Arhiva

Posts Tagged ‘ungaria’

EXPROPIEREA ROMÂNILOR ŞI SCOPUL FINAL: TRANSILVANIA, NUMAI PENTRU PROPRIETARI UNGURI ŞI GERMANI, ROMÂNII ÎN GAZDĂ!

August 9, 2015 4 comentarii

exproprierea-forc89bata-a-romanilor-228x300MAREA CONSPIRAŢIE A EXPROPIERII ROMÂNILOR ŞI SCOPUL FINAL: TRANSILVANIA,  NUMAI PENTRU UNGURI ŞI GERMANI. CRONOLOGIA UNEI NEDREPTĂŢI NAŢIONALE 

Asistăm,  din păcate pasivi,  la cea mai mare mârşăvie,  unică în fostele ţări comuniste din Europa.  Este vorba despre  retrocedările către foştii proprietari.  Nici chiar comuniştii,  atunci când au declanşat exproprierile,  nu au fost aşa câinoşi ca toţi cei care s-au perindat la conducerea ţării,  din 1990 până în prezent! La naţionalizare,  posesorii de mai multe imobile nu au fost aruncaţi în stradă, ci li s-a permis să rămână într-o casă sau într-un apartament din fostele proprietăţi.  Nu se întâmplă acelaşi lucru acum,  când actualii proprietari sau chiriaşi sunt,  pur şi simplu, aruncaţi în stradă , fără a-i păsa cuiva de soarta lor!

Legislaţia privitoare la retrocedări a fost administrată populaţiei sub formă de „picătură chinezească”,  adică fiecare alternare la putere a adus un nou pachet de legi menit să-i lase pe cetăţenii simpli fără locuinţe. În felul acesta, forţele oculte s-au asigurat că niciun guvern sau partid nu va putea fi făcut răspunzător pentru urgisirea propriilor cetăţeni. Concret,  iată anii în care au intervenit schimbări în legislaţia privind dreptul la proprietate,  iniţiative care au dus la prigonirea chiriaşilor şi noilor proprietari,  dar au creat şi premisele pentru apariţia mafiei imobiliare: Legea 112/1995 (mandatul 1992-1996 : P. S. D.  la guvernare!); Ordonanţa de Urgenţă 40/1999 (mandatul 1996-2000: C. D. R.  la guvernare!); Legea 10/2001 (mandatul 2000-2004: P. S. D.  la guvernare!); Legea 247/ 2005 (mandatul 2004-2008: Alianţa D. A.  la guvernare!). Se vede clar  cum cozile de topor autohtone au aplicat acest plan tenebros şi subtil de prigonire a românilor, concomitent cu schimbările ciclice ale puterii, determinate de calendarul electoral.

Calea spre retrocedări către minorităţi a deschis-o C.D.R. sau ce a mai rămas din aceasta la sfârșitul mandatului 1996 – 2000 prin OUG 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităţilor cetățenilor aparținând minorităţilor naționale din Romania. Începând din anul 2000, când la putere a venit PSD, iar Adrian Năstase a devenit prim-ministru, România adoptă, prin reprezentanţii săi legitimi, o atitudine obedientă umilitoare în faţa Germaniei. Dacă americanii ne-au impus pentru accederea în NATO să recunoaştem comiterea Holocaustului în ţara noastră şi să renunţăm la stagiul militar obligatoriu – România rămânând în felul acesta, practic, fără armată! – nemţii au fost mult mai agresivi cu impunerilor pentru acceptare în Uniunea Europeană. Astfel, Germania a obligat România să cedeze Banca Comercială Română (BCR) şi PETROM S.A., ambele către Austria şi să restituie absolut tot ceea ce revendică minoritatea germană care a mai rămas în România, dar să se retrocedeze imobilele şi către şvabii şi saşii emigraţi în RFG, deşi aceştia fuseseră despăgubiţi pentru locuinţele la care renunţaseră, atât de autorităţile ro­mâne, la plecare, cât şi de cele germane la instalare. Ca urmare, Adrian Năstase, în dublă calitate, de premier şi preşedinte PSD, semnează,  în data de 13 iunie 2001, un protocol cu Klaus Werner Iohannis, preşedinte FDGR şi primar al Sibiului, prin care statul român se obligă să retrocedeze toate imobilele pe care le vor revendica etnicii germani prin Consistoriul Bisericii Evanghelice, FDGR şi persoane private, indiferent de cetăţenia acestora. A fost un frumos cadou pentru Führer-ul sibian, deoarece pe 13 iunie acesta îşi sărbătorea ziua de naştere.
Pentru aceste fapte, dintre care cea mai gravă este vânzarea PETROM-ului şi a resurselor de petrol ale României pe mai nimic, trebuia să fie judecat Adrian Năstase, pentru înaltă trădare de tară, nu pentru fleacuri ca: „termopane” , „ mătuşa Tamara” sau  „trofeul calităţii”!

Politica retrocedărilor bezmetice către etnicii germani  a fost continuată şi de următorul premier, Călin Popescu-Tăriceanu. Acesta a dat undă verde sinistrului ministru al Culturii, Adrian Iorgulescu, cel care a distrus Întreprinderea Cinematografică şi a retrocedat castelul Bran în condiţii dubioase, să retrocedeze şi muzeul Brukenthal din Sibiu către Biserica Evanghelică. Iorgulescu a umblat nu doar cu părul vopsit, ci şi cu „cioara vopsită”, acceptând de bun un aşa-zis testament al baronului Brukenthal, prin care acesta îşi dona parte din bunuri, inclusiv colecţiile de artă şi imobilul care le adăpostea, către Bise­rica Evanghelică. Total fals, fiindcă Samuel Brukenthal era de religie romano-catolică, deoarece în  Cancelaria Aulică a Imperiului habsburgic, pe care o reprezenta ca şef în Transilvania, nu se primeau decât catolici! Acesta îşi lăsase parte din avere comunităţii sibiene, în întregul său, nu doar evan­ghelicilor, a căror religie nici măcar nu o împărtăşea.

Mai mult, tot din guvernul Tăriceanu a făcut parte şi arăboaica Ingrid Zaarour (născută în Liban), „protejata” lui Bogdan Olteanu, la vremea respectivă preşedintele Camerei Deputaţilor, care a şi propulsat-o ca şefă  a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor (ANRP).

Aceasta  demarase acţiunea de retrocedare pentru saşii emigraţi în Germania, printr-o Ordonanţă de U­r­genţă a Guvernului, deşi aceştia mai fuseseră despăgubiţi de două ori, aşa cum am arătat mai sus. Datorită sesizării depuse de către publicaţia noastră la Comisia pentru Cercetarea Abuzurilor, Corupţiei şi pentru Petiţii din camera Deputaţilor, acea Ordonanţă sama­volnică şi nedreaptă a fost stopată.

Iată că acum, odată cu instalarea noului guvern USL,  Tăriceanu revine din nou, cu aceeaşi misiune de retrocedare fără temei legal, din postura de şef al unei comisii privind restituirea proprietăţilor. Această atitudine antiromânească este cauzată de politica slugarnică faţă de Germania, care conduce Europa cum nici chiar Hitler nu a visat. Nu doar România stă în poziţie de drepţi în faţa jandarmului european, ci toate ţările de pe continent, mai puţin Anglia. Până şi „cocoşul galic” are atitudinea unei galinacee jumulite în faţa „ursului” berlinez! Din aceleaşi considerente, care ţin de umilinţă şi lipsă de verticalitate naţională, conducătorii Ro­mâniei nu îndrăznesc să ceară plata datoriei istorice de 18,8 miliarde de euro, pe care Germania o are faţă de ţara noastră, în urma contractului de clearing semnat între Guvernele României şi Germaniei la 23 martie 1939. La fel, dosarele penale ale lui Klaus Werner Iohannis au fost stopate sau dosite, ca să nu supărăm Germania, ale cărei interese în România le reprezintă primarul sibian mai abitir ca ambasadorul neamţ.

În ceea ce-i priveşte pe foştii proprietari, aceştia sunt decedaţi, în marea lor majoritate, iar urmaşii lor sunt, în unele cazuri, născociţi de mafia imobiliară. Oricum, reali sau falşi,  aceşti „moştenitori” nu au trăit până acuma în păduri sau peşteri, ei având locuinţe confortabile,  situate, în mare parte, prin Occident. Iată de ce am afirmat că legiuitorii actuali sunt mai ticăloşi decât comuniştii, care, de bine-de rău, nu i-au lăsat pe foştii proprietari pe drumuri, de izbelişte. Spaţiile locative excedentare au fost oferite oamenilor fără adăpost. Este adevărat că s-au făcut şi abuzuri, nomenclatura de atunci punând mâna pe vile luxoase. Dar,  nomenclatura actuală nu a repetat aceleaşi abuzuri? Demnitarii de după 1990 nu s-au grăbit să-şi „procure ” vile luxoase pe de-a moaca sau la preţuri simbolice?Acuma, sunt scoşi oamenii afară din case pentru nişte indivizi care au locuinţe şi nici măcar nu intenţionează să revină în imobilele revendicate. Aceste retrocedări nu au, deci, un scop umanitar, ci totul este un mare „gheşeft”, o afacere din care unii se îmbogăţesc, iar alţii devin „boschetari”. Ce să mai spunem despre tragediile create sau schimbarea unor destine? Au fost oameni care,  trezindu-se subit pe drumuri, s-au sinucis din disperare, iar alţii au decedat în urma unor stopuri cardiace sau comoţii cerebrale datorate supărării!

Revenind la „marea conspiraţie”,  două sunt ţările în care au emigrat masiv cetăţeni români de alte naţionalităţi: Germania şi Israel. Teoria conspiraţiei este susţinută, în cazul Germaniei, de faptul că acest stat a evitat să semneze cu România un tratat privitor la situaţia proprietăţilor aparţinând persoanelor imigrate, anticipând căderea regimului comunist – la care, de altfel, a şi contribuit direct! – şi, mai mult de atât, nu-i obligă pe saşii imigraţi să restituie despăgubirile acordate cu ocazia instalării în  noua ţară. Referitor la acest aspect şi la renunţarea  tacită a autorităţilor germane privind restituirea acelor despăgubiri, relevant este faptul că, deşi există un birou în oraşul Nürnberg,  pe Marienstrasse  la nr. 21, care deţine evidenţa despăgubirilor pentru locuinţe acordate saşilor proveniţi din România,  de către statul german, acest oficiu este foarte „discret”, refuzând să ofere relaţii persoanelor interesate. De fapt, există mai multe argumente, pe lângă cele prezentate, care ne fac să credem că asistăm la punerea în practică a unui scenariu diabolic,  urzit cu mulţi ani înainte de căderea lui Ceauşescu. Despre implicarea Israelului în planul de neo-colonizare a României a scris cunoscutul profesor universitar Ion Coja în articolul intitulat „Apelul românilor”.

În acest material ne interesează doar implicarea Germaniei, stat care de un secol încoace îşi exersează vocaţia expansionistă, iar acum, graţie globalizării, a realizat visul lui Adolf Hitler,  de a domina Europa! Nemţii nu uită şi nici nu iartă trădarea noastră din 23 August 1944,  aşa că aşteaptă cu nerăbdare „să ne plătească poliţele”,  la fel cum s-au răzbunat pe sârbi, dezintegrându-le ţara! De ce ne preocupă Germania, în contextul retrocedărilor? Deoarece am primit la redacţia din Sibiu două documente, un apel şi un protest, însoţite de o serie de acte, de la mai mulţi locuitori ai unor localităţi situate în judeţul Alba. Oamenii în cauză sunt disperaţi, fiindcă riscă să piardă în instanţele judecătoreşti casele cumpărate de ei cu bună-credinţă de la Statul Român,  imobile care au fost preluate de acesta de la saşii plecaţi de bunăvoie din România, în Germania.

Ne-am săturat să tot auzim vorbindu-se despre drepturile minorităţilor! A sosit vremea să discutăm şi despre drepturile majorităţii,  care a ajuns să fie prigonită şi persecutată etnic în propria ţară. În România este bine să fii orice : ungur, sas, ţigan, evreu, armean… numai român de rând să nu fii!!

PROIECTUL DE HOTĂRÂRE PRIVIND COMPLETAREA ŞI MODIFICAREA NORMELOR METODOLOGICE DE APLICARE A LEGII NR.  10/2001 PRIVIND RESTITUIREA BUNURILOR PRELUATE ÎN MOD ABUZIV  ÎN PERIOADA 6 MARTIE 1945 – 22 DECEMBRIE 1989

Acest proiect de Hotărâre a Guvernului a aparţinut Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor (A.N.R.P.),  instituţie condusă la vremea marilor mânării cu retrocedările de o… libaneză! Oare nu mai erau români capabili în ţara noastră, încât averile imobile trebuiau musai să fie încredinţate unei domnişoare născute în 10 august 1975 la Ain-Rummana, în Liban? Această tânără, pe numele său Ingrid Zaarour, de profesie avocat, este posesoarea unei averi impresionante, potrivit propriei declaraţii de avere, pe care nu prea are cum să o justifice. „Trambulina politică”,  în cazul „nemţoaicei” Ingrid,  poartă numele de Bogdan Olteanu,  iar posesorul acestui nume a fost preşedintele Camerei Deputaţilor, la momentul propulsării focoasei „rachete libaneze”.

Cei doi au lucrat împreună, înainte ca Bogdan Olteanu, nepotul activistei evreice staliniste Gisela Vass, să ajungă la funcţia  de preşedinte al camerei Deputaţilor, într-un grup interministerial de lucru pentru legislaţie în materie de retrocedări. Deşi, la alegerile generale din anul 2004, Zaarour ocupa funcţia de preşedinte al organizaţiei  tineretului liberal din Sectorul 1 Bucureşti, nu a reuşit să prindă un loc la Camera Deputaţilor pentru care a candidat. Acest insucces de moment a fost compensat ulterior prin ascensiunea fulminantă,  la care a contribuit,  aşa cum am mai spus,  Bogdan Olteanu. Libaneza,  cu rang de ministru secretar de stat, devenită preşedinte a  A.N.R.P.,  a ieşit rapid din anonimat prin retrocedarea muzeului Brukenthal  din Sibiu, către Consistoriul Bisericii Evanghelice C.A.,  deşi nu exista temei legal pentru înstrăinarea acestui bun al comunităţii sibiene,  luate în ansamblu. Că tot am făcut referire la Sibiu,  ne putem amuza împreună de titlul dat de un jurnalist sibian,  „luat de val”, cică: „Sibianca ce a retrocedat Brukenthalul (”Ziarul de Sibiu” – ăia din trustul „Gazeta”, cel cu şantajul ! – din 27 martie 2006). Lăsând la o parte cacofonia penibilă din titlu,  trebuie spus că Ingrid Zaarour este sibiancă,  aşa cum autorul interviului, Traian Deleanu,  este …  vietnamez! Acesta pune botul,  fără să verifice,  la trombonul domnişoarei Ingrid,  cităm: „Sunt de lângă Sibiu, de la Ţichindeal. Mă rog, din judeţul Sibiu”.  Eşti… pe naiba! Aşa cum am arătat mai-sus, doamna ministru este născută în Liban. Cum acest aspect nu este o crimă, nu înţelegem de ce,  bogata domniţă,  ascunde adevărul. Faptul că bunicii dânsei, din partea mamei, Gabriela, locuiesc în Ţichindeal,  nu o fac şi pe ea … sibiancă!

Un alt ziarist sibian, Liviu Brezae, mult mai experimentat decât confratele său în ale scrisului, pomenit mai înainte, trage primul semnal de alarmă,  în cotidianul „Monitorul de Sibiu” din 12 martie a. c,  privitor la „Proiectul de Hotărâre de Guvern”,  pe care l-am pomenit şi noi în titlul acestui capitol. Articolul scris de colegul nostru are titlul foarte sugestiv : „Ne iau casele?”. Întrebarea retorică stă pe buzele a zeci de mii de ardeleni, care au cumpărat casele sau apartamentele de bloc preluate de  către Statul Român – contra cost! – de la saşii plecaţi legal în Germania, în urma propriilor cereri de emigrare. Articolul 1.4., punctul B, reuşeşte să-i neliniştească pe românii care locuiesc în imobile care au făcut obiectul Decretului nr. 223/ 1974, cităm :

„Decretul  nr.  223/1974 privind reglementarea situaţiei unor bunuri – cu privire la acest act normativ urmează a se considera că preluarea a fost abuzivă atât în cazul trecerii imobilului,  fără plată,  în proprietatea statului, cu titlu de sancţiune pentru cei care au plecat fraudulos din ţară sau care,  fiind plecaţi în străinătate,  nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit pentru înapoierea în ţară,  cât şi cazul în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din ţară şi a înstrăinat în mod obligatoriu locuinţa sa către stat. ”

Chiar dacă, în aliniatul următor („Cazuri posibile şi recomandări de soluţionare”) se încearcă „dregerea busuiocului”,  cităm :

„– în ipoteza în care locuinţa respectivă nu a fost înstrăinată de stat către o terţă persoană,  se va dispune restituirea în natură cu obligaţia respectării drepturilor chiriaşilor prevăzute de lege şi,  după caz, cu obligaţia rambursării de către persoana îndreptăţită a despăgubirii primite,  actualizate cu coeficientul de actualizare stabilit prin OUG nr. 184/2002 (art.I din Titlul II) .

– în ipoteza în care locuinţa respectivă a fost înstrăinată legal către o terţă persoană,  se vor acorda persoanei îndreptăţite celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege; în cazul în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din ţară şi a înstrăinat în mod obligatoriu locuinţa sa către stat se vor acorda persoanei îndreptăţite celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege pentru diferenţa dintre suma primită,  actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit prin art.  I din Titlul II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.  184/ 2002 şi valoarea de piaţă a locuinţei,  stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare. ”

Aceste formulări alambicate şi voit încâlcite,  de parcă ar fi  formulate în limba arabă a doamnei ministru Zaarour, nu au darul să-i liniştească pe cumpărătorii de bună-credinţă,  care au făcut tranzacţia de vânzare-cumpărare cu Statul Român. De fapt,  întregul „proiect”, de altfel foarte „stufos” ,  abundă în exprimări pretenţioase,  care pot fi interpretate aşa „cum vor muşchii” vreunui avocat dibaci ! În cei patru ani (2005 – 2009) în care a condus Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (A.N.R.P.), Ingrid Zaarour, presupus amantă arăboaică a evreului Bogdan Olteanu, a adus prejudicii enorme statului român!http://www.urbaniulian.ro/2010/03/26/despagubirile-acordate-de-liberala-ingrid-zaarour-au-prejudiciat-statul-cu-milioane-de-euro/

DISPERAREA JUSTIFICATĂ A UNOR SĂTENI DIN JUDEŢUL ALBA

Încă dinainte de „a transpira” ceva despre mârşavul „proiect”,  pe care l-am comentat în capitolul anterior, am fost contactaţi, în luna aprilie a anului 2007, de către un reprezentant al mai multor proprietari de imobile din municipiul Blaj şi alte localităţi din zonă, toate situate în judeţul Alba, care posedă locuinţe ce au făcut, în perioada regimului comunist, obiectul Decretului 223/1974. Aceştia, deşi Hotărârea era atunci doar sub formă de Proiect, sunt deja târâţi prin instanţe de foştii proprietari saşi, plecaţi, repetăm,  de bună voie şi despăgubiţi de către Statul Român pentru locuinţele abandonate. Să fie o simplă coincidenţă? Nu credem! La fel cum nu credem că tot simplă coincidenţă poate fi paralelismul cronologic dintre întâlnirea grupuluiRESTITUTIO în oraşul Ulm din Germania şi apariţia „proiectului” ministresei Ingrid Zaarour. Ambele „evenimente” s-au desfăşurat în prima jumătate a lunii martie 2007. GrupulRESTITUTIO este un grup de lucru din Germania , care are ca scop retrocedarea cât mai multor imobile din România  către cetăţeni germani! În protestul locuitorilor din judeţul Alba se arată că mult huliţii comunişti au fost de-a dreptul generoşi prin despăgubirile acordate saşilor care s-au înghesuit să plece din România,  fără să le mai pese de ce lasă în urmă! În acest sens,  suntem în posesia unei declaraţii date în faţa unui notar din Germania de către Martin Kraus, un sas cinstit, care recunoaşte  că este mulţumit de suma primită ca despăgubire de la Statul Român pentru casa părăsită cu ocazia plecării definitive din România. Cităm din traducerea acestei declaraţii: „În momentul plecării din România, în anul 1989,  am vândut casa noastră, proprietate personală,  Statului Român. Eu şi familia mea suntem de părere că am fost despăgubiţi mulţumitor. Aşa încât nu ar fi drept, moral şi legal să reintrăm în posesia casei pe care am avut-o în Blaj.” Iată un om cinstit, aşa cum erau percepuţi majoritatea saşilor de către românii din Ardeal, înainte ca primii să emigreze aproape în totalitate! Dar, ce ne facem cu lăcomia celorlalţi,  cei care doresc să-şi revendice fostele proprietăţi,  deşi au fost despăgubiţi nu numai de Statul Român, ci şi de cel german, în momentul instalării? Se recunoaşte preţul rezonabil plătit de Statul Român până şi în Hotărârea nr.  498/2003, din care reproducem un fragment:

„Decretul nr. 223/1974 privind reglementarea situaţiei unor bunuri – cu privire la acest act normativ urmează a se face distincţia între:

  1. cazul trecerii imobilului,  fără plată,  în proprietatea statului cu titlu de sancţiune pentru cei care au plecat fraudulos din ţară sau care,  fiind plecaţi în străinătate,  nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit pentru înapoierea în ţară;     şi
  2. cazul în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din ţară şi a înstrăinat locuinţa sa către stat. Pentru primul caz sunt posibile două situaţii: – în ipoteza în care locuinţa respectivă nu a fost înstrăinată de stat către o terţă persoană,  se va dispune restituirea în natură cu obligaţia respectării drepturilor chiriaşilor prevăzute de lege; – în ipoteza în care locuinţa respectivă a fost înstrăinată legal către o terţă persoană,  se vor acorda persoanei îndreptăţite celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege.
    Pentru cel de-al doilea caz stabilirea conduitei persoanei era atributul exclusiv al acesteia,  urmând a se considera că preluarea nu a fost abuzivă,  persoana fiind îndestulată rezonabil prin preţul primit sau având vocaţia de a fi îndestulată rezonabil dacă înstrăina imobilul respectiv înainte de formalizarea intenţiei de a părăsi definitiv ţara.  În acest caz soluţionarea administrativă a cererii persoanei care se pretinde îndreptăţită va fi respingerea motivată a cererii. ”

Tot în sprijinul afirmaţiei că „tovarăşii” comunişti au fost rezonabili,  chiar de-a dreptul generoşi, la plata despăgubirilor, vin şi contractele de vânzare-cumpărare,  în posesia cărora suntem. Avem în faţă un astfel de contract încheiat între vânzătoarea Gogesch Katarina,  care urma să plece definitiv în Germania, şi cumpărătorul Frăţilă Ioan. Săsoaica a crezut că va câştiga mai mult decât ar fi primit de la Statul Român,  ca despăgubire, dar s-a înşelat amarnic,  deoarece ar fi primit aproape dublu: 35. 000 de lei, faţă de 18. 000 de lei,  cu cât a   vândut-o, crezând că face o mare afacere!

Goana nebună după case a saşilor lacomi, dornici fiind să câştige de trei ori pentru acelaşi imobil, este ciudată, dacă ne gândim că aceştia ştiau de apariţia viitoarei Hotărâri de Guvern de la începutul anului 2007, deşi, la vremea respectivă,  nu apăruse nici măcar Proiectul! Asta în timp ce,  mai mult ca sigur,  99 % dintre românii domiciliaţi în casele saşilor plecaţi habar nu aveau de cele ce se punea la cale. Astfel, încă din iarna anului „de graţie” 2007,  primăriile  din Transilvania au intrat în alertă,  fiind asaltate de cererile de retrocedare ale saşilor,  care şi-au adus aminte,  subit, cum că ar fi fost şi ei cândva proprietari în ţara căreia i-au dat cu flit. Unii primari,  panicaţi, au apelat la forurile superioare pentru a cere indicaţii. Astfel a procedat primarul din comuna Valea Lungă, judeţul Alba, care s-a adresat Senatului României, în legătură cu cererile din Germania pentru retrocedarea imobilelor către vechii proprietari, deşi aceştia le-au vândut, înaintea plecării definitive, Statului Român. Primarul în cauză arată şi că, datorită inundaţiilor şi alunecărilor de tern a fost nevoit să atribuie acele locuinţe sinistraţilor. Aceştia, deşi au plătit chiria la zi,  nu au cumpărat imobilele respective,  deşi Legea nr.  112/1995 le facilita acest demers,  casele respective intrând în posesia Statului Român prin cumpărare de la emigranţii saşi. În concluzie, primarul solicită sprijin pentru clarificarea situaţiei.

Situaţia generată de  tupeul şi rapacitatea unora dintre saşii deveniţi cetăţeni germani, sprijiniţi tacit chiar de statul german, care doreşte să readucă Transilvania în  hotarele fostului Imperiu Austro – Ungar, riscă să scape de sub control. Nu este exclus ca aceste samavolnicii să ducă la revolte populare. Revista „Justiţiarul” a publicat în anul 2007 un adevărat serial despre ticăloşiile pe care le cocea Ingrid Zaarour cu sprijinul „tăriceanului”!

Mai mult am depus şi o sesizare la Camera Deputaţilor, la Comisia pentru Cercetarea Corupţiei a Abuzurilor şi pentru Petiţii prin care am reuşit să stopăm o Ordonanţă de Urgenţă a Guvernului Tăriceanu, care urma să-i scoată pe români din case fără drept de apel, fentând Parlamentul. Respectivul act fusese deja redactat de juna Zaarour. La vremea aceea, în anul 2007, a scris şi ziarul „România liberă” despre acest subiect:http://www.romanialibera.ro/exclusiv-rl/investigatii/scandal-pe-casele-sasilor-94317.html , dar şi presa locală din judeţul Alba, articolul fiind preluat de una dintre publicaţiile noastre:http://sibiu.justitiarul.ro/dupa-retrocedarile-catre-un%C2%ADguri-a-venit-vremea-triplelor-ex%C2%AD%C2%ADpropieri-catre-sasi/

Despre ticăloşiile clocite de tandemul Olteanu – Zaarour s-a scris şi pe la Constanţa: http://www.atacdeconstanta.ro/dosare/3048-olteanu-presedintele-camerei-deputatilor-datorita-fondului-proprietatea-organigrama-oculta-a-guvernului-tariceanu-iii.html

Pentru Călin Popescu Tăriceanu şi şleahta sa nu fusese suficient că-i amăgise pe oameni cu acel demagogic „Să trăiţi bine !”?  Urma să-i dea afară şi din propriile case,  cumpărate în mod legal şi de bună credinţă,  chiar de la ei, guvernanţii, cei care reprezentau taman Statul Român! Retrocedarea imobilelor către saşii plecaţi definitiv din România şi despăgubiţi suficient la vremea respectivă ,  ar determina un act care „nu ar fi drept,  moral şi legal”. Ghilimelele din text se datorează faptului că vorbele respective nu ne aparţin,  ci sunt ale sasului Martin Kraus,  plecat  din România definitiv şi  care se declară mulţumit de despăgubirea primită. Această declaraţie nu a dat-o pe vremea lui Ceauşescu şi nici nu avea pistolul securistului la tâmplă. Actul oficial a fost întocmit la data de 14 februarie 2007, în faţa unui notar din Germania, care l-a şi autentificat!

Autor: Marius Albin MARINESCU

Sursa: Stiri extreme, preluare dupa http://www.justitiarul.ro     

Decizia Guvernului Ponta care creeaza probleme Ungariei

Aprilie 12, 2015 Lasă un comentariu
romania ungaria
O decizie a Guvernului Ponta are toate sansele sa creeze probleme in Ungaria si sa ii nemultumeasca pe reprezentantii autoritatilor ungare.

Un oficial din Ungaria apreciaza ca scaderea TVA-ului in Romania la alimente va determina populatia ungara sa vina sa faca cumparaturi in Romania. Acest lucru va face ca acestia sa contribuie la bugetul roman in detrimentul celui ungar.

Secretarul-şef al Asociaţiei ungare pentru comerţ OKSZ Gyorgy Vamos a declarat pentru Magyar Nemzet că numeroase familii din Ungaria care trăiesc în zona de frontieră urmează să îşi facă cumpărăturile în România în viitor, informeaza Mediafax.

Fluctuaţia ratei de schimb şi preţul combustibililor ar urma să influenţeze, de asemenea, cumpărăturile peste frontieră, a apreciat Vamos.

Amintim ca in Ungaria TVA-ul la alimente este de 27%, iar in Romania dupa scaderea TVA se asteapta scaderi de pana la 15% la pretul alimentelor, de aceea ungurii vor fi tentati sa isi faca cumparaturile in Romania.

Sursa:stiripesurse.ro

Etichete:, ,

Calvarul românilor din teritoriul ocupat de Ungaria (1940-1944)

Septembrie 18, 2014 Lasă un comentariu
TrezneaSintetizând drama românilor rămași în teritoriul ocupat de Ungaria în urma dictatului de la Viena din 30 august 1940, lucrarea Lupte și jertfe pentru Ardeal. De la Decebal la dezrobirea Ardealului de nord, apărută la Brașov în 1944, consemna astfel fărădelegile comise de unguri în Transilvania ocupată: „Adevărații stăpâni ai pământului cotropit au fost omorâți, maltratați, arestați, întemnițați și internați în lagăre de către cotropitori. Bunurile lor au fost devastate și jefuite, sfintele lor biserici au fost profanate și incendiate, iar preoții au fost scuipați, batjocuriți și alungați de la altare… Prin expulzări de preoți și învățători, prin interzicerea întrebuințării limbii române chiar și în conversațiile particulare, prin îndepărtarea inscripțiilor românești, prin împiedicarea preoților români de a catehiza în școlile primare, prin desființarea școlilor secundare românești, prin înfometarea satelor românești, prin sechestrarea bunurilor expulzaților și refugiaților fără niciun motiv legal, prin arderea cărților românești aflate în bibliotecile școlare, prin manualele ungurești introduse în școlile primare – pline de aprecieri jignitoare la adresa națiunii române -, prin înfometarea și brutalizarea lor, prin trimiterea în masă a românilor pe frontul de răsărit, unde au fost expuși celor mai mari primejdii, prin interzicerea țăranilor români de a vorbi limba maternă, prin obligația românilor să învețe și să cânte cântece jignitoare la adresa României și prin alte măsuri drastice, profitorii Dictatului de la Viena au urmărit desnaționalizarea totală sau totala nimicire a românilor Ardealului de nord. Nici teama de pedeapsa lui Dumnezeu, nici teama de răspunderea în fața istoriei și a civilizației n-a oprit pe cotropitori de la sacrilegii și atrocități”. Relevantă pentru calvarul românilor este și o telegramă a intelectualilor români expulzați adresată autorităților de la București, în care se consemna: ,,Din prima zi de ocupație ungurească, românii au fost omorâți, închiși, bătuți, arestați, opriți să vorbească pe stradă românește sub sancțiunea retorsiunilor pe loc, opriți de la exercitarea profesiunii lor intelectuale, comerciale și industriale, iar funcționarii români, în majoritatea lor lăsați fără posturi. Orașele și satele noastre au îmbrăcat haina morții și a prigonirilor până la exterminare. Toată suflarea românească, de la cel mai umil țăran, până la vlădicii noștrii, este ținută sub o teroare barbară prin valul morții, a arestărilor, a perchezițiilor în miez de noapte, cu ridicarea faamiliilor, prin acțiunea bandelor organizate de leventiști, de gărzi cetățenești și gărzile foștilor luptători, ce ziua și noaptea, prin omoruri, bătăi, spargeri de geamuri și perchezițiile ce le execută, răspândesc groaza, provoacă victime omenești, deteriorând bunurile românești, toate acționând după programul și cu ajutorul fățiș al armatei, poliției și jandarmeriei maghiare. În completarea acestui regim de exterminare și teroare, intelectualii, comercianții, meseriașii și fruntașii țărani sunt expulzați cu miile, desrădăcinându-i din mijlocul poporului lor cu scopuri bine determinate”.[1]

Guvernul regal ungar – sublinia și Mihai Antonescu, vicepreședintele Consiliului de Miniștri, într-o scrisoare adresată la 15 septembrie 1941, lui Raoul Bossy, ministrul plenipotențial român în Germania -, cu toate că dobândise fără luptă teritorii în care majoritatea era românească, a dezlănțuit în primele săptămâni ale ocupației cele mai violente atrocități, vexațiuni și disprețuiri de drepturi. De atunci a continuat nu numai să provoace fără motiv guvernul regal român, prin companii de presă, care au mers până la ofensarea armatei române și a conducătorului statului, dar continuă și azi să considere situația teritorială dobândită prin târg internațional drept un provizorat insuficient și manifestă în toate ocaziunile, direct sau indirect, voința sa de așa-zisă reconstituire a coroanei Sfântului Ștefan și de încorporare a pământului strămoșesc al Transilvaniei de sud”.[2]

Masacre săvârșite asupra românilor

Acțiunile antiromânești au fost declanșate imediat după trecerea frontierei de către trupele ungare, numai până la 1 noiembrie 1940, Secretariatul de Stat al naționalităților consemnând 22 713 atrocități săvârșite (919 omoruri, 1 126 schingiuiri, 4 126 bătăi, 15 893 arestări, 124 profanări, 78 devastări colective, 447 devastări individuale).[3] Actele de agresiune, individuale sau în grupuri mai mici, au culminat cu adevărate masacre, așa cum s-a procedat la Trăznea (263 români uciși sau răniți), la Ip (157 de copii, femei, bătrâni și bărbați nevinovați exterminați), la Camăr, Păușa, Ciumarna, Șimleul Silvaniei, Huedin etc.[4] Mărturiile celor rămași în viață și documentele epocii redau sasidmul celor care au săvârșit asemenea masacre și atrocități. Sintetizând gama metodelor folosite de unguri pentru terorizarea populației românești, un document al Ministerului Afacerilor Externe al României consemna: „Soldați, jandarmi și bande înarmate de «patrioți» civili cutreearau satele românești devastând locuințele și schingiuind populația românească pașnică și fără apărare. Unora li s-au zdrobit oasele cu cismele, alții au fost împunși cu baionetele, altora li s-au scos ochii, li s-au tăiat urechile. Nimic din ceea ce poate inventa o fantezie bolnavă n-a fost lăsat neutilizat pentru a face imposibilă viața românilor”.[5] Autoritățile ungare cărora românii le solicitau protecția dădeau, de regulă, același răspuns: „”a venit vremea răzbunării”. Concomitent, s-a încercat, prin toate mijloacele de propagandă, să se convingă străinătatea că vinovați erau românii, că asasinatele și schingiuirile nu erau decât „răfuieli locale” între populața civilă, provocate de conflictele de interes personal etc.

Cutremurătoare este relatarea lui Milton G. Lehrer despre masacrarea românilor la Trăznea, la 9 septembrie 1940: „Ca și când armata de ocupație ar fi executat un ordin primit, îndată ce satul a fost invadat de soldați, un veritabil potop de foc și sânge s-a abătut asupra lui. Toate armele moderne au fost utilizate pentru a satisface instinctele brutale: puști, mitraliere, tunuri și grenade… După ce au fost trase primele salve, soldații au pătruns în case și au asasinat pe oricine se găsea în calea lor, incendiind casele. Cazul preotului român Traian Costea, care, după ce a primit un glonț în cap, a fost tras pe galeria de lemn a presbiteriului – căruia i s-a dat foc și care a ars în întregime cu cadavrul preotului – este tipic. Rezulatul masacrului: aproape 100 de morți, dintre care 68 au putut fi identificați. Printre aceștia, spre gloria de veci a maghiarismului civilizator, au fost găsiți copii Brumar Aurica de 5 ani, Brumar Victoria de 9 ani, Bârjoc Gherasim de 7 ani, Sălăjan Ion de 2 ani, apoi Bârjoc Maria de 81 ani, Bârjoc Grigore de 74 ani. Din cei 68 de morți identificați în comuna Trăznea, 57 au fost uciși cu gloanțe în cap, în piept și în abdomen. Trei dintre cadavre au fost în urmă arse. Femeii Ana Negrean de 65 de ani i s-au tăiat mâinile. Femeia Ana Sălăjan în vârstă de 31 de ani, deși însărcinată, a fost străpunsă cu baioneta. Vasile Mărgăraș a fost găsit cu capul spintecat în două; în fine ccopilul Sălăjan Ion de 2 ani a fost ucis cu grenada”.[6] Impresionantă este și relatarea lui Gyorgy Ferenczy, gazetar secui, făcută la Arad, la 18 septembrie 1940, după părăsirea pământului străbun: „Tocul îmi tremură în mână când aștern aceste rânduri pe hârtie. Mândrul pământ românesc al Transilvaniei s-a transformat într-o amarnică Golgotă, unde se petrec cele mai groaznice evenimente. Oamenii sunt închiși cu sutele, cu miile, sunt bătuți, sunt torturați în mod cumplit. Asasinatele și execuțiile se țin lanț, și toate acestea doar pentru că unica vină a nenorocitelor victime este acea de a se fi născut români”.[7] La rându-i, un raport al Consulatului României de la Oradea consemna (1 februarie 1941) următoarele în legătură cu maltratarea preoților români: „”Preoții români din circumscripția consulară a gărzii sunt obiect de batjocură specială a jandarmilor. Victor Tufan din Ungheni (județul Mureș) a fost lovit crunt cu ciomagul și cu funia umezită în apă. Om de 60 de ani a fost ținut în genunchi șapte ore. Când leșina din cauza oboselii, îl făceau să-și revină cu lovituri de bocanci, aplicate în fluerele picioarelor, până când a învinețit… Împreună cu preotul au mai fost bătuți în aceeași zi încă vreo patruzeci de țărani din aceeași comună”.[8]

Chiar și în toamna anului 1944, autoritățile ungare au dezlănțuit din ură, răutate și răzbunare noi masacre în masă (Sărmaș, Moisei), deportări (Dej, Rediu etc.), arestări, maltratări și alte incidente sângeroase. Constituite în bande înarmate, elemente ungare au cooperat cu soldații germani rămași în spatele frontului, terorizând populația, atacând posturile de jandarmi, autoritățile administrative românești și chiar subunități militare izolate, așa cum au procedat în zona Aita Seacă, unde au ciopârțit mai mulți militari români.

Expulzarea românilor din ținutul natal

Paralel cu săvârșirea actelor teroriste, autoritățile ungare au aplicat, sub lozincile „Vrem patrie fără valahi”!, „Afară cu turma valahă”! etc. și o sistematică politică de izgonire și expulzare forțată a populației românești sau de obligare, în special a intelectualilor, să emigreze. Începută în toamna anului 1940, acțiunea s-a desfășurat în condiții dramatice, românii fiind forțați să-și părăsească gospodăriile în câteva ore, numai cu „bagajul strict necesar (eventual) o pătură și hrană rece pentru o zi”, după cum menționa ordinul Comandamentului militar al orașului Cluj din 4 octombrie 1940. În final, conform statisticilor întocmite de Comisariatul general al refugiaților din nordul Transilvaniei, au fost alungați forțat sau determinați să se refugieze pentru a scăpa de teroare (până la 1 martie 1944) 221.697 români (108.003 capi de familie), din care 128.702 bărbați și 92 895 femei. Dintre aceștia 48.856 aveau sub 16 ani, 33.100 între 16 și 20 ani, 95 188 între 21 și 40 ani, 29.407 între 41 și 55 ani, 14 907 peste 55 ani și nedeclarați. După profesii, 31.231 erau țărani, 22 407 lucrători, 12.781 meseriași, 2.351 comercianți-industriași, 20.187 funcționari publici, 4.293 funcționari particulari, 1 032 liber profesioniști, 4.727 servitori, 49.263 femei casnice, 24.336 sudenți și elevi, 30.221 alți întreținuți, 9.745 alte profesii, 1.261 preoți, 5.440 profesori-învățători, 953 avocați, 744 medici, 550 ingineri. Pe ani, exodul a fost următorul: 88.587 în 1940, 35 432 în 1941, 74.414 în 1942, 21.107 în 1943, 2 770 până la 1 aprilie 1944.[9] Acestora li s-au adugat 70.000 – 80.000, care, din diferite motive, nu s-au prezenrtat pentru înregistrare în fișierul central al Comisariatului general al refugiaților. Alți 20.000 au fost trimiși la muncă forțată în Germania, iar 15.000 în Ungaria.

Referindu-se la calvarul prin care au trecut românii în timpul expulzărilor, Petre Lenghel Izunu din Bârsana, consemna următoarele în „România Nouă” din 18 octombrie 1940: „În sfârșit, sosește în gară, venind dinspre Zalău, un tren marfar cu 7 vagoane ermetic închise în care credeam că sunt vite, mai ales că n-auzisem niciun murmur. Vârâți și noi cu brutalitate, în aceste vagoane, am rămas îngroziți de cele ce am văzut. În câte un vagon de vite… erau îngrămădiți unul peste altul: copii, femei, bărbați în toate vârstele, într-o adevărată promiscuitate. Parcă erau niște stafii din alte vremi. Năuciți, cu fețele galbene și supte; cu ochii plini de groază se uitau la noi încremeniți fără a scoate o vorbă”. [9]

Excluderea românilor din viața politică și administrativă

Politica antiromânească a autorităților ungare a fost completată cu măsurile abuzive care au vizat excluderea românilor de la exercitarea drepturilor politice și administrative, ceea ce a făcut ca reprezentanții românilor să fie excluși, aproape în totalitate, din organele administrative, în cadrul cărora consilierii nu erau aleși, ci numiți de Ministerul de Interne ungar, la propunerea prefecților, primarilor sau prim-pretorilor. În 1941, de exemplu, din cei 56 membri ai Consiliului orașului Cluj, doar doi erau români: protopopul ortodox și protopopul greco-catolic; la Târgu Mureș erau doar cinci consilieri județeni români (mahiarii aveau 138), iar la Satu Mare 18 din 210. Concomitent, românii au fost excluși și din aparatul de justiție, judecătorii de naționalitate română găsindu-se doar sporadic în cadrul magistraturilor din teritoriul ocupat.

Eliminarea românilor din viața economică

O altă cale de integrare mai rapidă, de dominare și exploatare eficientă a teritoriului românesc a constat în diminuarea potențialului economic al populației românești, în excluderea acesteia din conducerea unităților industriale, comerciale, financiare etc., rezultatele acestei politici constând în trecerea întreprinderilor și a proprietăților din mâna românilor în cea a ungurilor, în excluderea românilor din viața economică și slăbirea rezistenței naționale. Concomitent, au fost expropriate numeroase întreprinderi românești (minele de cărbuni de la Sorecari, minele de mangan de la Răzoare etc.), s-a intensificat exploatrea zăcămintelor aurifere din zona Baia Mare etc. Numai în domeniul metalelor prețioase au fost produse și duse în Ungaria, în perioada ocupației, 10.346 kg aur și 88.096 kg argint, adică de 1,57 ori mai mult decât întreaga producție de aur a României pe anul 1939 și de 3 ori mai mult decât cea de argint din același an.[10] Aceeași politică a fost promovată și în ceea ce privește domeniul bancar, după 16 luni de ocupație activul băncilor românești reducându-se cu 50%. Numeroase mmăsuri discriminatorii împotriva românilor au fost luate și în privința meseriilor și comerrțului prin revizuirea autorizațiilor de funcționare, retragerea brevetelor de activitate etc.

Revizuirea reformei agrare

Alte măsuri discriminatorii au vizat revizuirea reformei agrare din 1921, prin care fuseseră expropriatee 1.223.385 iugăre cadastrale[11] și împroprietăriți 388 717 țărani români, maghiari și de alte naționalități. Numai până la mijlocul anului 1941 au fost expropriate pe cale judecătorească circa 77.160 iugăre cadastrale și imobile agricole, din care 42.236 iugăre au fost restituite moșierilor unguri. Concomitent, s-a trecut la revizuirea și anularea înstrăinărilor imobiliare, a contractelor de vânzare-cumpărare imobiliare din perioada 1918-1940. După date incomplete, până la sfârșitul anului 1943 foștii proprietari unguri au acționat în justiție 35.000 de contracte de vânzare-cumpărare, încheiate înainte de 1 septembrie 1940, din care 75% erau îndreptate împotriva țăranilor români. Maghiarizarea forțată și deznaționalizarea românilor. Draconică a fost și acțiunea de desnaționalizare și maghiarizare forțată a românilor cu scopul declarat al schimbării raportului etnic majoritar românesc. Metodele au fost multiple: excluderea românilor din administrație, maghiarizarea numelor românești (în 1942-1943 circa 100.000 de români figurau în registrele administrației maghiare drept unguri), deznaționalizarea forțată, interzicerea de a se vorbi românește pe străzi și de a se purta portul românesc tradițional, limitarea drastică, până la interzicerea aproape totală, a publicațiilor de limba română (pe teritoriul ocupat apăreau doar cinci publicații: „Tribuna Ardealului”, „Săptămâna”, „Viața ilustrată”, „Cuvântul Ardelean”, „Cuvântul creștin”, fața de 24 organe de presă care apăreau în limba maghară).

Măsuri vexatorii au fost luate și împotriva învățătorilor, profesorilor și preoților. Din cei 4 692 de învățători și învățătoare care predau în cele 1 966 de școli primare de stat existente în teritoriul românesc ocupat la 30 august 1940, 3 982 au fost obligați să-și părăsească locuințele și să se refugieze. Majoritatea celor rămași au fost demiși la scurt timp sau transferați în cele mai îndepărtate colțuri ale Ungariei. Au fost menținuți în învățământ doar 10% din învățătorii români rămași pe loc. În schimb, în majoritatea satelor au fost numiți învățători maghiari care nu vorbeau românește sau care, din proprie inițiativă sau la ordin, predau elevilor români în limba maghiară. O politică asemănătoare a fost dusă și în ceea ce privește învățământul liceal, profesional și superior. În anul școlar 1940/1941 a funcționat doar un singur liceu românesc (la Năsăud) și 7 secții românești pe lângă diferite licee, deși înaintea raptului, numai în orașul Cluj funcționau 5 licee maghiare. La rându-i, învățământul superior a fost, practic, blocat pentru tineretul român, fiind reprezentat numai prin cele trei academii teologice de pe lângă episcopiile din Cluj și Oradea. În anul școlar 1940/1941 numărul studenților români era doar de 101, reducându-se în anul următor la 70-80. Aceasta în condițiile în care în perioada interbelică, în anul 1934/1935, numărul studenților maghiari care frecventau cursurile Universității din Cluj se ridica la 1.127 (25,38%) din numărul total al studenților (4.445). Aceeași politică a fost promovată și față de elevii evrei. Această realitate tragică rezultă și din rapoartele întocmite de către Comisia mixtă germano-italiană. În ceea ce privește biserica, în perioada septembrie 1940-februarie 1941 au fost dărâmate numeroase biserici, între care cele din Vârghiș, Sîn Martin, Racoșul de Sus, Biborțeni, Boroșneul Mare, Crăciunei, Căpeni, Merești, Borsec etc. Concomitent, zeci de alte biserici au fost deteriorate, devastate sau pângărite, altele închise sau desființate, iar preoții maltratați sau expulzați.

Externimarea evreilor din Ardealul ocupat

O situație tragică au pregătit ungurii și populației evreiești din teritoriul cotropit, în special după ocuparea Ungariei de către Germania, la 19 martie 1944. După ce au fost internați în ghetouri, evreii au fost deportați în lagărele de exterminare, unde au fost uciși peste 140.000. Din totalul celor 166 601 evrei existenți în teritoriul românesc ocupat de Ungaria au mai supraviețuit doar 25 – 26.000, adică circa 15%. „Este o realitate tristă, dar acesta este asdevărul – sublinia Oliver Lustig, unul dintre supraviețuitorii holocaustului -, că deportarea evreilor din Ungaria horthistă a fost cea mai dură și mai inumană, cea mai radicală, și s-a derulat într-un ritm rapid, fără precedent, făcând imposibilă orice încercare de salvare. Și n-a fost vorba doar de o colaborare. Întreaga acțiune – de la arestarea și internarea în ghetouri și până la internarea în ghetouri și până la îmbarcarea în vagoane cu destinația Birkenau-Auschwitz, inclusiv paza trenurilor până la graniță – a fost organizzată și înfăptuită de autoritățile horthyste”.

Reacția guvernului român

În fața acestui val de represiuni, guvernul român a protestat și a cerut (7 octombrie 1940) trimiterea unei Comisii mixte germano-italiene pentru a constata agresiunea continuă la care erau supuși românii. Constituită în a doua jumătate a lunii octombrie 1940, Comisia (pe lângă care erau atașați ofițeri din partea statelor majore ale armatei române și armatei ungare) a acționat cu intermitențe, de o parte și de alta a liniei de demarcație, studiind și înregistrând doar faptele petrecute și reclamate, fără a avea și competența de a lua măsuri pentru curmarea lor. Declarându-se nemulțumit de activitatea acestor comisii, Ion Antonescu se adresa astfel lui Wilhelm Keitel, la 25 septermbrie 1943: „Nu am primit niciun ajutaor de la acea comisie în străduinţa noastră de a stabili liniştea pe sângeroasa rană ce o constituie actuala frontieră a Transilvaniei. Delegatul german nu avea nici o putere de intervenţie, iar cel italian s-a sustras de la anchete ori de câte ori a fost posibil.[12] Ca urmare, prin numeroase memorandum-uri adresate guvernelor german și italian, Executivul de la București a cerut să se pună capăt tratamentului inuman aplicat de autoritățile ungare populației românești din Transilvania ocupată. În acest sens, Mihai Antonescu, vicepreședintele consiliului de miniștri, se adresa astfel lui Joseph Goebels, la 28 noiembrie 1941: „La Viena, domnule ministru ni s-a luat leagănul românismului, leagănul istoriei și al culturii noastre… Unitatea poporului român a fost sfârtecată… Priviți, vă rog, domnule ministru, harta României, priviți felul în care a fost trasat noul hotar al Transilvaniei. Veți recunoaște că atât din punct de evedere etnic și economic, cât și din punct de vedere sstrategic, este vorba de un pumnal înfipt în trupul României”.

Concomitent, pentru a putea face față noilor manifestări revizioniste ale guvernului de la Budapesta, care a inițiat o serie de măsuri politice și militare pentru a anexa și sudul Transilvaniei, până la Carpați, guvernul român a dispus adoptarea de măsuri pentru contracararea unei ofensive ungare și, apoi, pentru declanșarea ofensivei eliberatoare, în vara anului 1944, România dispunând de un plan concret, în parte chiar materializat prin destinarea forțelor și mijloacelor pentru eliberarea prin luptă a teritoriului românesc răpit de Ungaria în 1940.

Sursa :art-emis.ro

Etichete:,

Proiectul privind AUTONOMIA este gata!

August 27, 2014 Lasă un comentariu

Preşedintele UDMR, Kelemen Hunor, este de părere că România are nevoie de o nouă Constituţie şi a afirmat că decizia CCR referitoare la proiectul de revizuire a legii fundamentale arată că ‘nu are rost să cârpim amendarea Constituţiei’.

 

Totodată, Kelemen Hunor a anunţat faptul că proiectul privind autonomia teritorială a fost redactat în întregime, urmând să fie supus dezbaterii publice, însă nu va fi prezentat şi într-o şedinţă de Guvern.

‘Proiectul autonomiei teritoriale este gata. Avem discuţii în interior în continuare şi în momentul în care finalizăm discuţiile vom şi prezenta, dar e gata. E scris. Aşa cum a citit Curtea Constituţională, trebuie să fim foarte sinceri că este exclus să încadrăm în actualele instituţii constituţionale, în actuala Constituţie. România ar avea nevoie de o nouă Constituţie, pe termen mediu, nu azi, nu 2015, nici măcar în 2016, dar la alegerile din 2016 ar trebui să mergem cu toţii cu acest mesaj fiindcă, din punctul meu de vedere, decizia CCR la proiectul de revizuire îmi spune că nu are rost să cârpim amendarea Constituţiei. Trebuie să ne gândim la un nou proiect’, a spus Kelemen Hunor marţi, la Senat, după întâlnirea cu membrii Comisiei pentru cultură.

Kelemen Hunor a adăugat că acest proiect de lege nu va fi supus atenţiei Guvernului.

‘Nu este o chestiune de coaliţie, este o chestiune a UDMR şi nu e vorba de a introduce în Guvern, în şedinţa de Guvern sau în coaliţie acest lucru. Urmează o dezbatere publică largă şi profundă şi am spus că nici acest proiect sau alte proiecte similare, fără o nouă Constituţie, fără o amendare a Constituţiei, dar eu vorbesc despre o nouă Constituţie, n-au nicio şansă să fie adoptate, mai ales după decizia Curţii privind proiectul de revizuire a Constituţiei’, a mai spus acesta.

Totodată, Kelemen Hunor a precizat că nu intenţionează să se retragă din cursa prezidenţială.

‘Semnăturile sunt adunate. Nu luăm în calcul aşa ceva (posibilitatea de a se retrage din cursa prezidenţială – n.r.). Noi am anunţat. Lucrăm pe strategia de campanie. Deci nu se pune această problemă’, a conchis preşedintele UDMR.

Sursa :capital.ro

Ungurii se uită cu anumite interese către teritorii ucrainene

Premierul ungar Viktor Orban s-a pronunţat din nou pentru autonomia minorităţii maghiare din regiunea ucraineană Transcarpatia, la mai puţin de o săptămână după ce a provocat o dispută diplomatică între Budapesta, Kiev şi Varşovia, relatează AFP.

”Statul ungar în ansamblul său susţine cererile de autonomie ale maghiarilor din Transcarpatia”, a spus şeful guvernului de la Budapesta într-un interviu acordat vineri seară postului de televiziune publică M1.

 

Între 150.000 şi 200.000 de persoane de origine maghiară trăiesc în Ucraina, în marea majoritate în Transcarpatia. Ele reprezintă o minoritate semnificativă (13%) a acestei regiuni ucrainene frontaliere cu România, Ungaria şi Slovacia.

 

”O Ucraină stabilă şi democratică este în interesul nostru, dar Ucraina nu poate fi stabilă şi democratică dacă nu le acordă drepturi minorităţilor şi comunităţilor naţionale care trăiesc acolo”, a adăugat Orban.

 

Declaraţiile premierului ungar survin la o săptămână după unele similare făcute în discursul său de învestitură rostit în parlamentul de la Budapesta, după ce partidul său, Fidesz, a câştigat alegerile parlamentare din luna aprilie. Şeful diplomaţiei ungare, Janos Martonyi, a precizat miercuri că în discursul său Viktor Orban nu s-a referit la autonomia ‘teritorială’ a etnicilor maghiari din Ucraina.

 

În interviul pentru postul M1, Orban a menţionat că există în Europa mai multe forme de autonomie şi că maghiarii din Transcarpatia trebuie să precizeze pe care dintre ele le solicită.

 

Ambasadorul Ungariei la Kiev a fost convocat marţi de Ministerul de Externe ucrainean pentru a oferi explicaţii despre declaraţiile lui Viktor Orban din timpul discursului său de învestitură, în timp ce premierul polonez Donald Tusk a calificat drept ”regretabile” remarcile omologului său ungar.

Sursa :money.ro

Agenda ascunsă a lui László Tőkés

Martie 14, 2014 1 comentariu

„Să punem lucrurile la punct: maghiarii şi secuii se bucură în România de toate drepturile de care se bucură şi românii.” FOTO Mediafax Declaraţiile năucitoare făcute de dl László Tőkés în plenul Parlamentului European ar putea lăsa unui străin senzaţia că în România nu se respectă drepturile minorităţilor.

Agenda ascunsă a lui László Tőkés

Dar ce vrea, de fapt, dl Tőkés? Unui occidental mai puţin informat, care ştie doar că în ţara noastră există de la o vreme probleme cu statul de drept, nu i se va părea imposibil că guvernul de la Bucureşti duce o „politică de asimilare” împotriva comunităţii maghiare sau că… situaţia secuilor din Transilvania este comparabilă cu a tătarilor din Crimeea!

Opiniile dlui Tőkés vin, nu întâmplător, în urma mitingului de la Târgu Mureş, la care au participat mai mulţi reprezentanţi ai unui partid extremist din Ungaria

. Dacă dl Tőkés ar fi făcut afirmaţiile la vreo tabără de vară din România, am fi zis că a intrat în campanie electorală şi nu i-am fi dat probabil atenţie. Din simplul motiv că dumnealui nu mai este demult un personaj politic demn de luat în serios. Însă, în Parlamentul European declaraţiile au un alt ecou.

Să punem lucrurile la punct: maghiarii şi secuii se bucură în România de toate drepturile de care se bucură şi românii. Iar situaţia lor nu are nicio legătură cu a tătarilor din Crimeea, unde ura şi armele au luat locul dialogului.

Drepturile minorităţilor naţionale sunt consfinţite clar prin articolul 6 din Constituţie: „Statul recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase”. Dar ce vrea, de fapt, dl Tőkés?

În cadrul aceleiaşi intervenţii, dumnealui cere instituţiilor europene să sprijine „autonomia Ţinutului Secuiesc”. O altă manipulare grosolană.

Această regiune, formată din trei judeţe aflate în inima Transilvaniei, se bucură de tot atâta autonomie ca şi celelalte 38 de unităţi administrativ-teritoriale ale ţării, chestiune reglată şi ea de Constituţie, prin articolul 120:

„Administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice”. Este evident, pentru oricine cunoaşte agenda reală dlui Tőkés, că nu la tipul acesta de autonomie se referă dumnealui.

De ani de zile, o mână de extremişti agită steagul separatismului şi visează la un scenariu în mai mulţi paşi: pentru început, o autonomie lărgită pe criterii etnice, apoi crearea unei enclave teritoriale, un fel de stat în stat şi, într-un final, separarea de România.

Sigur, acest scenariu contravine Constituţiei, care stipulează că statul român este „unitar şi indivizibil”, cât şi reglementărilor internaţionale. Ca să nu mai spunem că nu are niciun sens într-o Europă unită

. Dar cea mai bună dovadă că dl Tőkés este complet rupt de realitate o constituie faptul că principala formaţiune politică a comunităţii maghiare din România, UDMR, a fost cooptată din nou la guvernare.

Ce garanţie mai bună poate exista în privinţa respectării drepturilor minorităţilor în ţara noastră?

Sursa: adev.ro

Dezvăluiri despre orchestrarea „transatlantică” a atacurilor financiare asupra Ungariei

Februarie 18, 2014 Lasă un comentariu

 

Dezvăluiri despre orchestrarea "transatlantică" a atacurilor financiare asupra Ungariei

Cu nici doua luni inainte de alegerile ce pot prelungi guvernarea Viktor Orban, principala consiliera a guvernatorului Bancii Nationale de la Budapesta (arhitectul politicilor economice mai putin ortodoxe ale lui Viktor Orban) a scris un volum de memorii ce contine relatari socante privind conspiratii financiare internationale impotriva Ungariei si capcanele intinse de Comisia Europeana menite sa forteze guvernul de la Budapesta sa ceara un nou imprumut FMI. Magyar Nemzet a publicat paaje ample din volumul ”Sah si poker”, semnat de Helga Wiedermann, care urmeaza sa apara in curand.

Potrivit consilierei politice a guvernatorului Bancii Nationale a Ungariei, comisarul pentru Afaceri Economice si Monetare Olli Rehn a fost un dusman pe fata al Ungarie de la primul Consiliul al Minsitrilor de Finante la care a fost reprezentat guvernul Orban. Spre exemplu, la prima intalnire dintre Rehn si Gyorgy Matolcsy (pe atunci ministru al Economiei), comisarul finlandeza incercat sa ”prezinte Ungaria in cea mai proasta lumina posibila si a afirmat ca situatia Ungariei este la fel de rea ca si a Greciei, pe cand Ungaria era intr-o stare mult mai buna.”

In volumul abia publicat, Wiedermann arata ca pana si Partidul Popular European a pus o presiune uriasa asupra guvernului de la Budapesta inca din prima zi dupa venirea la putere pentru ca acesta sa extinda acordul de imprumut semnat cu FMI si UE de executivul precedent. Aceleasi presiuni urmareau si impunerea unei politici dure de austeritate. Dupa ce ministrul Economiei a refuzat sa cedeze, ”acesta a fost pus sub o presiune economica si apoi politica incredibila”.

Wiedermann scrie apoi ca UE si mai multi manageri ai marilor banci din UE si SUA au ”conspirat” pentru a-l inlatura pe Viktor Orban din fruntea gubernului, pentru a-l inlocui cu un alt lider din Fidesz care sa nu impuna taxe suplimentare pe profitul bancilor straine din Ungaria, asa cum a facut-op Orban. Potrivit lui Wiedermann, decizia inlocuirii lui Orban ar fi fost luata in primavara lui 2011, la unan de la venirea la putere. In iulie 2011 s-a produs un ataca pe pietele financiare impotriva forintului, care pana atunci urma fidel evolutia zlotului polobnez si al coroanei cehe. Atacul a avut loc la sase luni dupa ce Viktor Orban a cerut cetatenilor sa-si transfere fondul de pensii privat la stat, altfe urmand sa piarda banii (era in fapt o nationalizare a fondurilor private). Potrivit lui Wiedermann nu exista nicium motiv pentru o slabire a zlotului, pentru ca, cu cateva luni inainte, guvernul a reusit sa vanda cu succes o serie de obligatiuni.

Wiederman gaseste o alta ratiune pentru aceasta prabusire a forintului. In primavara lui 2011, intr-un restaurant din New York, sase reprezentanti ai unor banci americane de investitii au decis sa atace moneda nationala a Ungariei. Consiliera actuala a guvernatorului bancii centrale ungare scrie ca niciuna dintre aceste banci nu era prezenta in Ungaria si nu putea fi afectat direct de politicile guvernului Orban, dar au actionat pentru ca si-au dat seama ca modelul lui Orban ar puteafi preluat si de alte state (asa cum a facut-o Polonia, la inceputul lunii februarie 2014), daca nu ar fi avut urmari nefaste…si astfel aceste urmari au fost fabricate. Potrivit lui Wiedermann, ingrijorarea cu privire la raspandirea modelului Orban de taxare a bancilor a fost exprimata de cea mai mare banca autriaca.

Consiliera fostului ministru al Economiei scrie ca prabusirea financiara a Ungaria a fost pregatita pentru luna decembrie, la final de an fiscal. In mod bizar, ministrul a primit, in august 2011 (pe cand atacurile asupra forintului erau inca foarte timide) vizita unui ambasador ”al unei mari tari aliate”, care l-a avertizat ca Ungaria va avea mari probleme odata cu venirea iernii. A urmat apoi o intalnire intre Matolcsy si guvernatorul Bancii Nationale, Andras Simor, in care acesta din urma ar fi fost alb la fata, cu mainile tremurande si ar fi spus ca tara va intra in faliment in trei saptamani. Solutia ar fi fost un nou credit FMI, insa Ungaria nu a preferat decat o linie de credit stand-by, dupa modelul polonez.

Volumul din care a citat Magyar Nemzet mai arata ca, in vara lui 2013, atunci cand Comisia Europeaa trebuia sa ia in discutie mentinerea sau incetarea procedurilor pentru deficit excesiv impotriva Ungariei, Romaniei, Italiei, Letoniei si Lituaniei, comisarul Olli Rehn a incercat sa intinde o capcana guvernului incomod de la Budapesta. Wiedermann scrie ca liderii conservatori europeni ar fi fost de acord ca procedura de deficit excesiv (impusa Ungariei din 2004 – cea mai lunga asemenea procedura pentru o tara UE) sa fie prelungita, astfel incat Viktor Orban sa poata fi atacat de adversarii politici la alegerile din 2014. In cele din urma, cu sprijinul suprinzator al Marii Britanii, Danemarcei si Suediai, Ungaria a inchis aceasta procedura in iunie 2013.

Desigur, relatarile Helgai Wiedermann sunt interesante, insa ele apar in plina campanie electorala in Ungaria.Wiedermann este cel mai fidel colaborator al lui Gyorgy Matolcsy, atat la Ministeruil Economiei (unde i-a fost sefa de cabinet), cat si la Banca Nationala (unde, pentru ea, a fost creat postul de director general).Presa de opozitie scrie ca Wiedermann este singura persoana din banca centrala, in fara guvernatorului, care poate angaja sau concedia dupa bunul plac.

Aparitia acestui volum este considerata o strategie pur electorala, pentru a ralia cat mai multi votantio in spatele lui Viktor Orban si a partidului Fidesz, fie prezentand succesul bataliilor sale cu finantele mondiale, fie portretizand negativ institutiile europene, stiindu-se ca electoratul Fidesz este unul eurosceptic in acest moment.

Indiferent de veridicitatea celor scrise de Helga Wiedermann, cert este ca:

– Ungaria a contractat un imprumut de 20 de miliarde de euro de la UE si FMI in 2008, pentru a trece peste criza financiara. Guvernul Orban a rambursat integral imprumutul luat de la FMI in vara anului 2013 si a cerut oficial institutiei financiare internationale sa paraseasca Budapesta, intrucat serviciile oferite nu mai sunt necesare Ungariei.

– In ianuarie 2014, Viktor Orban a decis, fara consultarea parlamentului, sa arunce infrastructura nuclear-electrica a Ungariei in bratele Federatiei Ruse, impreuna cu strategia de securitate energetica a tarii pe uyrmatorii 30 de ani, printr-un acord in valoare de 20 de miliarde de dolari semnat cu Vladimir Putin.

– Bancile din Ungaria platesc (temporar) statului cele mai mari taxe din UE si sunt oblgate sa permite, de doua ori pe luna, extragerea de numerar fara comision; mai multe companii de utilitate publica privatizate in marile orase ale tarii in anii premergatori aderarii la UE au fost renationalizate; guvernul a interzis construirea de mari spatii comerciale, pentru favorizarea producatorilor autohtoni; guvernul de la Budapesta a aplicat doua runde de ieftinire a pretului la utilitati in 2013, ceea ce a presupus o reducere combinata de 20% pentru gaze, electricitate si energia termica.

– The Economist estimeaza ca PIB-ul Ungariei va continua sa creasca in 2014, curezerva ca cererea redusa din partea consumatorilor si datoriile externe nu vor duce la o crestere economica foarte puternica. Reducerea preturilor la energie va tine inflatia la un nivel redus. Viktor Orban este dat ca invingator sigur in alegerile din aprilie 2014.

– Parlamentul dominat de Fidesz a adoptat o Constitutie revansarda; a oferit dubla cetatenie etnicilor maghiari din tarile vecine si le-a oferit drept de vot, in timp ce atacurile extremistilor impotriva unor minoritati etnice din Ungaria s-au intensificat; presa din Ungaria este supusa unor presiuni uriase din partea guvernului si indicele libertatii presei plaseaza Ungaria intre tarile UE pe pozitia a patra de la coada acestui top.

– Masurile luate de Viktor Orban cu nationalizarea fondurilor private de pensii nu a adus statului fondurile necesare, aceasta pentru ca atacul asupra forintului a fost atat de puternic incat a volatilizat buna parte din capitalul astfel obtinut. Cu toate acestea, modelul a fost preluat de mult mai liberalul guvern al Poloniei, la inceputul lunii februarie 2014 guvernul Donald Tusk nationalizand jumatate din fondurile private de pensii (circa 50 de miliarde de dolari), pentru reducerea datoriei publice. Au avut de suferit ING Bank, Aviva, Allianz si UniCredit. Este de urmarit daca va urma sa sufere si guvernul Tusk.Sursa :cotidianul.ro

%d blogeri au apreciat asta: