un război se generalizează și cuprinde întreaga planetă, e cât se poate de clar că, în urma sa, lucrurile se schimbă iremediabil. Acesta cred că este setup-ul ideal care a făcut posibilă apariția dezbaterilor despre viitor sau, mai bine spus, trezirea din vechea letargie care cuprinsese omenirea și apariția semnalelor de alarmă referitoare la ceea ce urmează. Și, privind prin această prismă, nu e greu de înțeles de ce monopolul dezbaterii acestui subiect a fost deținut de Anglia: era cea mai dezvoltată națiune a lumii, avanpostul civilizației industriale, un fel de far al omenirii. Astfel cred că poate fi explicată apariția celor doi vizionari geniali din secolul trecut: Aldous Huxley și George Orwell.

În ceea ce-l privește pe Orwell, probabil nu au mai rămas prea multe lucruri de spus. Modul în care a intuit dezvoltarea societății comuniste, lumea hiper-controlată, teroarea permanentă și îngenuncherea personalității individului sunt lucruri pe care le-am trăit. Nu cred că există om care să nu fi fost uimit de lumea creată de Orwell în romanul 1984. Ceea ce însă este uitat e faptul că romanul lui Orwell a fost scris în 1948, dată la care comunismul avea deja peste treizeci de ani, iar stalinismul începuse să mănânce oamenii. Desigur, lumea era șocată de rezultatele nebuniei lui Hitler și nu mai avea forța expunerii mediatice a lui Stalin, celălalt nebun contemporan. Însă, unui observator atent, probabil că studierea realităților comuniste din URSS i-ar fi sugerat adevărata dimensiune a dezastrului.

Nemeritat, Huxley a fost trecut cumva pe locul doi, cel puțin în acest colț de lume. Marcați de comunism și bolnavi de superficialitate, nu am avut puterea să ne aplecăm cu adevărat asupra mesajului lui Huxley. Ceea ce ne-a dăunat întrucât, pentru mulți, abia acum, când pare deja târziu, mesajul său prinde contur.

Romanul „Minunata lume nouă” a fost scris în 1931. Societatea zugrăvită de Huxley e una perfectă, în care principiul de bază e asigurarea fericirii indivizilor. Natalitatea e strict controlată, copii se nasc artificial, iar destinul le este pre-configurat. În funcție de nevoile societății se știe cu exactitate cărei caste îi va aparține fiecare embrion. Destinul e o chestiune știută. Educația și reglementările sociale stricte asigură un parcurs liniar al individului de la naștere și până la moarte. Nu există altceva decât fericire și confort. Bolile au fost eradicate, bătrânețea desființată. Pentru orice frustrări există „soma”, drogul care-ți permite evadarea într-o lume chiar mai bună.

Familia a fost desființată, nașterea naturală e ceva de neimaginat. Omul „Minunatei lumi noi” are tot ce-și dorește. Democrația absolută a revoluționat chiar și raporturile sexuale: „oricare dintre noi aparţine tuturor celorlalţi”. Fără familie nu există atașament, nu există gelozie, iar instinctele oricui sunt satisfăcute din plin. Încă din copilărie sunt încurajate jocurile sexuale, iar adulții își pot condimenta experiențele utilizând guma cu hormoni sexuali. Iată lumea! Totul se învârte în jurul științei, individul e respectat, iar timpul se măsoară începând de la apostolul noii lumi, preamăritul Ford.

Orice binefacere are însă și un revers. Această lume a fericirii absolute nu poate exista fără un compromis. Iar compromisul este golirea individului, o superficializare absolută a populației care trăiește fericirea exclusiv prin satisfacerea instinctelor animalice. Ființa e goală, nu mai există. Orice ieșire a personalității care nu mai poate fi controlată prin soma primește un bilet dus pe o insulă unde i se asigură o viață alături de alți devianți excluși ai societății „normale”.

greu de înțeles cum ar interacționa un om normal(a se înțelege actual) cu o asemenea societate. Huxley o face magistral introducându-l în acțiune pe „domnul Sălbatic”, un copil născut de o femeie rămasă din greșeală în sălbăticie(o rezervație naturală din America de Sud, loc unde triburilor li se permitea să trăiască după vechea și demodata paradigmă). Ajuns în civilizație acesta trăiește frustrările lucrurilor pe care nu le înțelege, are sentimente imposibil de înțeles în acea societate și se poate apropia doar de indivizii „devianți”, de cei care caută și alte sensuri vieții, de cei care-și pun întrebări la care este imposibil de răspuns. Finalul este cel normal și logic, singurul capabil să ofere sens minunatei lumi noi.

Ajuns aici, le recomand celor care n-au citit „Minunata lume nouă” s-o facă rapid. Și spun aceasta deoarece cartea este despre ceea ce trăim acum, despre modul în care ne vom transforma. Poate sună alarmant, însă explicațiile le veți găsi la sfârșit, în „Reîntoarcere la minunata lume nouă”. Este „adăugirea-explicație” pe care Huxley a făcut-o în 1958 și pe care o putem considera dovada geniului și a „vizionarismului” autorului. Veți înțelege din această lectură nu numai ce urmează, ci și cauzele profunde ale acestei „foi de parcurs”. Veți înțelege că majoritatea este cea care se mulează perfect „Minunatei Lumi”, iar minoritatea formată din cei care gândesc, care nu pot trăi cu spiritul captiv și superficial, trebuie să-și găsească propria cale de salvare, de supraviețuire.

Așteptarea, chinuitoarea așteptare se apropie de sfârșit. Am așteptat(de fapt nu noi) și aceasta pare a se realiza. E aproape o certitudine, vom avea soma.  În timp ce Orwell a intuit societatea totalitar comunistă, Huxley a nimerit-o aproape perfect cu societatea pe care o trăim în prezent și care se perfecționează văzând cu ochii. „Minunata lume nouă” este ghidul pentru noua societate, iar cei care nu l-au citit ar trebui s-o facă rapid. Lucrurile se mișcă ciudat de exact în direcția intuită de Huxley.

Dar totuși, ce se întâmplă? Ei bine, se pare că ne apropiem de falimentul structurilor politico-administrative clasice. O istorie întreagă principala formă de constrângere a gravitat în jurul banului. Secolul XX a adus centralizarea, coordonarea și eficientizarea banului. Emisiunea de monedă s-a învârtit în jurul unei paradigme cu miez idealist care nu a  reușit să răspundă întrebării fundamentale: cine plătește banii din viitor cheltuiți în prezent, în fiecare prezent al fiecăruia. Și dacă teoria a refuzat să răspundă, oamenii cu atât mai puțin au fost interesați de acest lucru.

Paralel cu introducerea la scară globală a sistemului monetar centralizat, al cărui far a fost și este binomul FED-BIS, o altă paradigmă a început să prindă contur: propaganda. Avându-l ca inițiator pe Edward Bernays, propaganda își propune un lucru simplu, anume controlul. O face transparent, afirmând-o încă din prima frază a cărții sale:

Iată-ne la aproape un secol de la acele „începuturi”. Îngropate în negura informațiilor din ce în ce mai actuale, toate acele fapte ne surprind când sunt scoase la lumină. Într-adevăr, atât în domeniul financiar cât și în cel al propagandei(mai ales în cel al propagandei!) lucrurile au evoluat spectaculos. Ceea ce vedem azi e un castel impresionant construit din dezvoltarea celor două concepte ale începutului de secol trecut. O construcție grandioasă, copleșitoare și, în același timp, fragilă.

Nu fiți surprinși de afirmația mea anterioară! Oricât de solidă ar părea construcția, oricât de multe dovezi ar exista pentru susținerea tezei solidității, realitatea e alta. Sistemul financiar mondial se îndreaptă către prăbușire. Indiferent de căile pe care se merge – emisiune monetară irațională în SUA sau austeritate sovietică în UE – sistemul nu mai poate fi peticit. Oricum ai calcula datoriile totale au ajuns de cel puțin șapte ori mai mari decât PIB-ul mondial. Dacă vi se pare insignifiant, vedeți ce se întâmplă în țările în care datoriile au depășit PIB-ul. Spre exemplu, în Grecia nu mai există soluții. Aritmetica perversă a dobânzii e neiertătoare. După „descoperirea” neregulilor din evidențele contabile ale țării, datoria se umflă la nivele din ce în ce mai nesustenabile și aceasta în ciuda iertărilor prietenești(iertare contra cedare de suveranitate). Problemele Greciei au început din momentul în care s-a descoperit că datoria țării este mai mare decât PIB-ul. Ce s-ar fi întâmplat însă în cazul în care datoria era de șapte ori mai mare decât PIB-ul? Aceasta este întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem atunci când vine vorba de sistemul financiar mondial. Gândiți-vă!

Paralel cu această problemă spinoasă se întâmplă un alt fenomen interesant: propaganda devine din ce în ce mai puțin eficientă. În ciuda controlului total al fluxurilor de informații, în ciuda coordonării și sincronizării extreme(chestiuni care l-ar fi lăsat mască și pe Bernays), lucrurile nu mai funcționează. Țineți cont de faptul că aceasta se întâmplă în condițiile în care cercetările psihicului au lăsat cu mult în urmă ceea ce se știa atunci și se fundamenta pe conceptele generate de geniul din „micuța familie evreiască de la periferia Vienei”. Exact la fel cum am experimentat în societatea totalitară, propaganda este un drog care se cere luat în doze din ce în ce mai mari. Spre deosebire de droguri, în cazul propagandei dozele maxime nu conduc spre sevraj ci spre rezistență, imunizare. Cam acest lucru se întâmplă acum; propaganda e din ce în ce mai puțin eficientă, din ce în ce mai puțin luată în seamă, iar canalele ei sunt din ce în ce mai evitate.

Cu cei doi stâlpi de bază ai săi aflați în degradare severă, întregul castel grandios riscă să se prăbușească sub greutatea propriilor idealuri egoiste. Realitatea ne spune că nu poate exista un turn către cer, că acest lucru ne este interzis. Propaganda susține contrariul, dar cuvintele ei intră din ce în ce mai greu în urechile victimelor. Fără propagandă și fără bani atât castelul cât și sforarii săi invizibili riscă să moară.

Sistemul însă se autoprotejează, se apără și trebuie să găsescă soluția optimă. Există ea oare? Huxley ne spune că da și ea este una cât se poate de logică: soma – drogul universal obligatoriu. Binomul soma-propagandă este irezistibil și face ca partea financiară să nici nu mai conteze. Societatea total manipulată de cele două componente nu are cum să dea greș, iar animalele vor continua să se miște în turmă, o turmă extrem de bine organizată și extrem de eficientă.

Dacă ceea ce v-am spus până acum pare ceva ireal, să ne întoarcem cu picioarele pe pământ. de ceva vreme, tot felul de organizații mimând originea lor undreground au bombardat opinia publică cu dileme legate de marijuana. S-a ajuns chiar ca semințele să se vândă pe net în magazine virtuale semi-legale. Aceasta se întâmpla în SUA unde mai ai puțin până la a fi amendat sau arestat pentru ceea ce urmează să faci. A spune că un asemenea comerț se poate face fără sprijinul tacit al autorităților e o prostie. Ei bine, întreaga telenovelă a „eliberării” de sub jugul constrângerilor a nevinovatului drog a luat sfârșit în momentul în care statul Colorado a legalizat marijuana. Media a prezentat cozile nesfârșite la magazinele cu droguri. Publicațiile de business s-au călcat în picioare în a relata cum a crescut turismul în zonă ca urmare a acestei măsuri.

Și-acum să vedem care sunt realitățile. Colorado este scânteia care trebuie să aprindă lumea. Marijuana era legalizată în Olanda, Uruguay, Cehia și în câteva alte țări ale lumii. Iată că, în urma indicațiilor prețioase primite de la licurici, marijuana devine legală și în România. Garantez că la fel se va întâmpla pe tot globul și cu o rapiditate extremă. Desigur, vor rămâne câteva enclave, dar acestea vor fi păstrate pentru „exotismul sălbăticiei”. Însă oare de ce este această grabă? Ce ne mână într-o luptă atât de acerbă pentru legalizarea unor droguri?

Că toată mișcarea e o făcătură, iar componenta underground e de fapt un fake pute de la o poștă. dacă nu mă credeți, luați-vă playlist-ul la puricat și vedeți în câte melodii se face apel la iarbă? Sau, în autohtona noastră mișcare muzicală, de câte ori se alătură Maria cu Ioana? Privind în urmă lucrurile devin cât se poate de clare. Ca să nu mai vorbesc de nebunia interzicerii fumatului pusă în paralel cu frenezia adoptării marijuana. Păi fumătorii către ce să se îndrepte? „E de la centru” ar spune vreun propagandist întârziat al epocii trecute și chiar ar avea dreptate.

Existența somei e esențială pentru supraviețuirea castelului. E esențială atât pentru supraviețuirea granzilor sistemului cât și pentru  șobolănimea din subteranele sale. De fiecare dată când vrei să sporești interesul pentru ceva creezi o criză. Asta s-a întâmplat cu drogurile. Interzicerea lor a reprezentat un pas esențial pentru sporirea interesului. Legalizarea aruncă în joc toți curioșii, toți indignații la adresa încălcării grosolane a dreptului lor de a alege. Așa se generează isteria, iar de-aici nu mai e decât un singur pas, anume prescripția obligatorie.

Chiar și fără acest pas, în prezent se evaluează procentul care va adera la noul trend social. Marijuana pare a fi cea mai accesibilă soma pentru momentul actual. În SUA și Canada legalizarea va avea cu siguranță succes deoarece aici tratarea durerii e o isterie națională, iar opioidele sunt prescrise cu frenezie. Marijuana va veni să elibereze toți acești „chinuiți” ținuți n etratați de un sistem opresiv care, iată, cedează în fața presiunii. Impresionant, nu?

Cu un consum generalizat de droguri, acțiunile propagandei devin, din nou supereficiente. Mintea se redeschide și se transformă din nou în sugativă, gata să preia temele zilei. Iar omul e mai fericit, aproape la fel de fericit ca în Minunata Lume Nouă. Iată cum noua soma devine un stâlp puternic de sprijin al construcției, un stâlp esențial. De-aici până la prescrierea obligatorie nu e decât un pas de o generație, maxim două, adică termenul de la care rezistența se instalează și binomul devine ineficient. Startul însă s-a dat!

Sursa: Trenduri economice

După ce a alungat Fondul Monetar, Orban emite moneda fără dobândă

Noiembrie 18, 2013 2 comentarii

orban2

Ungaria face istorie. După ce a ordonat FMI’ului să abandoneze ţara, naţiunea acum printează monedă fără dobândă. Din anii ’30 cu cazul Germaniei, nicio ţară europeană nu a avut curaj să fugă din ghearele cartelurilor bancare internaţionale controlate de Rotschilds. Aceasta este o ştire nemaipomenită care ar trebui să încurajeze patrioţii naţionalişti din lumea întreagă să intensifice lupta pentru libertatea de la dictaturăfinanciară. Deja în 2011 primul ministru ungar,Viktor Orban promisese să restabilească justiţia predecesorilor săi socialişti care vânduseră poporul naţiunii la sclavagismul unei datoriiinfinite constrânsa de FMI şi de statul terorist al Israelului. Aceste administraţii precedente erau infiltrate de israelieni în înaltele roluri, iar în mijlocul furiei maselor în fine, ca şi reacţie, poporul a votat partidul Fidesz al lui Orban.

După o relatare pe siturile germanofone ale “National Journal”, Orban a decis să submineze cămătarii de pe tron. Popularul şi naţionalistul prim ministru a spus FMI’ului că Ungaria nu vrea şi nu cere “asistenţă” ulterioară a delegatului de la Federal Reserve de proprietate a familiei Rotschild. Ungurii nu vor mai fi constrânşi să plătească interese exagerate către băncile centrale private şi iresponsabile.

Mai mult de atât, guvernul ungar şi-a asumat suveranitatea asupra monedei şi emite monedă fără dobânda atât cât are nevoie. Rezultatele au fost cel puţin excepţionale. Economia naţională, care se clătina din cauza unei grele datorii, a recuperat imediat cu instrumente inedite ale Germaniei nationalsocialiste.

Ministrul economiei ungare a anunţat că mulţumită “unei politici de bilanţ disciplinat” a replatit în 12 august 2013 suma de 2,2 bilioane de datorie către FMI, înainte de data limită din martie 2014. Orban a declarat: “Ungaria se bucură de încrederea investitorilor” care nu înseamnă nici FMI nici Fed sau alte tentacule ale imperiului financiar al familiei Rotschild. Se referea la investitorii care produc în Ungaria pentru unguri, creând o creştere economică adevărată, şi nu o “creştere pe hârtie” a piraţilor plutocratici, ci acel gen de producţie care angajează într-adevăr persoanele şi le îmbunătăţeşte viaţă.

Cu Ungaria liberă din cuşca de servitute la sclavagismul datoriei nu rămâne decât de mirare că preşedintele băncii centrale ungare administrată de guvern pentru binele public şi nu pentru bogăţia privată a cerut FMI’ului să închidă porţile în una dintre cele mai vechi ţări din Europa. În plus, procurorul general, repetând gesturile Islandei, a acuzat cei trei precedenţi prim miniştri de datoria criminală în care au precipitat naţiunea. Unicul pas care rămâne pentru a distruge complet puterea bancksterilor în Ungaria, e aceea de a activa un sistem de troc pentru schimbul cu externul cum există în Germania cu naţional socialiştii şi cum există astăzi în Brazilia, Rusia, India, China şi Sudafrica, aşa zişii BRICS, o coaliţie economică internaţională. Şi dacă USA ar urma strada Ungariei, americanii s-ar putea elibera de tirania cămătarilor şi ar putea spera la reîntoarcerea la o prosperitate pacifică.

Sursa: Art31.ro   / gandeste.org

Iluzia democraţiei : sclavul perfect e sclavul care se crede liber!

Octombrie 7, 2013 1 comentariu

Am fost învățați că trăim într-o lume democrată unde noi avem puterea să ne decidem singuri soarta, unde drepturile și libertățile noastre fundamentale sînt respectate și garantate de stat. Dar ce siguranță avem că acest sistem democrato-liberalo-capitalist e ceea ce ne spune mass-media? E adevărat că sistemul ne oferă libertate sau e doar o iluzie? Ce e pînă la urmă democrația? E puterea poporului, puterea majorității, impunerea voinței cetățenilor în mediul politic. Cel puțin asta-i teoria. Ni se spune că datorită dreptului de vot odată la cîțiva ani putem să hotărîm ce politicieni ne vor conduce.

Dar dacă analizăm cu atenție situația din România, nu putem să vorbim cu adevărat de o democrație. Așa zisul pluripartidism nu e altceva decît un ambalaj frumos care ascunde un singur tip de om: politicianul corupt, responsabil de distrugerea țării. Avem mai multe partide mari: PSD, PNL, PDL, PPDD, PC, UDMR, etc, care ne sînt prezentate ca niște alternative. În realitate e ca și cum ni s-ar oferi mai multe tipuri de otravă atunci cînd avem nevoie de apă. Unele din aceste partide sînt urmașe ale Partidului Comunist, iar restul au printre membrii o mulțime de comuniști și securiști. Diferențele ideologice sînt aproape inexistente și a compara aceste partide cu niște grupări infracționale înregistrate legal nu mai e de mult ceva exagerat. Nici un partid mare nu reprezintă la ora actuală voința majorității.

Există putere și opoziție, așa cum se spune că trebuie să existe într-o democrație. Însă atît unii, cît și alții nu au făcut decît să distrugă România prin rotație: au sabotat economia, ne-au transformat într-o colonie a UE și a FMI, ne-au băgat în datorii, au creat legi care ne încalcă libertatea și au făcut afaceri din care doar ei au profitat, iar majoritatea a avut de pierdut. Să fi fost asta voința majorității românilor în ultimii 23 de ani? Cu siguranță nu, căci ”puterea poporului” nu înseamnă milioane de români care să emigreze din cauza sărăciei. În concluzie, faptul că politicienii care guvernează se mai schimbă nu înseamnă că unul din actualele partide parlamentare îi reprezintă pe cei mai mulți cetățeni.

Dar lăsînd la o parte faptul că actuala clasă politică este coruptă, democrația lasă teoretic posibilitatea ca noi oameni să poată schimba lucrurile. Spun teoretic, deoarece practic este foarte greu ca niște oameni corecți, care reprezintă cu adevărat voința românilor, să schimbe ceva în cadrul partidelor fără să se compromită. Soluție rămîne atunci înființarea unui partid nou. Democrația prevede dreptul la asociere în cadrul unei grupări politice. Legea din România e făcută însă în așa fel încît crearea unei noi formațiuni să fie un proces extrem de greu. E nevoie de cel puțin 25.000 de semnături, care să conțină adresa și CNP-ul, acestea să fie din peste jumătate din județele țării, plus Bucureștiul și din fiecare județ să fie strînse cel puțin 700 de semnături. Practic e nevoie de cîteva mii de semnături în plus, căci mai pot fi anulate din ele. Și chiar dacă acestea sînt strînse pînă la urmă, există posibilitatea ca justiția din România să împiedice înregistrarea unui partid, cum s-a întîmplat în vara lui 2012 cu Partidul Naționalist, care trebuia să devină aripa politică a mișcării Noua Dreaptă. Asta în timp ce în unele țări un partid se poate face la fel de ușor ca un ONG, cu doar cîțiva membri fondatori. Desigur, astfel de legi sînt făcute doar pentru a împiedica înregistrarea grupărilor care sînt împotriva sistemului. În timp ce Noua Republică sau PP-DD, partide create să canalizeze nemulțumirile față de sistem, dar tot produse ale aceleiași clase politice, au fost înregistrate.

Un alt aspect îngrijorător este felul în care se desfășoară alegerile. Nu are rost să mai scriu de fraudarea procesului electoral, care deja a devenit ceva obișnuit. Dau ca exemplu doar alegerile parlamentare. Votul uninominal reprezintă modul de alegere a unui candidat, nu a unui partid. Deși ni se spune că votăm omul nu partidul, candidatul depinde de rezultatele partidului. Legea e făcută în așa fel încît dacă un candidat care cîștigă alegerile într-un colegiu, chiar și cu 99% din voturi, nu va intra în parlament decît dacă partidul său obține cel puțin 5% din voturi la nivelul întregii țări. Asta dezavantajează partidele mici, dar nici nu respectă opțiunea majorității dintr-un colegiu. S-a ajuns la situații în care cel ce a ieșit pe locul 2 sau 3 într-un colegiu să intre în Parlament. Excepție de la regulă fac candidații independenți, care însă n-au dreptul să-și trimită reprezentanți la secțile de votare. Totul se face în așa fel încît ce decide majoritatea să nu conteze cu adevărat.

Și cu toate acestea ni se spune că sîntem norocoși că România e o țară democrată din cadrul Uniunii Europene. În realitate, trăim într-un stat în care o clasă politică coruptă și trădătoare menține iluzia că sîntem stăpîni pe destinul nostru. Dar nu noi decidem cine ne conduce, aranjamentele sînt făcute în spatele cortinei, iar alegerile devin un spectacol a cărui scop e să ne facă să credem că deținem puterea.

Democrația, teoretic, respectă și apără drepturile omului. Atît de mult se face legătura între cele două concepte, încît a devenit greu să ne imaginăm unul fără celălalt. Dreptul la viață, dreptul la libera exprimare, egalitatea în fața legii sau dreptul la intimitate și la viață privată sînt doar cîteva exemple de drepturi ce ne sînt încălcate zilnic. Mass-media nu vorbește despre asta, fiind controlată de aceiași oameni care ne fură libertatea.

Politicienii ”democrați” și-au făcut un obicei din a condamna crimele regimurilor totalitare și să ne amintească ce norocoși sîntem că trăim într-o lume liberă. Dar de dreptul la viață al copiilor nenăscuți, uciși prin avort, cine vorbește?Avortul (o formă de crimă) a devenit în democrație dreptul femeii de a face ce vrea cu corpul ei. Iar dacă susținem că un copil nenăscut nu e parte din corpul mamei, adepții practicării avortului vor spune că viața începe doar în momentul nașterii, nu al concepției. În ultimii 10 ani au fost uciși prin avort peste 11 milioane de copii doar în România, numărul la nivelul întregii Europe este unul colosal. Asta se întîmplă în ceea ce sistemul ne prezintă ca fiind ”cel mai democratic continent al lumii”. Rezultatul acestui genocid legal este scăderea numărului populației autohtone și nevoia de imigranți din Asia și Africa, care acum riscă să devină majoritari în Europa.

Dreptul la liberă exprimare e un alt pilon al democrației, dacă e să credem ce spun politicienii. În realitate acest drept e limitat, în granițele opiniilor tolerate. Iar barierele nu sînt limbajul obscen sau insultarea țării, limite de bun simț. Încălcarea acestor limite este chiar permisă. De cîte ori reprezentanți ai minorităților naționale au insultat România și poporul român, acest lucru le-a fost permis. În România oricine e liber să-i insulte pe români.Dar dacă un român își exprimă părerea cînd se referă la țigani și opinia sa nu e pe placul unor ONG-uri țigănești susținute de UE, imediat aceștia îl acuză de rasism, xenofobie, extremism, etc. Odată puse aceste etichete, persoana care și-a exprimat opinia, cum credea că are dreptul, devine o oaie neagră și poate avea probleme chiar și cu autoritățiile. Acest lucru nu se întîmplă doar în România, ci în întreaga Europă. Dacă unele păreri nu sînt considerate corect politice, atunci riscăm să comitem o ”crimă de gîndire”, la fel ca în romanul politic al lui George Orwell, 1984, carte care prezintă o lume totalitară în care era interzis orice gînd cu care partidul nu era de acord. În occident au existat cazuri de oameni închiși pentru că opinia lor era opusă celei oficiale. Există și legi care ne îngrădesc acest drept. Parcă am fi în comunism, UE fiind noul URSS.

Și totuși de ce nu vede nimeni această problemă? Pentru că mass-media ne prezintă zilnic ”o lume liberă”: moschei în marile orașe ale Europei, parade ale homosexualilor, oameni care batjocoresc creștinismul, libertatea de a distruge familia tradițională, etc. Dar în același timp, în Regatul Unit, o mulțime de oameni au fost dați afară de la locul de muncă pentru că purtau simboluri creștine. Foarte democrat, nu-i așa? Asta în timp ce autoritățiile nu fac nimic împotriva musulmanilor care aplică legea sharia pe străzile Londrei, de parcă ar fi în Pakistan. Așadar avem libertatea să batjocorim tot ce e sacru: credința, națiunea, familia, dar dacă criticăm cultura minorităților sau ne manifestăm propria identitate, riscăm să fim catalogați ca incorecți politici și chiar pedepsiți de lege. Așa era și în comunism, dacă spunea cineva ceva împotriva partidului, era numit ”dușman al poporului” și pus la zid.

Avem dreptul la viață privată și intimitate, ni se spune că un regim democrat ne garantează acest drept. Dar cum rămîne atunci cu actele biometrice? În unele state sînt obligatorii, iar politicienii corupți au început să le introducă și în România. Practic sîntem obligați să ne lăsăm amprentați ca niște infractori pentru a deține un buletin sau pașaport. Începînd de anul trecut furnizorii de telefonie mobilă și internet sînt obligați să stocheze convorbirile și e-mailurile noastre și să le pună la dispoziția autorităților responsabile cu siguranța națională în maxim 48 de ore de la solicitare. După modelul Londrei, sînt instalate și pe străzile noastre tot mai multe camere video, astfel încît la tot pasul sîntem monitorizați. Iar dacă ne cazăm la un hotel sau la o pensiune, hotelierii sînt obligați să ne rețină datele personale și să informeze autoritățile, astfel încît la orice moment locația în care ne aflăm să le fie cunoscută. Aceste încălcări ale drepturilor noastre sînt justificate de sistem ca fiind măsuri de combatere a terorismului. Ironic cum aceiași oameni care au deschis porțile Europei la milioane de musulmani, vor să ne apere de terorismul islamic transformînd un stat într-un lagăr. Asta e democrație, nu-i așa?

Cît despre egalitatea în fața legii, cred că e evident că ea există doar pe hîrtie. E aproape imposibil ca un simplu cetățean să cîștige în fața unui politician sau a unui interlop, atunci cînd aceștia controlează justiția în cel mai ”democrat” spirit.

Toate aceste încălcări ale drepturilor noastre, legale sau nu, sînt vina politicienilor corupți, a celor ce ar trebui să ne reprezinte, căci doar noi i-am ales să ne conducă. Am explicat însă în articolul precedent, cît de multă influență am avut noi atunci cînd ”i-am ales”. Aceștia nu se obosesc să ne consulte, să nu mai vorbesc de un referendum, atunci cînd adoptă legi care ne încalcă libertatea, precum cele care permit stocarea informațiilor noastre personale sau îngrădirea dreptului la liberă exprimare. De fapt, în unele cazuri nu mai votează nici măcar parlamentul, ci abuzurile sînt rezultatul ordonanțelor de urgență date pe bandă rulantă de toate guvernele. E încălcat principiul separării puterilor în stat? Acest principiu există doar pe hîrtie oricum.

De ce nu observă masele că toată democrația în care trăim nu e decît un ambalaj? Avem acces la internet, la show-uri TV cu personaje mondene, putem să cumpărăm etnobotanice, să bem Coca-cola, să ne exprimăm ura față de Biserică și Națiune, putem să ne destrăbălăm prin cluburi și să ne pierdem timpul pe facebook. Pe scurt: putem să ne sinucidem spiritual și fizic, iar atunci avem impresia că sîntem liberi. O iluzie întreținută de mass-media aservită sistemului democrato-liberalo-capitalist cu scopul să ne comportăm exact cum doresc cei ce ne conduc: să devenim niște consumatori, niște cifre, nu niște persoane.

E doar o formă de sclavagism modern, căci pînă la urmă sclavul perfect e sclavul care se crede liber. Și tot de ce e nevoie să devenim niște robi ai sistemului fără a ne da seama, e de a crede că sîntem cei mai norocoși oameni din lume, că trăim într-un stat democrat și ne scăldăm în libertate.

Sursa: lupuldacicblog.wordpress.com / gandeste.org

Aldous Huxley: REVOLUTIA FINALA sau cum sa-i faci pe oameni SA-SI IUBEASCA ROBIA

Iulie 10, 2013 5 comentarii

 

„Va exista, in cursul generatiei urmatoare sau nu foarte departe de aceasta, o metoda farmacologica de a-i face pe oameni sa-si iubeasca robia, creand dictaturi fara lacrimi, ca sa spunem asa, si producand un fel de lagare de concentrare nedureroase pentru societati intregi, astfel incat oamenilor le vor fi luate libertatile, dar le va placea, fiindca vor fi distrasi de la orice dorinta de a se rascula prin propaganda sau spalarea creierelor, sau prin spalarea creierelor imbunatatita prin metode farmacologice. Si aceasta pare sa fie ultima revolutie. –(Aldous Huxley, Tavistock Group, California Medical Scool, 1961)

In primul rand as vrea sa spun ca acea conferinta de la Santa Barbara [n.trad. mentionata anterior de moderator] nu s-a ocupat direct de controlul mintii. Au fost doua conferinte la Centrul medical din San Francisco al Universitatii California, una anul acesta, la care nu am participat, si una acum doi ani, la care subiectul  a suscitat discutii importante. La Santa Barbara am vorbit, in general, despre tehnologie si despre efectele pe care aceasta poate sa le aiba asupra societatii, precum si despre problemele legate de transplantul de tehnologie in tarile subdezvoltate.

Legat de aceasta problema a revolutiei finale, ea a fost foarte bine rezumata de moderator.Putem spune ca, in trecut, toate revolutiile au tintit in fond la schimbarea mediului pentru a obtine schimbarea individului. Au fost revolutia politica, revolutia economica, revolutia religioasa din timpul reformei.  Toate acestea nu au tintit direct fiinta umana, ci cele care-l inconjoara. Astfel ca, modificand mediul, se obtine indepartarea efectului fiintei umane.

Astazi suntem confruntati, cred, cu apropierea a ceea ce ar putea fi denumita revolutia finala, revolutia hotaratoare, in care omul poate actiona direct asupra mintilor si trupurilor confratilor sai. Inutil sa spunem ca un anumit fel de actiune directa asupra mintilor si trupurilor umane a existat de la inceputul timpurilor. Dar aceasta a fost in general de natura violenta. Tehnicile terorii au fost cunoscute din timpuri imemoriale, iar oamenii le-au folosit cu mai multa sau mai putina ingeniozitate, cateodata cu cea mai mare cruzime, iar altadata cu o buna doza de pricepere dobandita prin incercari repetate pentru a afla cele mai bune metode de folosire a torturii, incarcerarii si a diferitelor feluri de constrangere.

Dar, dupa cum cred ca s-a spus acum multi ani de [Talleyrand], poti face orice cu [o baioneta], dar nu poti sa stai pe ea. Daca vei controla orice populatie pe orice perioada de timp, trebuie sa existe o forma de consimtamant, e extraordinar de dificil de crezut ca terorismul in forma pura poate functiona indefinit. Poate functiona pe o perioada destul de lunga, dar cred ca mai devreme sau mai tarziu trebuie introdus un factor de persuasiune, un element care sa-i faca pe oameni sa consimta la ce li se intampla.

Cred ca natura revolutiei finale cu care ne confruntam acum este exact aceasta: ca suntem intr-un proces de dezvoltare a unei intregi serii de tehnici ce vor permite oligarhiei, care ne controleaza si care a existat dintotdeauna si probabil ca va exista intotdeauna, sa-i faca pe oameni sa-si iubeasca robia. Aceasta este, imi pare, cea decisiva dintre toate revolutiile nefaste, iar aceasta este o problema care m-a interesat de multi ani si in legatura cu care am scris o fabula acum treizeci de ani, “Minunata Lume Noua”, care descrie o societate ce foloseste toate mijloacele la indemana, precum si unele mijloace pe care le-am imaginat posibile, pentru standardizarea populatiei, in primul rand, pentru a anula diferentele umane deranjante, pentru a crea modele umane produse la scara industriala, aranjate intr-un fel de sistem stiintific de caste. De atunci, am continuat sa fiu deosebit de interesat de aceasta problema si am remarcat cu groaza crescanda ca unele predictii care erau cu totul in domeniul fantastic atunci cand le-am facut, acum treizeci de ani, au devenit sau sunt pe cale de a deveni realitate.

Un numar de tehnici despre care vorbeam par sa fi aparut deja. Si pare sa existe o miscare generala in directia unei astfel de revolutii finale, spre o metoda de control prin care un popor poate fi determinat sa se bucure de o stare de fapt de care n-ar trebui sa se bucure daca s-ar lua in considerarea oricare standarde decente. Aceasta desfatare de robie, ei bine, acest proces este in curs, cum am spus, de ani buni, si am devenit din ce in ce mai interesat de ce se intampla.

 

Si aici as vrea sa compar pe scurt parabola din Minunata Lume Noua cu o alta parabola, propusa mai recent de cartea lui George Orwell, “1984“. Orwell si-a scris cartea intre ’45 si ’48, cred, pe cand teroarea stalinista era inca in plina desfasurare si imediat dupa prabusirea regimului de teroare hitlerist. Si aceasta carte, pe care o admir foarte mult si care denota foarte mult talent si o extraordinara ingeniozitate, arata o proiectie in viitor a trecutului imediat, a ceea ce pentru el a fost trecutul imediat si prezentul imediat, a reprezentat o proiectie in viitor a unei societati in care controlul a fost exercitat doar prin teroare si atacuri violente, in acelasi timp asupra asupra mintilor si trupurilor indivizilor.

Pe cata vreme cartea mea este scrisa in 1932, cand exista doar o forma mai putin grava de dictatura, cea a lui Mussolini, si nu a fost umbrita de ideea de teroare, eu fiind deci mai liber intr-un fel decat Orwell sa reflectez la alte metode de control, aceste metode non-violente, si sunt inclinat sa cred ca dictatura stiintifica a viitorului – probabil vor fi dictaturi stiintifice in multe parti ale lumii – va fi probabil mult mai aproape de modelul din Minunata Lume Noua decat de cel din 1984, si asta nu datorita vreunor remuscari ale dictatorilor stiintifici, ci pur si simplu pentru ca modelul din Minunata Lume Noua este probabil mult mai eficient decat celalalt.

Daca ii poti face pe oameni sa consmita la starea de fapt in care traiesc, starea de robi sa devina un mod de existenta, diferentele sa fie netezite si adaptabile metodelor de productie in masa aplicate la nivel social, daca poti face aceasta, atunci poti avea o societate mult mai stabila si durabila. O societate mult mai usor de controlat decat daca te-ai baza doar pe bastoane, plutoane de executie si lagare de concentrare. Asa ca sentimentul meu este ca tabloul zugravit in 1984 a fost influentat, desigur, de trecutul si de prezentul imediat in care Orwell a trait, dar eu nu simt ca trecutul si prezentul acelor ani reflecta tendintele probabile a ceea ce se va intampla; este, insa, evident ca nu vom scapa niciodata de teroare, intotdeauna va gasi drumul pentru a iesi la suprafata.

Dar cred ca cu cat dictatorii devin din ce in ce mai stiintifici, din ce in ce mai preocupati de perfectiunea tehnica, de societatea perfecta, vor fi din ce in ce mai interesati de felul de tehnici pe care le-am imaginat si descris in realitatea Minunatei Lumi NoiAsa ca imi pare ca aceasta revolutie finala nu este deloc atat de indepartata, deja un numar de tehnici de realizare a unui astfel de control exista si ramane de vazut cand, unde si de catre cine vor fi aplicate pentru prima data la scara larga.

In primul rand, as vrea sa va vorbesc putin despre dezvoltarea tehnicilor de teroare. Cred ca a existat o astfel de dezvoltare. Pana la urma, Pavlov a facut unele observatii extrem de profunde atat asupra animalelor, cat si asupra oamenilor. Iar el a descoperit, printre altele, ca tehnicile de conditonare aplicate animalelor sal oamenilor intr-o stare de stres psihic sau fizic coboara foarte adanc in ansamblul minte-corp al creaturii si este foarte difícil sa fie extirpate. Par sa se inculce mai adanc decat alte forme de conditionare.

Sigur, aceasta se descoperise empiric in trecut. Oamenii foloseau multe din aceste tehnici, dar diferenta dintre vechile metode intuitive si cele pe care le folosim acum este diferenta dintre abordarea unui mestesugar care invata din incercari repetate, pe de o parte, si punctul de vedere cu adevarat stiintific, pe de cealalta. Cred ca este o diferenta reala intre noi si inchizitorii secolului XVI, spre exemplu. Stim mult mai precis decat ei ce facem si, ca urmare a cunoasterii teroetice, putem extinde aplicarea acestor metode asupra unei arii mai largi cu siguranta sporita ca producem ceva cu adevarat functional.

In acest context, as vrea sa amintesc capitolele extrem de interesante din cartea Dr William Sargant, “Battle for the Mind” (Lupta pentru minte), in care arata cum, in mod intuitiv, unii din marii predicatori si lideri religiosi din trecut folosesc metoda lui Pavlov. El vorbeste mai ales de metoda lui Wesley de a produce convertiri, care se baza in fond pe tehnica sporirii pana la limita a stresului psihologic vorbind de focul iadului, astfel facandu-i pe oameni foarte vulnerabili la sugestii, pentru ca apoi sa elibereze brusc acest stres prin oferirea sperantei in rai. Acesta este un capitol foarte interesant ce arata cum, exclusiv pe baza intuitiei si a experientei, un abil psiholog innascut, cum era Wesley, poate descoperi aceste metode pavloviene.

Ei bine, cum spuneam, acum stim de ce aceste tehnici functionau si nu exista nici o indoiala ca, daca am vrea, am putea sa la aplicam mult mai larg decat era posibil in trecut. Si, desigur, in istoria recenta a spalarilor pe creier, aplicata atat prizonierilor de de razboi cat si membrilor de pe treapta inferioara a partidului comunist in China, vedem ca metodele lui Pavlov au fost aplicate sistematic si, evident, cu foarte mare succes. Cred ca nu exista indoiala ca, prin aplicarea acestor metode, o armata foarte mare de oameni devotati total a fost creata. Conditionarea s-a facut printr-un fel de ionoforeza (n. trad. metoda terapeutica ce consta in a face sa patrunda substantele medicamentoase in piele sub actiunea unui curent electric) psihologica foarte adanca in fiinta umana, care a patruns atat de departe, incat e foarte dificil sa fie dezradacinata. Iar aceste metode reprezinta o reala dezvoltare fata de metodele mai vechi de inducere a terorii, pentru caimbina metode de teroare cu metode de acceptare, astfel incat sa fie indusa o forma de “acceptare” voluntara de catre persoana care e tinta stresului prin teroare a starii psihologice in care a fost impinsa si a starii de fapt in care se gaseste.

Prin urmare, a avut loc o clara perfectionare a tehnicilor teroriste. Dar apoi luam in discutie alte tehnici de inducere a consimtamantului si de determinare a oamenilor sa-si iubeasca robia decat cele teroriste. Aici nu cred ca le pot discuta pe toate, pentru ca nu le cunosc pe toate, dar pot mentiona acele metode evidente, care pot fi acum folosite si se bazeaza pe descoperiri stiintifice recente. In primul rand, sunt metodele legate de sugesta directa si de hipnoza.

Cred ca stim mult mai multe despre acest subiect decat se stia in trecut. Desigur, oamenii au stiut dintotdeauna despre sugestie si, desi nu cunosteau cuvantul “hipnoza”, cu siguranta ca o practicau in diverse feluri. Dar cred ca posedam o cunoastere mult mai mare a subiectului decat in trecut si putem sa folosim aceasta cunoastere in feluri ce nu au fost vreodata accesibile in trecut.De exemplu, unele din lucrurile pe care le stim cu certitudine este enorma diferenta dintre indivizi cu privire la sugestibilitatea lor. Dar acum stim destul de clar care este structura statistica a populatiei in functie de sugestibilitate. E foarte interesant cand ne uitam la descoperirile din diferite domenii – de exemplu hipnoza, efectul placebo, sugestia in stari de somnolenta sau somn superficial – unde vom gasi ordine de magnitudine asemanatoare.

Vom vedea, de exemplu, ca hipnotizatorul experimentat va declara ca procentajul celor care pot fi hipnotizati foarte usor, practic instantaneu, este cam de 20%, procentaj ce corespunde aproximativ cu cel al persoanelor aflate la capatul opus al scalei, fiind extrem de dificil, aproape imposibil de hipnotizat. Dar intre cele doua extreme se afla o masa mare de oameni ce pot fi hipnotizati cu mai mare sau mai mica dificultate, care pot fi adusi gradual in stare hipnotica daca este depus un efort suficient. Cam aceleasi cifre apar si in cazul administrarii de placebo.

Un experiment larg a fost realizat acum 3-4 ani in spitalul general din Boston asupra cazurilor post operatorii, in care catorva sute de barbati si femei suferind de dureri asemanatoare ce au urmat unor operatii grave le-a fost permis sa li se administreze injectii ori de cate ori solicitau, iar injectiile erau in 50% din cazuri cu morfina si in 50% din cazuri cu apa. Aproximativ 20%din cei care au participat la acest experiment au simtit aceeasi usurare a durerii dupa apa, ca si dupa morfina. Tot 20% au spus ca nu simt nici o usurare dupa injectiile cu apa, iar intre cele doua extreme s-au aflat cei care au simtit o oarecare usurare, sau au simtit usurare din cand in cand.

Din nou, vedem aceeasi distributie, similara si cu ceea ce in Minunata Lume Noua am numit “hypnopedia”, la invatarea in timpul somnului. Acum nu mult timp am vorbit cu cineva care produce inregistrari pe care oamenii le pot asculta in timpul somnului superficial, inregistrari despre cum sa devii bogat, cum sa obtii satisfactia sexuala, cum sa emani incredere ca vanzator s.a.m.d., inregistrarile putand fi returnate si rambursate daca clientii nu sunt multumiti. Acesta mi-a marturisit ca, de obicei, 15-20% dintre clienti suna inapoi indignati ca inregistrarile nu a unici un efect, iar el returneaza de indata banii. Pe de alta parte, peste 20% sunt entuziasmati, spunand ca sunt mult mai bogati sau mai satisfacuti etc. Acestia sunt, cu siguranta, clientii ideali, care continua sa cumpere. Si intre cele doua categorii se afla cei care nu simt imbunatatiri, carora le trimit scrisori incurajandu-i sa persiste, iar acestia obtin rezultate pe termen lung.

Ei bine, cred ca pe aceasta baza vedem destul de clar cum populatia poate fi categorisita potrivit sugestibilitatii. Am o puternica banuiala ca aceste 20 de procente sunt aceleasi in toate aceste cazuri si banuiesc, de asemenea, ca nu ar fi deloc dificil sa-i recunoastem si sa-i identificam pe cei care sunt foarte sugestionabili, pe cei care nu sunt sugestionabili si pe cei care ocupa spatiul intermediar.

E destul de clar ca, daca toata lumea ar fi extrem de greu de sugestionat, ar fi aproape imposibil sa existe societatea organizata ca atare, iar daca toata lumea ar fi foarte sugestionabila, atunci dictatura ar fi absolut inevitabila. Vreau sa spun ca avem mare noroc ca avem o majoritate de oameni sugestionabili in limite moderate si care astfel ne feresc de dictatura, dar permit formarea unei societati organizate. Dar, o data ce stim de existenta celor 20% foarte sugestionabili, e clar ca devine o chestiune de o importanta politica uriasa. De exemplu, orice demagog care reuseste sa puna mana pe un numar mare din cei 20% si sa-i organizeze se va afla in pozitia de a putea rasturna orice guvern din orice tara.

Mai ales cred ca am avut in ultimii ani in persoana lui Hitler exemplul incredibil a ceea ce se poate face prin metode eficiente de sugestionare si persuasiune. Oricine a citit, spre exemplu, “Viata lui Hitler” [n. trad. e vorba de “Hitler: a Study in Tyranny”] scrisa de Alan Bullock, dezvolta o admiratie ingrozita pentru acest geniu infernal, care a inteles cu adevarat slabiciunile umane, mai bine cred decat oricine, si care le-a exploatat cu toate mijloacele disponibile. Vreau sa spun ca stia tot, stia, de exemplu, intuitiv acest adevar pavlovian ca o conditionare instalata intr-o stare de stres sau oboseala patrunde mult mai adanc decat o conditionare inculcata altfel.

Cu siguranta, de aceea tinea toate discursurile noaptea. Spune destul de deschis in Mein Kampf ca face aceasta tocmai pentru ca oamenii sunt obositi seara si deci mult mai putin capabili decat in timpul zilei sa se impotriveasca persuasiunii. Prin toate tehnicile pe care le-a folosit intuitiv si prin incercari repetate a descoperit multe slabiciuni, pe care noi le cunoastem azi intr-un mod stiintific mult mai clar decat el.

Dar ramane faptul ca aceasta diferenta de sugestibilitate, predispozitia la hipnoza, e ceva ce trebuie luat in considerare cu foarte mare atentie in relatie cu orice judecata despre guvernarea democratica. Daca 20% dintre oameni pot sa fie cu adevarat sugestionati sa creada aproape orice, atunci trebuie sa luam cu mare atentie masuri pentru a preveni ridicarea demagogilor care i-ar conduce spre pozitii extreme, prentru a-i transforma apoi in armate foarte, foarte puternice, armate private care pot rasturna guvernul.

Cum am spus, cred ca in domeniul persuasiunii pure stim mult mai mult decat stiam in trecut si, in mod evident, acum detinem mecanismele pentru multiplicarea vocii si imaginii demagogilor intr-un mod halucinant prin TV  si radio – Hitler a folosit extraordinar de mult radioul, vorbind simultan la milioane de oameni.

 

Si doar acest fapt luat in sine creeaza o prapastie imensa intre demagogul modern si cel vechi. Vechiul demagog ii putea atrage doar pe acei oameni care-l auzeau atunci cand vorbea tare, dar demagogul modern poate influenta milioane in acelasi timp, iar prin multiplicarea imaginii sale poate produce un efect halucinant ce are orelevanta hipnotica si de sugestie imensa.

Dar exista si alte metode la care cineva se poate gandi dar care, slava Domnului, nu au fost inca folosite, desi ar putea fi. Exista, de exemplu, metoda farmacologica, e una din metodele despre care am vorbit in Minunata Lume Noua.Am inventat un drog ipotetic intitulat soma, care nu poate exista in realitate in forma descrisa acolo, pentru ca e, in acelasi timp, un stimulent, un narcotic si un halucinogen, combinatie putin probabila intr-o singura substanta.Dar ideea e ca, daca folosesti mai multe substante diferite, poti obtine aproape toate acele efecte chiar si acum, iar aceasta este ceea ce e cu adevarat interesant in legatura cu noile substante chimice, noile droguri psihotrope.Daca privim inapoi in in istorie, e clar ca omul a avut intotdeauna o mare slabiciune pentru substante chimice care actioneaza asupra mintii, si-a dorit intotdeauna sa mai ia cate o pauza de la sine, mai toate narcoticele, sedativele si halucinogenele au fost descoperite in zorii istoriei, cred ca nici unul dintre drogurile naturale nu a fost descoperit de stiinta moderna. Sigur, stiintele moderne au mjloace mai bune de a extrage substantele active si au descoperit multe feluri de a sintetiza substante noi foarte puternice, dar descoperirea substantelor naturale a fost facuta de omul primitiv Dumnezeu stie acum cate secole. De exemplu, in locuintele neolitice descoperite in Elvetia s-au descoperit capsule de mac, ce pare sa indice ca oamenii foloseau deja acest vechi narcotic puternic si periculos chiar inainte de aparitia agriculturii. Se pare deci ca omul a fost dependent de droguri inainte sa fie agricultor, ceea ce reprezinta un indiciu foarte curios in legatura cu natura umana.

Dar diferenta dintre vechile, traditionalele droguri psihotrope si noile substante e ca primele erau foarte nocive, pe cand cele noi nu. Chiar si alcoolul, psihotrop permis, nu e complet inofensiv, dupa cum oamenii poate ca au observat, iar cele interzise, cum ar fi opiumul sau cocaina, opiumul si derivatele sale, sunt chiar foarte daunatoare. Produc repede dependenta si, in unele cazuri, conduc la o rata extrapordinar de ridicata de degenerare fizica si chiar la moarte. Pe cand o parte din noile substante, iar aceasta este cu adevarat uimitor, pot produce uriase revolutii in partea rationala a fintei noastre, fara sa afecteze aproape deloc partea fiziologica. Poti asista la schimbari uriase cu LSD-25 sau cu noul drog de sinteza psilocibin, care are ca substanta activa ciuperca sacra mexicana, spre exemplu. Poti declansa o uriasa revolutie mentala doar cu un efect la nivel fiziologic comparabil cu cel produs de consumarea a doua cocktailuri. Acesta este un efect extraordinar.

Este adevarat ca farmacologii produc multe feluri de noi medicamente minune prin care vindecarea este aproape mai rea decat boala. In fiecare an, editiile revizuite ale manualelor medicale contin capitole din ce in ce mai lungi de boli iatrogenice, adica boli cauzate de doctori.Si e adevarat, multe din medicamentele minune sunt foarte periculoase. Pot produce efecte extraordinare, si chiar trebuie folosite in anumite circumstante, dar ar trebui administrate cu cea mai mare precautie. Dar exista o categorie intreaga de medicamente ce au efect asupra sistemului nervos central si pot produce schimbari majore prin sedare, prin inducerea euforiei sau prin energizarea intregului proces mental fara a afecta in mod perceptibil corpul uman, iar aceasta este pentru mine o revolutie uimitoare. In mainile unui dictator, aceste substante ar putea fi folosite untr-un fel sau altul fara a face rau [organismului], iar rezultatul ar putea fi… imaginati-va un drog euforic care i-ar face pe oameni sa fie fericiti in cele mai abominabile circumstante.

Toate acestea sunt posibile. Un coleg de camera a observat acum multi ani, cititind “Paradisul pierdut” al lui Milton, ca “berea te ajuta mai mult decat Milton ca sa intelegi calea lui Dumnezeu”. Iar berea este un drog foarte rudimentar comparativ cu cele despre care discutam. Si poti spune cu siguranta ca unele dintre psihoenergizante si noile halucinogene pot face incomparabil mai mult decat Milton si decat toti teologii reuniti pentru a face mai tolerabil teribilul mister al existentei noastre. Si aici avem o zona imensa in care revolutia finala poate opera foarte bine, o zona in care o mare parte din control se poate exercita nu prin teroare, ci facand ca viata sa para mult mai placuta decat este ea in realitate. Placuta pana la punctul in care fiintele umane sa ajunga sa iubeasca o stare de lucruri pe care n-ar trebui sa o iubeasca daca tinem cont de orice standard uman decent si rezonabil, si cred ca este foarte posibil sa ajungem acolo.

Apoi dati-mi voie sa vorbesc foarte pe scurt despre una din dezvoltarile mai recente din domeniul neurobiologiei, despre implantarea electrozilor in creier. Aceasta s-a realizat deja, desigur, pe scara larga asupra animalelor si in unele cazuri in cazul nebunilor fara sansa de recuperare.Oricine a urmarit comportamentul sobolanilor cu electrozi implantati in diferite centre nervoase trebuie sa fi parasit acest experiment cu cele mai mari dubii in legatura cu ce Dumnezeu ni se pregateste in cazul in care aceasta tehnologie intra pe mainile unui dictator. Acum nu foarte mult timp am vazut doua grupuri de sobolani supusi unor teste la UCLA, iar unui grup i s-a implantat un electrod in cetrul placerii. Dispozitivul consta dintr-o maneta pe care o apasau si declansau un curent slab, pentru o scurta perioada de timp, care trecea la electrod si stimula centrul placerii. Iar sobolanii apasau pe maneta de 18 000 de ori pe zi. Iar daca nu-i lasai pentru o zi sa apese, in ziua urmatoare o apasau de 36 000 de ori, pana cand cadeau jos complet extenuati. Nici nu mancau, nici nu erau interesati de celalalt sex, ci doar mergeau sa apese maneta.

Cel mai interesant a fost cu sobolanii care aveau electrodul pus la jumatatea distantei intre centrul placerii si cel al durerii. Rezultatul a fost un fel de amestec intre cel mai minunat extaz si a fi pe jar, in acelasi timp. Si-i vedeai pe sobolani uitandu-se la maneta si parca spunandu-si “a fi sau a nu fi, aceasta-i intrebarea”. Intr-un final se apropiau, asteptau o vreme, dar apoi apasau pe maneta, intotdeauna mai apasau o data pe maneta. Acesta este lucrul cel mai uimitor.

Am remarcat ca in ultimul numar al revistei “Scientific American” este un articol foarte interesant despre electrozi aplicati creierelor puilor de gaina. Tehnica este foarte ingenioasa, se introducea in creier o mufa cu un surub, iar electrodul putea fi insurubat din ce in ce mai mult in trunchiul cerebral si se putea verifica in fiecare moment, in functie de adancimea calculata in milimetri, ce se stimuleaza. Iar stimularea nu se facea prin fire, electrozii fiind prevazuti cu receptoare radio miniaturale pentru a fi actionate de la distanta. Asa ca ele putea sa alerge prin cotet si puteai apasa pe buton, iar aria din creier in care era aplicat electrodul era stimulata. Si asistai la fenomene ireale, puii adormiti sareau in sus si fugeau, sau un pui activ se aseza dintr-o data si se culca, o gaina se aseza si se prefacea ca face un ou, sau un cocos bataus intra in depresie.

Tabloul complet al controlului absolut al dorintelor este terifiant si in cele cateva cazuri in care aceasta tehnica s-a aplicat si oamenilor efectele au fost remarcabile. Vara trecuta vorbeam cu Grey Walter, care este cel mai eminent exponent al tehnicii de stimulare electrica din Anglia, iar el imi spunea ca a vazut suferinzi de depresie incurabila fara speranta de insanatosire internati in azile avand electrozi inserati in centrul placerii din creier. Si cand se simteau foarte deprimati, apasau pe un buton si rezultatele erau fantastice, colturile gurii se ridicau instantaneu si se simteau veseli si fericiti. Deci putem vedea aceste tehnici revolutionare uimitoare, care ne sunt acum accesibile.

Cred ca este foarte clar ca, pentru moment, aceste tehnici sunt folosite doar in anumite cazuri experimentale, dar cred ca e important sa ne familiarizam cu ceea ce s-a facut deja si sa ne folosim putin imaginatia pentru a extrapola catre lucrurile viitoare care se pot intampla. Ce se poate intampla daca aceste tehnici fantastic de puternice ar fi folosite de oameni fara scrupule aflati la putere, ce Dumnezeu se poate intampla, ce fel de societate vom obtine?

Cred ca este in mod special important pentru ca, asa cum vedem uitandu-ne inapoi in istorie, am lasat intotdeauna dezvoltarile tehnologice care ne-au modificat viata si societatea sa ne ia prin surprindere. Deja la sfarsitul secolului XVIII si inceputul secolului XIX noile masini faceau posibila crearea de fabrici. Nu era dincolo de inteligenta umana sa vedem ce se intampla si sa facem o proiectie in viitor, evitand poate consecintele cu adevarat dramatice care au afectat Anglia si majoritatea Europei occidentale timp de 60-70 de ani si abuzurile oribile ale sistemului de productie in fabrica. Daca o oarecare prevedere ar fi fost investita in tratarea problemei la acea vreme si daca oamenii ar fi aflat, in primul rand, ce se intampla, iar apoi si-ar fi folosit imaginatia pentru a vedea ce urmeaza sa se intample, dezvoltand ulterior mijloacele pentru a evita aplicatiile cele mai nocive ale noilor tehnici, atunci cred ca umanitatea occidentala ar fi crutat trei generatii de mizeria crunta impusa saracilor la acea vreme.

La fel este cu diversele dezvoltari tehnologice din zilele noastre, trebuie sa ne gandim la problemele pe care le creeaza automatizarea si, mai profund, problemele care apar o data cu noile tehnici care pot contribui la revolutia finala. Treaba noastra e sa ne dam seama de ce se intampla, sa ne folosim imaginatia pentru a vedea ce se poate intampla in continuare, cum se poate abuza de aceste evolutii si apoi, daca e posibil, sa ne asiguram ca puterile enorme pe care le posedam acum datorita avansului stiintific si tehnologic vor fi folosite in beneficiul fiintelor umane, nu in detrimentul lor.

 

 

Sursa: gandeste.org

Un hohot de ras

Aprilie 23, 2013 1 comentariu

 

Fa orice iti aduce bucurie in suflet si nu privi cu ochi tematori in jurul tau. Nu judeca faptele altora in nici un fel. Toti oamenii s-au nascut liberi. Ei sunt liberi sa te iubeasca, sa te judece, sa te critice, sunt liberi in gandire, in fapte, in exprimare. Lasa-i liberi asa cum i-a creat Domnul.

Lasa-i sa se bucure de propria lor viata. Bucura-te si tu de viata ta caci si tu esti o creatura libera. Ia cu tine pacea mintii si fii tu insuti, fara a mai astepta ceva din partea celorlalti. Totul, absolut totul este pus in tine.

Tu detii cheile vietii. Depinde doar de tine ce alegi, pe care cheie o folosesti. Pe om nu il judeca nimeni. El se judeca singur pe sine prin propria constiinta si se descopera celorlalti prin faptele si vorbele sale.

Nu este nimic ascuns, totul este la vedere. Bucurati-va de ochii vostri, vedeti cu ei adevarul adevarat. Adevarul este cu voi.

Stiind toate acestea aruncati-va bagajele vechi din spate cit colo. Plecati, fugiti departe de griji, temeri, umilinte. Nu sunt ale voastre. Sunt boli create si crescute in timp chiar cu placere uneori.

Cine suntem noi ? Un hohot de ras este viata noastra. Ea, viata rade de noi in fiecare zi. Doar noi nu intelegem si nu ne gasim locul. Scormonim si ne tanguim vesnic..

Viata are locul sau bine stabilit. Ea dainuie de veacuri. Noi ne lasam manati intr-un iures permanent din care nu putem iesi. Opriti-va si meditati la viata si despre viata. Avem tot ce ne trebuie doar ca ne furam singuri propriile putinte. Judecam, cautam noduri si creem scenarii pentru altii.

Uitam permanent de noi. Noi unde ne aflam, ce facem cu noi, cu viata noastra ? Murim in fiecare zi putin cate putin. Sa ne indepartam de moarte. Sa traim in sfirsit propriile noastre vieti. Fugi omule fugi departe de ceea ce te consuma, de barfe, de indoieli, de neputinte. Fugi, lasa liber acest loc murdar, sa se aseze cine doreste sa-si sape singur groapa proprie. Lasa-i sa te fure, sa te jigneasca, sa rada de tine. Tu doar fugi din drumul lor si umple-te cu un mare hohot de ras.

Traieste-ti viata hohotind de ras. Razi, tu esti cel ce rade la final. Un hohot de ras este viata noastra. Razi, acesta este destinul. Razi si ia cu tine viata ta.

 

Sursa: gandeste.org

Etichete:,
%d blogeri au apreciat asta: