Archive

Posts Tagged ‘viata’

În societatea materialistă de azi, omul crede că poate rezolva orice, inclusiv problema nemuririi

Am mulţi materialişti pe lista mea de prieteni virtuali. Oameni cu opinii solide formate în timp, cu instinctul „dovezii” în sânge. Excluzând impalpabilul, ei acceptă doar ceea ce se vede sau ceea ce se poate deduce direct şi indubitabil din cele văzute.

Lumea actuală care se tot construieşte în jurul nostru este, în realitate, lumea lor. Este o copie fidelă a ideilor care le animă spiritul(material, desigur). Mai mult, ideile devenite corecte din punct de vedere social sunt cele ale lor. Orice urmă de îndoială, orice supoziţie care nu se supune criteriilor strict materiale te transformă într-un condamnat, într-un paria demn de dispreţul tuturor. Pentru ei aceasta se numeşte normalitate. Pentru ceilalţi e semnul că leviatanul lumii şi-a mai adjudecat o victorie în împărăţia care oricum era a lui.

De data aceasta însă avem de-a face cu o victorie categorică. Întreaga societate a virat-o iraţional către lumea materială ca realitate ultimă. E victoria nebuniei, a adormirii definitive a spiritului. Totul se învârte în jurul banului, al realităţii imediate, al facilului şi al „căldicelului”. Totul devine plictisitor, „de plastic”, conform şi obsedant. Lumea e cucerită de o ideologie revanşardă, care spală creiere pentru a le înrola apoi în marea armată a iluzoriului şi pierzaniei.

Oamenii, intraţi conştienţi sau nu, de voie sau de nevoie, în malaxorul societăţii de azi ajung să-şi consume bunul lor cel mai de preţ – viaţa – într-o negură tembelizatoare, să se cufunde din ce în ce mai adânc în pâcla necunoaşterii, având însă credinţa că se află pe calea cea bună, a adevărului absolut. Din păcate pentru ei, conştientizarea iluziei se produce prea târziu.

Spun aceasta pentru că omul se poate considera deplin conştient doar atunci când se confruntă cu moartea. Abia atunci când devine conştient de realitatea morţii, abia când simte cu adevărat că „totul curge”, abia în acel moment mintea omului devine matură.

Toate societăţile de până acum, toate marile culturi, toate religiile majore l-au pus pe om în confruntare directă cu moartea, l-au conştientizat despre existenţa acesteia şi l-au provocat să se gândească la ea. L-au făcut să conştientizeze că viaţa este o punte între două inexistenţe(sau alte existenţe) şi să se gândească la aceasta. Societatea în general şi religia în special îl pregăteau pe om pentru moarte. De aceea oamenii trecutului „mureau împăcaţi”; aveau perspectiva morţii şi ştiau că acesta este ritmul normal.

Societatea actuală însă este mult mai perversă. Nu doar că nu-l provoacă pe om să se confrunte cu propria-i moarte, mai mult, îl manipulează pentru a-şi adormi acest instinct. În societatea de azi omul este hipnotizat, canalizat pe o cale în care cuvântul moarte nu există. Te doare un picior? Te ungi cu o cremă şi eşti ca nou. Te dor dinţii? Scoate-i şi implantează-ţi unii de plastic(mă rog, de porţelan)! Ai probleme de sănătate? Fă-te vegetarian sau vegan şi o să te faci bine! Stai liniştit, moartea nu există! Asta ţi se repetă, asta ţi se impune. Materialismul înseamnă că omul poate rezolva orice, inclusiv problema nemuririi. Că n-a rezolvat-o şi că n-o poate rezolva reprezintă amănunte nedemne de a fi luate în seamă.

De-aceea spuneam că omul de azi ajunge prea târziu să constate că a fost manipulat, că „viaţa e în altă parte”. Din cauza manipulării, confruntarea cu propria moarte ajunge să se petreacă atunci când „doamna cu coasa” deja a ajuns la tine şi-atunci e prea târziu pentru a te gândi la un subiect atât de vast. Rămâne doar un enorm regret care se stinge brusc, odată cu viaţa irosită în zadar pe rugul iluziilor.

Nu uitaţi că timpul curge, iar mersul său e implacabil. Ştiu, e un truism, dar lumea de azi a ajuns să conteste chiar şi axiomele. De-aceea vă provoc, până nu e prea târziu, să vă confruntaţi cu propria moarte. Indiferent cum veţi ieşi din acest purgatoriu, indiferent de idelile pe care le veţi avea după această experienţă trebuie să înţelegeţi că abia de la acel moment puteţi spune că liberul vostru arbitru e cel care decide.

Autor: Dan Diaconu

Sursa: Dan Diaconu

Alegerea este a noastră

Februarie 26, 2017 1 comentariu

Alegerea este a noastrăAlegerea este a noastră prezintă concepțiile despre lume ale unor vizionari care se întreabă cum ar fi dacă am folosi știința și tehnologia în beneficiul oamenilor și al naturii. De-a lungul istoriei, omenirea și-a stabilit de multe ori obiective aparent imposibil de atins. A demonstrat de fiecare dată, însă, că are capacitatea și determinarea necesare pentru a le îndeplini.

Acest potențial incredibil este descris pe îndelete în dechiderea documentarului Alegerea este a noastră, când fostul astronaut și astronom al NASA Jeff Hoffman vorbește despre gloria curselor spațiale. Cu voință și ingeniozitate de neegalat, am creat uneltele și tehnologiile necesare pentru a explora ceea ce odinioară le era rezervat doar „vrăjitorilor” de la Hollywood, în filmele lor.

Dar chiar și din stratosferă se vede că provocările pe care le avem de înfruntat aici, pe planeta Pământ, sunt astăzi mai presante ca niciodată. Din navetele spațiale pe care le-a pilotat de-a lungul carierei, Jeff Hoffman a început să perceapă cu ochiul liber această realitate. „Se poate vedea impactul pe care noi, oamenii, îl avem asupra planetei. Este ceva înfricoșător”, spune fostul astronaut.

Cele mai mari probleme cu care se confruntă umanitatea astăzi – de la schimbarea climei la calamități financiare, epidemii de criminalitate și împuținarea rezervelor naturale – se află în centrul atenției în Alegerea este a noastră. Toate aceste chestiuni sunt analizate acum dintr-o perspectivă cu totul nouă.

Alegerea este a noastră și Proiectul Venus

Cu titlul original The Choice is Ours, acest film documentar cu totul special pune accentul pe capacitatea oamenilor de a produce schimbări benefice în lume. În același timp, aduce în discuție schimbările culturale și comportamentale necesare pentru a le face posibile.

Filmul Alegerea este a noastră a fost realizat de Proiectul Venus (Venus Project), o organizație dedicată elaborării de soluții inovatoare pentru probleme convenționale. Fondatorul organizației, futurologul Jacques Fresco, în vârstă de 100 de ani, are rolul de ghid de-a lungul întregului film documentar.

Cu argumente convingătoare, Jacques Fresco propune să reflectăm cu maximă seriozitate la ce poate face fiecare dintre noi și – prin extensie – lumea, în general. Sub semnul întrebării dacă acțiunile ne sunt determinate de natura umană sau de către mediul în care trăim, Alegerea este a noastră ne oferă și unele indicii despre cum putem începe să reconstruim din temelii societatea.

Dacă nu am fi învins îndoiala, ideile preconcepute și regulile nescrise de acum o jumătate de secol, am mai fi inventat noi tehnologia care să ne permită să plecăm în univers? Pornind tocmai de la această intensitate a gândirii pozitive, putem schimba orice în bine pe Pământ.

Sursa : filmedocumentare.com

Ne-am nascut si traim intr-o lume pe care nu o cunoastem dar nici nu vrem sa o cunoastem. Suntem ignoranti chiar si fata de propria viata. Proasta educatie ne-a distrus mental

Februarie 23, 2017 Lasă un comentariu

Ne-am născut şi trăim într-o lume pe care nu o cunoaştem. Nu ştim cum funcţionează şi trăim zilnic în  ea aşa cum putem, fiecare dintre noi. N-am fost învăţaţi despre lumea în care trăim. N-am fost învăţaţi să înţelegem cum funcţionează ea, cum funcţionează sistemele care o alcătuiesc. Nu am fost învăţaţi să NE PREOCUPE lucrurile importante şi relevante pentru viaţa noastră, în această lume de care suntem legaţi inevitabil. Aceasta este cea mai mare problemă legată de educaţie – nu am fost educaţi SĂ NE PESE de viaţa noastră şi de lucrurile care ne afectează viaţa noastră. Nu mai vorbim de viaţa celor din jur… măcar să ne îngrijim de a noastră mai întâi, şi apoi să-i ajutăm şi pe alţii. Dar noi nu ne îngrijim nici măcar pe noi! Nu avem grijă nici măcar de familia noastră! Ignorăm lucrurile rele care depăşesc o anumită barieră de confort fizic şi/sau psihic. Pur şi simplu nu vrem să ştim ce ne face rău. N-am fost învăţaţi să IDENTIFICĂM lucrurile, acţiunile, evenimentele şi comportamentele care ne afectează viaţa. Nu am fost învăţaţi SĂ PUNEM ÎNTREBĂRI. Şi nici să punem întrăbările care trebuie, atunci când trebuie. Nu am fost învăţaţi să PUNEM LA ÎNDOIALĂ TOT CE ŞTIM şi tot ce ne este vârât în creier prin mass media vândută. NU am fost învăţaţi SĂ CITIM MAI MULT pentru a vedea dacă avem dreptate în ceea ce ştim, gândim sau facem…, SAU NU AVEM DREPTATE. Detalii în continuare:

Toate aceste lucruri ar fi trebuit să ne fie cultivate în creierul capului încă de mici copilaşi. De părinţi, de şcoală, de cineva! Ar fi trebuit ca cineva să ne povestească despre lumea asta dură în care urmează să trăim, CA SĂ O ÎNŢELEGM încă de mici, CA SĂ AVEM MAI MULTE ŞANSE SĂ NE DESCURCĂM MAI BINE ÎN EA, ca să avem mai multe şanse la un viitor mai bun, pentru noi, pentru viitoarea noastră familie şi chiar pentru comunitatea şi ţara în care vom trăi. Ar fi trebuit ca cineva să ne spună de mici că sunt multe lucruri relevante pentru bunăstarea vieţii noastre, şi că de acele lucruri trebuie să ţinem cont mereu. Dacă nu se găsea nimeni care să le cunoască şi care să ne poată povesti despre ele, ar fi trebuit să vină cineva şi să ne zică “CITIŢI! CITIŢI CÂT MAI MULT şi aflaţi cum funcţionează această lume, aflaţi cum să vă descurcaţi, aflaţi ce e important şi relvant pentru viaţa voastră! Puneţi la îndoială ce gândiţi şi ce faceţi! Puneţi la îndoială ce vă spun părinţii şi profesorii! CITIŢI ca să vedeţi dacă au dreptate şi dacă aveţi dreptate în a-i crede orbeşte pe cuvânt! CITIŢI ca să vedeţi cine are dreptate! CITIŢI MULT!” Nu a venit nimeni să ne spună SĂ CITIM, aşa cum a făcut-o de exemplu Tudor Chirilă AICI pentru liceeni acu’ câţiva ani…

Şi am ajuns, cei mai mulţi dintre noi, din cauza lucrurilor de mai sus, DIN CAUZA UNEI PROASTE EDUCAŢII, să nu ştim mai nimic despre lumea în care trăim, să nu ne pese să aflăm mai mult, să nu înţelegem cum funcţionează lumea şi mediul în care trăim, dar nici nu căutăm să înţelegem, am ajuns să habar n-avem care sunt lucrurile care ne fac rău şi care sunt comportamentele benefice vieţii noastre, am ajuns să ne credem Dumnezei care “ştim noi ce e cel mai bine”, si nu stăm noi să ascultăm sau să căutăm şi o altă părere, am ajuns să NU ne intereseze să cunoaştem mai mult decât strictul necesar pentru supravieţuirea de pe o zi pe alta, am ajuns să NU CITIM despre cât de bine sau rău este ceea ce facem printr-un comportament sau altul… pentru viaţa noastră…şi pentru viaţa societăţii noastre… AM AJUNS IGNORANŢI (acesta este cuvântul definitoriu). Ignoranţi nu doar faţă de societatea în care trăim (de care le pasă doar celor care nu sunt egoişti), dar CULMEA, ignoranţi CHIAR ŞI FAŢĂ DE PROPRIA VIAŢĂ! Pe scurt… suntem pur şi simplu distruşi mental… şi aş adăuga eu… PREMEDITAT.

45 lecții de viață scrise de un om la 90 de ani

Martie 26, 2016 2 comentarii

Oamenii în vârstă sunt, de obicei, văzuți drept persoane care au trecut prin multe, au greșit, plâns, râs și iubit de nenumărate ori. Și, de cele mai multe ori, aceste persoane pot oferi sfaturi care, urmate la timpul potrivit, pot schimba viața oricui sau pot, într-o măsură sau alta, preveni o catastrofă sau dezamăgire. Iată 45 din aceste sfaturi:

21

1. Viața nu este dreaptă, dar este totuși bună.

2. Când ai dubii, fă următorul pas mic.

3. Viața este prea scurtă ca să nu te bucuri de ea.

4. Nu jobul va avea grijă de tine când ești bolnav. Prietenii și familia vor avea.

5. Nu cumpăra lucruri de care nu ai nevoie.

6. Nu trebuie să câștigi toate disputele. Fii cinstit cu tine însuți.

7. Plângi împreună cu cineva. Ajută mai mult decât să plângi singur.

8. E OK să te superi pe Dumnezeu. Poate face față.

9. Economisește pentru lucruri importante.

10. Când este vorba de ciocolată, rezistența e futilă.

11. Împacă-te cu trecutul ca să nu-ți strice prezentul.

12. E OK să-ți lași copii să te vadă plângând.

13. Nu îți compara viața cu a altora. Nu ai cum să știi despre ce este călătoria lor.

14. Dacă o relație trebuie să fie secretă, nu ar trebui să fii în ea.

15. Totul se poate schimba într-o clipită. Dar stai liniștit, Dumnezeu nu clipește niciodată.

16. Respiră adânc. Îți calmează mintea.

17. Scapă de tot ce nu îți trebuie. Dezordinea te va trage în jos în multe feluri.

18. Orice nu te omoară chiar te face mai puternic.

19. Nu e niciodată prea târziu pentru a fi fericit. Dar depinde numai de tine și nu de altcineva.

20. Nu accepta refuzul atunci când urmărești ceva ce iubești.

21. Arde lumânările, folosește cearceafurile bune, poartă lenjeria de ocazie. Nu le mai păstra pentru ocazii speciale. Astăzi este o zi specială.

22. Pregătește-te cât poți de bine, apoi lasă-te dus de val.

23. Fii excentric acum. Nu aștepta bătrânețea pentru a purta mov.

24. Cel mai important organ sexual este creierul.

25. Nimeni în afară de tine nu este responsabil cu fericirea ta.

26. De fiecare dată când ești într-o situație care pare dezastruoasă întreabă-te: va conta asta peste cinci ani?

27. Alege întotdeauna Viața.

28. Iartă, dar nu uita.

29. Ce cred alții despre tine nu este treaba ta.

30. Timpul vindecă aproape orice. Dă timp Timpului.

31. Oricât de bună sau de rea este o situație, se va schimba.

32. Nu te lua prea în serios. Nimeni altcineva nu o face.

33. Crezi în miracole.

34. Dumnezeu te iubește pentru ceea ce e El, nu pentru ce ai făcut sau nu ai făcut tu.

35. Fii prezent și bucură-te de viață cât de mult poți acum.

36. A ajunge bătrân e mai bine decât alternativa – a muri tânăr.

37. Copiii tăi au o singură copilărie.

38. Tot ce contează la sfârșit este ceea ce ai iubit.

39. Ieși afară în fiecare zi. Miracolele te așteaptă pretutindeni.

40. Dacă ne-am pune toți problemele în saci și le-am vedea pe ale celorlalți, ne-am lua repede sacii noștri înapoi.

41. Invidia este pierdere de timp. Acceptă ceea ce ai deja, nu ceea ce crezi că ai nevoie.

42. Partea mai bună abia urmează să înceapă.

43. Indiferent cum te simți, ridică-te, aranjează-te și fii prezent.

44. Creează. Produ ceva.

45. Viața nu vine legată cu o fundă, dar e totuși un cadou.

Sursa :novapost.ro

Acad. OVIDIU BOJOR: “Lumea sta sa se prabuseasca moral, etic si spiritual. Lipiti-va de oameni bogati spiritual! Si ancorati-va in franghiile puternice ale iubirii si credintei, in valorile adevarate si neschimbatoare ale vietii.”

Februarie 13, 2016 3 comentarii

ovidiu-bojor-foto-3-1-_37196800Este academician, farmacist de renume si autor a zeci de carti si tratate de fitoterapie. Alpinist incercat in Himalaya si iubitor al lumii plantelor in toata profunzimea ei, Ovidiu Bojor e si un exemplu de viata. Are aproape 87 de ani, un tonus de invidiat si-un zambet care incalzeste inimi. Secretul lui? O iubire mare cat soarele, veche de 52 de ani.

“In dragoste, preludiile sunt totul”

– Se sopteste pe la colturi ca aveti o casnicie de invidiat. Domnule Bojor, povestiti-ne, va rugam, cum ati cunoscut-o pe sotia dvs.

– Ne-am cunoscut cand eram studenti, in trenul Bucuresti – Gheorghieni. Eram responsabil cu sportul, la Comitetul Sindical al Facultatii de Medicina din Bucuresti si organizasem o excursie, cu studenti si profesori, in Muntii Suhard, la schi. Plecaseram toti, cu un tren personal, de noapte. Nu erau multe locuri de dormit, asa ca in compartiment i-am lasat pe ceilalti sa doarma pe locurile de dedesubt, iar noi doi ne-am suit, ca niste alpinisti, tocmai… in plasa in care se puneau bagajele. Acolo, la inaltime, am povestit jumatate de noapte si am si adormit la un moment dat. Cand am ajuns insa la cabana, si toti au fost repartizati in camere, s-a dovedit ca eu am ramas fara pat. Asa ca fetele m-au luat in dormitorul lor. Eram eu si opt fete, ca un sultan cu opt cadane. Nu m-au lasat pana nu mi-au legat un turban pe cap, iar ele si-au legat cearsafuri albe. (rade) Atunci s-a nascut frumoasa poveste de dragoste dintre mine si Mioara. Ani de-a randul apoi am tot urcat pe culmi amandoi. Eu ma ocupam si cu cartarea muntilor. Plecam si, cate sase, sapte zile, nu intalneam picior de om. Jumatate din Carpati i-am facut impreuna.

– Ati implinit, nu de mult, 50 de ani de casnicie. Cum e dragostea la varsta asta?

– E o dragoste platonica, frumoasa, tandra si inteleapta. E o iubire foarte spiritualizata. Acum doi ani, am sarbatorit nunta de aur la Manastirea Pangarati, o cetate din secolul 14, din judetul Neamt. O prietena foarte buna de acolo, Iulia Barbu, care a vrut sa fie si nasa noastra, a organizat totul absolut minunat. Am avut 25 de invitati. S-a facut o slujba frumoasa, in biserica, si apoi am fost la masa. Au fost clipe extraordinare, care ne-au inaltat spiritual, ne-au facut sa continuam drumul nostru cu fruntea sus, cu bucurie si totdeauna cu fata la lumina. La varsta noastra, e mai important ca oricand sa mergi cu fata spre lumina, spre bucurie, spre Dumnezeu.

– Ati gasit in toti anii acestia reteta unei casnicii care sa nu schiopateze?

– Secretul sta ascuns in anii de dinainte de casnicie. Eu le recomand tuturor sa nu se aprinda la prima scanteie. Si sa fie prieteni – doi, trei, patru ani inainte. Sa nu se arunce intr-o valtoare pasionala, din care nu se alege nimic. In anii acestia de prietenie, se verifica totul si se calmeaza toate conflictele: diferentele financiare, ca unul are mai multi bani, ca altul are mai putini, ca unul e mai cheltuitor, ca altul e mai dezordonat sau mai incapatanat, si asa mai departe. La fel si cu cele intelectuale si spirituale. Noi, inainte sa ne casatorim, ne-am si certat, ne-am si despartit, pana ce am lamurit absolut toate lucrurile intre noi. Eu eram o fire mai iute, un scorpion ardelean mai agresiv, ea era mai blanda, mai intelegatoare. Casatoria, sa stiti, nu rezolva asperitatile, ci le accentueaza. De aceea, cand intri in ea, iubirea ta trebuie sa fie limpede si curatata, nu tulbure si maloasa. Casnicia nu se face cu gandul ca unele lucruri se rezolva pe parcurs. Casnicia e un pas definitiv, care nu trebuie facut in pripa, ci cu seriozitate. Daca ai luat drumul asta, trebuie apoi sa-l urmezi cu devotament, concesie si intelegere permanenta pentru cel de langa tine. In epoca moderna, casniciile esueaza adesea, pentru ca s-au estompat foarte mult preludiile. Preludiul e foarte important in dragoste. Asteptarea e cea care face lucrurile sa creasca, le umple de mister si de farmec, le da greutate. Astepti, cu emotie, sa afli daca femeia pe care o placi va fi tandra sau jucausa, daca va sti sa te mangaie. Cand aveam 14 ani, am plecat la pescuit pe valea Bistritei si am poposit sa dormim la unul din cei unsprezece frati ai familiei Chirileanu (fratele cel mare a fost editorul operelor lui Ion Creanga). In seara aceea se adunasera acolo vanatori si pescari sa-l asculte pe scriitorul Mihail Sadoveanu.

O familie fericita

Imi aduc si acum aminte cum povestea cu vocea lui groasa si leganata: “Mai, copii, maaaaai, sa stiti un luuuuucru: la pescuit, la vanatooooare si in draaagoste, preliminariile sunt totul!”. (rade) Ai tras glontul, ai doborat caprioara! Actul sexual, in sine, reduce totul la nimic. Mai ales ca dupa aceea, in loc sa mai stea sa-si mangaie sotia, sa o copleseasca de afectiune, cei mai multi se intorc pe spate si sforaie.

– Totusi, de-a lungul unei casatorii, oamenii se schimba, nu mai traiesc emotia de la inceput, ca atunci cand si-au jurat credinta. Prietenia preliminara nu garanteaza mereu fericirea.

– Oamenii nu se schimba fundamental, ei raman aceiasi, ce se schimba sunt niste preocupari exterioare. Iar daca intr-adevar se schimba, raceala care apare e cel mai adesea din vina amandurora, ca n-au stiut cum sa hraneasca focul de la inceput si ca focul lor nu a avut si suport spiritual, in credinta. Oamenii ii acuza pe ceilalti ca s-au schimbat cand, de fapt, ei asa fusesera dintotdeauna, doar ca valvataia de la inceput i-a orbit. Si apoi se trezesc ca nu le mai place de cel pe care si l-au ales si incearca sa-l modifice dupa gustul lor. Asta e semnul ca lipseste iubirea adevarata. De aceea, repet, nu-i decat o solutie: deschideti bine ochii, inainte sa va legati la cap.

“Vibratia iubirii rezista si in moarte”

– Ce e de facut cand incep sa apara conflictele, cand intre soti intervin raceala si tradarea?

– Daca ai neglijat preludiul casatoriei, conflictele apar mai mult ca sigur! Noi, in 52 de ani de casnicie, nu ne-am certat niciodata! N-am avut nici un conflict. Stiu ca pare greu de crezut. Am functionat numai pe concesie si intelegere reciproca. Dar pot intelege ca se intampla la altii si ca viata devine atunci insuportabila. Eu sunt pentru separare, nu pentru divort! Tu mergi pe calea ta, eu merg pe calea mea. Dar nu cu scandal, nu cu certuri, nu cu suferinta. Astepti si cugeti in liniste si tihna, vorbesti totul cu calm, fara nervi, iar despartirea sa fie in luciditate. Apoi, daca se ajunge la tradare, e si mai trist. Libertatea e una, libertinajul e alta. Si libertinajul calca libertatea. De la tradare incep sa se strice toate.

Se sfarma si increderea, si misterul, si bucuria. Unii o fac pentru ca sunt inconstanti si in viata de zi cu zi, pentru ca se lasa foarte usor prada placerii si nu au suportul afectiunii spirituale, pentru ca sunt obisnuiti sa consume, nu sa daruiasca. Altii, pentru ca nu se potrivesc din punct de vedere sexual. Nu-i poti lua omului dorinta de mai bine, de o legatura mai stransa, de o intimitate mai profunda. Va cauta intotdeauna ceva mai adevarat, care sa-l implineasca mai adanc, care sa-i acopere golul pe care il are. Trebuie sa avem rabdare sa gasim pe cineva din acei 5% din oameni care gandesc la fel cu noi. In toata istoria civilizatiilor, oamenii nu au avansat prin gloata, prin turma, ci prin unicitate, prin singularitate. Apoi, nu suntem numai creier, nici doar spirit, nici doar trup. Suntem toate trei si avem nevoie in egala masura de toate trei. Fara una dintre ele, nu e intalnirea adevarata! Si va spun eu ca nu e minciuna, intalniri din astea chiar exista.

– Credeti ca e importanta potrivirea sexuala intre doi oameni?

– E foarte importanta! Face parte din natura umana. La toate animalele exista o perioada de rut, primavara sau toamna. Noi nu avem o asa perioada. Pentru ca noi, oamenii, dincolo de perpetuarea speciei, in lupta aceasta acerba pentru existenta, avem nevoie si de relaxare. Iar actul sexual e una din cele mai frumoase si mai depline desfatari. Dar sexualitatea nu e totul. Ca dovada ca atunci cand inaintezi in varsta si ea se stinge, ramane caldura acumulata a dragostei din toti anii de dinainte, e ca un cont in care ai facut economii. Raman tandretea, atingerile, mangaierile, luatul in brate si vibratia aceea profunda a unei iubiri care va rezista si in moarte. Pentru ca doua suflete care se iubesc se vor iubi la fel si dincolo. Viata adevarata nu e aici. Viata adevarata incepe de-abia dupa moarte. Iar eu sunt convins ca si acolo voi fi cu Mioara de mana.

– Ati avut, cu siguranta, si momente de cumpana. Cum mai poti pastra taina dragostei, cand viata te pune in situatii dificile?

– Daca trebuie sa treci un rau mare si involburat peste o punte foarte ingusta si il treci tinandu-te de mana cu celalalt, ajungi dincolo cu bine si ai cu cine sa te bucuri ca ai infruntat provocarea. Daca fiecare trece puntea singur, riscurile sunt si ele impartite. Se va simti fiecare lasat la greu, fiecare il va acuza pe celalalt, frustrarea va creste si o mare singuratate isi va face cuib intre ei. De dezamagire, vor impartasi tot mai putine lucruri, vor ajunge dincolo fiecare pe cont propriu, nu vor mai avea motiv sa se bucure si nici chef de vorba, o vreme vor mai merge poate alaturi, dar apoi fiecare va lua alt drum.

Si noi am avut foarte multe momente dificile de trecut. N-am fost o familie bogata. Tatal meu, desi fusese profesor de Stiinte Naturale (avusese doua catedre), a pierdut tot. Toata averea noastra a fost nationalizata. Socrul meu era mecanic pe locomotiva cu aburi. La inceput, de exemplu, cand Mioara era inca studenta, locuiam intr-un apartament din acela colectiv stalinist, alaturi de alte trei familii, cu baie comuna si toaleta comuna. Si am hotarat sa strangem bani, sa depunem la primarie, ca sa primim casa cu ajutorul statului. Au fost ani grei, in care ne-am rupt de la gura distractiile, placerile. Dar am ramas uniti, nu ne-am dezbinat. Mai tarziu, cand eu am devenit consilier si expert pentru dezvoltare industriala al Natiunilor Unite, in Katmandu, ca sa pot definitiva ultima faza a unui proiect de constructie a primei industrii farmaceutice pe baza de plante medicinale din flora nepaleza, a trebuit sa locuiesc acolo doi ani de zile. Baiatul meu era mic, avea 12 ani, nu puteam sa ma vad cu familia decat o luna pe an, cand ma vizitau ei acolo. Ne era foarte dor unuia de celalalt. Dar cand legatura spirituala e puternica, nici distanta nu te poate indeparta. Nu casnicia e grea, viata e grea! Si fiecare trebuie sa invete sa-si duca crucea. Efortul depus in viata asta nu ne coboara, ne face mai puternici, ne purifica, ne ajuta sa gasim in noi resurse continue, sa devenim mai buni, mai creativi. Totul e sa nu intri in starea de depresie, de deznadejde, de indiferenta. Sa suferi cu speranta, cu credinta, ca numai atunci suferinta are un folos. Exista si o ruga care mie imi e foarte draga:
“Doamne, fa din suferinta/ Pod de aur, pod inalt./ Fa din lacrima velinta/ Pentru un pat afund si cald./ Din lovirile nedrepte/ Faguri faca-se si vin./ Din cadere – scari si trepte/ Pentru un urcus alpin”. Sa nu uitam ca viata noastra e un urcus pe munte. Cu cat urci mai sus, cu atat orizontul se largeste si cuprinzi din ce in ce mai mult.

“Dragostea este un miracol. Casnicia, nu”

– Exista gesturi care pot inalta o iubire si pot s-o coboare?

– Orice gest care izvoraste din dragoste, din adancul sufletului, ridica iubirea. O pietricica, o frunza, un avion de hartie pe care il daruiesti cu toata dragostea e impregnat de tine. Altminteri, poti darui cadouri scumpe, golite de orice semnificatie. Mi s-a intamplat de multe ori sa nu am bani, si cand coboram de pe munte, sa aduc o floricica mica, presata, sau o crenguta inflorita. Primavara, ii aduceam Mioarei liliac de munte. Liliacul de munte e destul de rar in muntii nostri. E mov si alb, mai mic decat cel obisnuit, infloreste cand inca e zapada, nu are frunze, apar doar florile, in schimb ii simti parfumul de la o suta de metri. La inceputul verii, ii aduceam rododendron inflorit. Mai tarziu, aparea ghintura cu flori albastre. Dragostea e un miracol lasat de Dumnezeu pe pamant. Dar casnicia nu e un miracol. O casnicie fericita e o armonie care se cladeste in fiecare an, caramida cu caramida. Trebuie continuata pana la ultima clipa a vietii. E o constructie, nu e o joaca. Nimic nu e dat de la sine.

“Lipiti-va de oameni bogati spiritual”

– Vorbeati la un moment dat de suportul spiritual. V-a ajutat credinta pe care o aveti amandoi in Dumnezeu?

– Credinta in viata vesnica e secretul oricarei iubiri si secretul tineretii la orice varsta. Cred in tinerete fara batranete si viata fara de moarte! Cea mai importanta lectie pe care am invatat-o tine de intelegerea vietii ca o piramida in varful careia se afla Dumnezeu. Eu nu sunt religios, dar sunt foarte credincios. Crezul meu, spre stupefactia multora, se opreste brusc.

“Cred intr-Unul Dumnezeu, Tatal Atottiitorul, Facatorul cerului si al pamantului, al tuturor celor vazute si nevazute.” Punct. De aici incolo incepe religia. Pe Dumnezeu l-am simtit de zeci de ori, la marile inaltimi, acolo unde nu eram decat eu, El, bolta instelata si linistea universului. L-am mai simtit cu adevarat aproape in Himalaya, la ultima mea expeditie, in 1985, cand urcam varful Ganesh Himal (7300 m), Muntele Sacru, Lacasul Zeilor. Am fost primul european caruia i s-a dat voie sa patrunda acolo. Am dormit in cort, la baza muntelui, la 5000 de metri. M-am trezit noaptea pe la ora doua, cerul era plin de stele si luna plina. La noi nu se vede asa ceva, cand luna e plina, stelele se estompeaza. Am luat aparatul, l-am pus pe trepied si am facut o fotografie lenta. Am lasat zece minute diafragma deschisa. Cand am developat-o, se vedea in ea tot universul: stelele care erau aproape de centrul obiectivului erau puncte, cele care erau aproape de margini iesisera raze. Am pierdut fotografia la o expozitie, dar o am vesnic in minte. Pentru ca atunci am inteles ce inseamna divinitatea, fuga aceasta dupa cunoastere si perfectiune. Pe masura ce ajungi mai aproape de Dumnezeu, si El mai face un pas inainte. Si devenirea ta e continua. Apuci o cale care nu se epuizeaza niciodata, te creeaza si te innoieste continuu. La fel e si in iubirea adevarata. Nu-l poti epuiza pe celalalt, decat daca vezi din el doar exteriorul, daca divinitatea din el ti-e indiferenta. Atunci cand pornesti impreuna la drum, descoperi in fiecare zi alte frumuseti, alte bucurii, alte valori, care nu te despart de celalalt, ci te unesc si mai tare. Peste flacara aia a dragostei de la inceput se adauga intelegerea, prietenia, iubirea. Exista trei mari virtuti: credinta, speranta, iubirea. Cand le ai pe toate, evoluezi spiritual alaturi de celalalt. Si atunci e splendid!

– Traim o epoca in care totul pare posibil, dar avem tot mai putine modele si suntem tot mai dezorientati. Poate de aceea si casniciile esueaza!

– Tinerii au nevoie de modele. Eu insumi am avut trei mentori, de la care am invatat lucruri esentiale. Primul a fost doctorul Victor Bojor, fratele tatalui meu, de la Gherla, Episcop de Cluj. Al doilea a fost parintele Suciu, de la Targu Mures, preot tanar si filosof, ajuns Episcop, a facut puscarie comunista si a fost asasinat in Sighetul Marmatiei. De la ei am inteles cat de important e sa-ti traiesti viata in vecinatatea lui Dumnezeu. Cat de important e sa nu uiti ca in spatele tuturor lucrurilor care ne inconjoara, in spatele tuturor fiintelor, se afla El.

Ca cel mai important lucru e sa iubesti si ca bucuria nu vine decat prin iubire. “Dieu donne a ceux qui se donnent”. Dumnezeu daruieste celor care se daruiesc! O vorba pe care o stiu de la monseniorul Ghika, cel de-al treilea mentor spiritual al meu. Cunostea opt limbi, stia biologie, chimie, medicina. Era dotat cu toate calitatile si virtutile si era foarte credincios. Eram surprins sa ascult de la el niste lucruri formidabile, despre sufletul plantelor, despre afectiunea lor, despre o spiritualitate care exista in natura, la orice nivel. Imi vorbea despre terapia florala, despre energiile plantelor si despre comunicarea spirituala intre floare si om, lucru pe care il intuise in vremea aceea doctorul Edward Bach, care instituise terapia florala. Oameni ca ei au dus lumea inainte. Trebuie sa intelegem ca nu mai avem prea mult timp pentru evolutie. Suntem pe buza prapastiei, lumea sta sa se prabuseasca moral, etic si spiritual. Lipiti-va de oameni bogati spiritual! Si ancorati-va in franghiile puternice ale iubirii si credintei, in valorile adevarate si neschimbatoare ale vietii.

Si nu mergeti chiar la marginea prapastiei, veti vedea de departe cum multi vor incepe sa cada. Salvarea nu mai e posibila acum prin evolutie liniara, ci prin evolutie geometrica. 3 si cu 3 fac 6. Dar 3×3 fac 9. Si 9×9 fac 81. Nu e suficient doar sa te aduni cu cei de o seama cu tine. Oamenii de bine trebuie sa se inmulteasca. Sa fie tot mai multi!

– Daca inchideti ochii cateva secunde, si va ganditi la iubirea pe care ati trait-o, ce imagine va vine in minte?

– O vad pe sotia mea, care e de o delicatete si de o finete deosebite. O vad tinandu-ma de mana, in vacantele noastre. Nu le-am intrerupt niciodata. Si anul acesta am fost la Vatra Dornei, am fost la Balcic si acum vom pleca la Malaga, in Spania. Ii vad gesturile ei de tandrete, grija pentru sanatatea mea, pentru ce pun in farfurie, ingrijorarea pentru excesele mele de scorpion, o vad cu cat drag ma tempereaza. Si ii vad lumina iubirii din ochi.

Sursa: Formula As

Calatoria Dintre Vieti – Michael Newton

Decembrie 25, 2015 1 comentariu

„Sufletul este un calator etern… S (Subiect): Dumnezeule, nu sunt mort, nu-i asa? Vreau sa spun, trupul meu este mort – pot sa-l vad sub mine, dar plutesc… ma uit în jos si pot sa-mi vad corpul întins pe patul spitalului. Toata lumea din jurul meu ma crede mort, dar nu sunt. Vreau sa strig, hei, nu sunt mort cu adevarat! Este incredibil… asistentele îmi pun un cearsaf peste fata… oamenii pe care îi cunosc plâng. Ar trebui sa fiu mort, dar traiesc înca! Este ciudat, pentru ca trupul meu este absolut mort în timp ce ma misc deasupra lui. Traiesc!
Acestea sunt cuvintele unei persoane aflate în stare de hipnoza profunda retraind experienta mortii. Cuvintele îi ies în izbucniri scurte si emotionate si sunt pline de groaza amestecata cu respect, pe masura ce vede si simte cum este sa fii un spirit proaspat separat de corpul fizic. Acest barbat este clientul meu si tocmai l-am asistat în recrearea unei scene dintr-o viata anterioara, în timp ce sta lungit într-un scaun extensibil confortabil. Un pic mai devreme, urmându-mi instructiunile în timpul inducerii starii de transa, acest subiect era în regresie de varsta, întorcanduse la amintirile copilariei. Perceptiile sale subconstiente s-au contopit treptat în timp ce lucram împreuna la întoarcerea lui în pântecul mamei.
Apoi l-am pregatit pentru un salt înapoi în negurile timpului prin folosirea vizuala a scutului protector. Dupa ce am încheiat acest pas important al conditionarii mentale, mi-am miscat subiectul printr-un tunel imaginar al timpului pâna în ultima lui viata pe Pamânt. Aceasta a fost o viata scurta, pentru ca murise subit din cauza unei epidemii de gripa în 1918.Pe masura ce socul initial de a se vedea pe sine murind si sufletul iesindu-i din trup începe sa se estompeze, clientul meu se adapteaza mai usor la imaginile vizuale din mintea sa. Deoarece o mica parte din zona constienta, critica a mintii sale, înca mai functioneaza, îsi da seama ca recreeaza o experienta anterioara. Dureaza mai mult ca de obicei, de vreme ce acest subiect este un suflet mai tânar si neobisnuit cu ciclurile de nastere, moarte si re-nastere, asa cum sunt multi dintre ceilalti clienti ai mei.

Cu toate acestea, doar în câteva clipe el se adapteaza si începe sa raspunda cu mai mare încredere întrebarilor mele. Ii ridic rapid nivelul de hipnoza din subconstient la starea de supraconstient. Acum el este gata sa-mi vorbeasca despre lumea spiritelor si îl întreb ce se-ntâmpla. S: Ma înalt… Înca plutesc… ma uit înapoi la trupul meu… E ca si cum as urmari un film, numai ca eu joc în acesta! Doctorul le consoleaza pe sotia si fiica mea. Sotia mea plânge (subiectul se foieste în scaun cu disconfort). Încerc sa ajung în mintea ei… sa-i spun ca totul este bine cu mine. Este atât de coplesita de jale, încât nu pot sa trec de ea. Vreau sa stie ca suferinta mea a trecut… ca m-am eliberat de trup .. ca nu-mi mai trebuie… ca o s-o astept. Vreau sa stie lucrul asta… dar ea… nu ma asculta. Oh, acum ma îndepartez…
Si astfel, ghidat de o serie de comenzi, clientul meu începe procesul de trecere în lumea spiritelor. Este un drum pe care l-au strabatut si altii în atmosfera de siguranta a biroului meu.
În mod tipic, pe masura ce amintirile din starea de supraconstienta se extind, subiectii sub hipnoza devin mult mai conectati la tunelul spiritual. Pe masura ce sedinta avanseaza, imaginile mentale ale subiectului sunt traduse mult mai usor în cuvinte. Propozitii scurte si descriptive duc la explicatii detaliate a ceea ce înseamna sa intri în lumea spiritelor.
Dispunem de o documentatie vasta, inclusiv observatiile personalului medical, care descrie experientele în fata mortii si din afara trupului ale persoanelor ranite grav în accidente. Aceste persoane fusesera considerate moarte din punct de vedere clinic înainte ca eforturile medicale sa le scoata din acea stare. Sufletele sunt destul de capabile sa-si paraseasca trupurile gazda si sa se întoarca în acestea, în special în situatii limita când corpul moare. Oamenii povestesc despre cum stau suspendati deasupra trupurilor lor, în special în spitale, si cum îi urmaresc pe medici încercând sa-i resusciteze. În timp, aceste amintiri se estompeaza dupa ce se întorc la viata.
În primele etape de regresie sub hipnoza în vietile anterioare, descrierile subiectilor care trec mental prin aceste vieti nu contrazic relatarile persoanelor care au murit în realitate pentru câteva minute în aceasta viata. Diferenta dintre aceste doua grupuri de persoane este ca subiectii sub hipnoza nu-si amintesc experientele mortii lor temporare. Persoanele aflate în transa profunda sunt capabile sa descrie cum este viata dupa moartea fizica permanenta.

Care sunt similaritatile amintirilor despre viata de apoi între persoanele care povestesc despre experientele de decorporalizare ca rezultat al traumelor fizice temporare si un subiect care-si aminteste sub hipnoza moartea într-o viata anterioara? Amândoi plutesc în jurul trupurilor într-un mod straniu, încercând sa atinga obiecte solide care se dematerializeaza în fata lor. Ambele tipuri de raportori spun ca se simt frustrati în încercarile lor de a vorbi cu persoanele vii, care nu le raspund. Ambii afirma ca se simt trasi din locul în care au murit si ca experimenteaza relaxare si curiozitate mai degraba decât frica.
Toate aceste persoane vorbesc despre un sentiment euforic de libertate si de stralucire în jurul lor. Unii dintre subiectii mei vad un alb stralucitor, înconjurându-i complet în momentul mortii, în timp ce altii vad lumina stralucitoare mai departe, în continuarea unui spatiu mai întunecat prin care sunt trasi. La aceasta ultima varianta se fac adesea referiri – este efectul de tunel, care a devenit bine cunoscut publicului.”
Fragment din cartea Calatoria sufletelor – autor Michael Newton

Sursa: dincolo-de-limite.blogspot.ro

Magica lume a bătrâneţii

Octombrie 21, 2015 Lasă un comentariu
Sean-Connery n.1930

Îndoiala seniorilor despre viaţa după moarte
„Ca să ai o bătrâneţe lungă, trebuie să începi să fii bătrân foarte devreme.” (Cato cel Bătrân).

Pentru mitologia greacă, lumea morţilor era despărţită de lumea celor vii prin râul Styx, legătura fiind făcută printr-o barcă condusă de Charon. Lumea morţilor era bine delimitată de lumea celor vii, pătrunderea unui om viu pe tărâmul lui Hades fiind aproape imposibilă; acest lucru s-a realizat însă, de câteva ori prin intermediul lui Heracles – puterea eroică, dar şi al lui Orfeu – puterea artelor. Platon susţinea, influenţat de orfism, că sufletul deţine imortalitate. Drept pedeapsă pentru nelegiuirea primordială, sufletul este închis în corp, ca într-un mormânt; existenţa întrupată, a ceea ce noi numim viaţă, însemna pentru Platon, moarte. Moartea era începutul vieţii adevărate, dar aceasta nu avea loc decât după judecarea greşelilor săvârşite înaintea părăsirii corpului. Tărâmul morţilor era, pentru greci, unul singur, condus de zeul Hades. Spaţiul morţii era subpământean al tristeţii, lamentării, uitării, focului, urii, un loc străbătut de cinci râuri: Acheron, Cocytus, Lethe, Phlegethon şi Styx (în unele legende, universul morţilor se divide şi apar structuri separate ca Tartarul, locul damnaţilor şi Câmpiile Elizee, locul eroilor). În mitologia egipteană este recunoscută existenţa vieţii după moarte, aceasta fiind realizată doar cu condiţia reunirii după deces a celor trei elemente esenţiale ale fiinţei umane: corpul, ba-ul (sufletul) şi ka-ul (vitalitatea). În Orientul Mijlociu exista credinţa că morţii sunt încă vii, moartea însemnând doar o separare a sufletului de trup.

Cutremurarea seniorilor în faţa morţii
„Bătrâneţea – când începi să spui: niciodată nu m-am simţit atât de tânăr”. (Jules Renard).

Religia budistă susţine faptul că omul este captiv unui ciclu infinit: moarte-renaştere în funcţie de karma acumulată în timpul vieţii, geto-dacii se credeau nemuritori, pentru ei moartea nu era decât o cale de a merge la zeul lor suprem, Zamolxes, zeul subpământean al vegetaţiei şi al fertilităţii. Diodor din Sicilia afirma despre geţii, contemporani cu grecii, în Biblioteca Istorică: „Ei nu se feresc de moarte. S-a înrădăcinat la ei credinţa pe care o avea Pitagora despre nemurirea sufletului omenesc care, după un număr anumit de ani, ar intra într-un alt trup şi ar începe o nouă viaţă”. În religia creştină există doar două destinaţii finale pentru oamenii tineri ori bătrâni, după moarte: prima Raiul, (Paradisul sau Edenul), acolo merg la înviere doar cei drepţi, răscumpăraţi fiind prin sângele lui Iisus Hristos şi a doua cale, în care moartea este definitivă, fără speranţa învierii. Unele culte cred în existenţa Iadului (Infernului), unde merg păcătoşii pentru chinuri veşnice. Soarta omului este stabilită după judecata făcută de Fiul, după faptele de fidelitate creştină pe care le-a făcut omul când era în viaţă. La catolici există şi Purgatoriul, un loc diferit de Rai şi Iad, unde oamenii se pot purifica şi îşi pot ispăşi micile păcate după moarte. Nu există o unanimitate universală în ceea ce presupune credinţa creştină, datorită influenţelor credinţelor locale cu rădăcini precreştine. În tradiţia biblică, primul om, Adam, era la început nemuritor, dar a primit moartea drept pedeapsă de la Dumnezeu pentru că a căzut în ispită, gustând din fructul oprit. Adam a trebuit să se întoarcă în pământ, adică în materia din care a fost creat corpul: „Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Facerea 3:19). Moartea nu era considerată în Vechiul Testament un sfârşit, ci exista posibilitatea învierii, moartea era asociată cu „somnul” (Iov-3:13), ceea ce implica o trezire la Judecata de Apoi. În Noul Testament nu apare o nouă filosofie despre moarte. În Noul Testament se menţionează clar că sufletul (omului) poate fi nemuritor, mesajul Noului Testament fiind că Iisus Hristos a învins moartea. Prin stăpânirea morţii, diavolul avea pe toţi oamenii în puterea sa, însă Iisus, jertfindu-se pentru muritori, i-a eliberat, în Biblie se spune că „cei care cred în Fiul lui Dumnezeu nu vor muri, ci vor avea viaţă veşnică” (Ioan, 3:16). Viaţa veşnică este acceptată drept o formă a tinereţii. În Coran se spune că „fiecare suflet va gusta moartea” şi că fuga de moarte este inutilă. Musulmanii cred că moartea vine ca o amorţeală (sakra), pe care nu o poţi învinge.

Speranţa seniorilor în viaţa după viaţă

„Bătrâneţea este vârsta renunţărilor şi-a umilinţei.” (Ileana Vulpescu).
Omul vede adesea scene, evenimente întâmplări din viaţa personală, dar dintr-o perspectivă diferită, ca şi cum nu ar fi decât un simplu spectator. Senzaţia aceasta este însoţită de o stare deplină de linişte şi calm. Acest prim stadiu al morţii şi al sfârşitului ciclurilor vieţii, obligatoriu după ultimul ciclu, al bătrâneţii, s-a demonstrat în ultimii ani ca având cauze naturale; astfel de stări au fost obţinute în laborator, fără ca măcar să fie nevoie de o aparatură sofisticată, aşa cum ne indică unele ecouri din mass media. Într-un volum, din 1975, Life after life (Viaţa după viaţă), un medic, Raymond Moody publică rezultatele experienţelor unor oameni, ce au trecut prin moarte clinică (aceasta din punct de vedere medical nefiind considerată moarte propriu-zisă). Primul stadiu al morţii, ca dispariţie a vitalităţii, cale, pe care o parcurg şi şi-o amintesc aceste persoane, după revenirea din moartea clinică este asemănător cu stadiul de părăsire a corpului, apare sentimentul unei plutiri în afara trupului.

Sacrificii şi prefigurarea nemuririi seniorilor prin amintirea şi uitarea la bătrâneţe
„Fericirea este viaţa activă”. (George Călinescu).

După o perioadă, în scrierea indiană, Upanişade se susţine că sufletul se reîncarnează căci sufletul este indestructibil, doar sufletul este condamnat să treacă mai multe etape până la o eliberare finală. Bătrâneţea reprezenta o etapă ce prefigura moartea şi pentru dacii, galii, care sacrificau bărbaţi, când voiau să afle răspunsuri la întrebări privitoare la evenimente din viitor (le înfigeau sabia în piept, deasupra diafragmei, celui destinat sacrificiului şi aflau adevărul după modul în care cădea victima) şi druizii aveau o doctrină complexă în ceea ce priveşte nemurirea, având o morală şi o viziune general, aparte despre lume, după cum, spre deosebire de zeii altor mitologii, zeii nordici, nu erau nemuritori, ci îşi câştigau această atribuţie mâncând merele fermecate ale Idunnei, care ofereau oamenilor tinereţe veşnică, dar nu îi făceau invincibili. Slavii antici, păgâni, credeau că lumea lor era un copac uriaş, crengile reprezentând lumea zeilor – Paradisul, iar rădăcinile erau lumea morţilor. În timp ce zeul Perun guverna sub forma unui şoim lumea divină, zeul Veles, înfăţişat ca un şarpe, se încolăcea în jurul rădăcinilor, păzind lumea celor morţi. Pentru slavi, acest tărâm nu era unul respingător, ci dimpotrivă era pitoresc şi armonios, după cum reiese din basmele slavone.

Suflet, viaţa de după moarte şi bătrâneţea seniorilor
„Dacă omul şi-ar aminti mereu de fragilitatea lui ar învăţa să fie modest” (Emil Cioran).

Cu toate că moartea nu reprezintă un sfârşit al sufletului, al fiinţei, ci o continuare sub alte forme a existenţei acestuia, moartea este văzută ca un eveniment tragic. Omul se desparte de ceea ce îi era familiar, devine altceva, nu mai este alături de cei dragi. Moartea este acceptată în concepţia românească ca o condiţie umană de care nimeni nu poate scăpa, cu toate că bătrâneţea ar fi, pentru suflet o etapă de acceptare, tragismul morţii este amplificat, dacă viaţa mortului nu a parcurs a doua etapă a vieţii, nunta, ca în cazul morţii tinerilor „nelumiţi”, adică necăsătoriţi. După moarte, sufletul se desparte de trup, se integrează cosmosului şi se uneşte cu natura, formând cu aceasta un întreg. Această idee porneşte de la nişte concepţii păgâne străvechi, care probabil îşi au originea în mitologia traco-dacă, viaţa de după moarte nu este decât o continuare a celei terestre, sufletul omului fiind aproape de spaţiul în care a vieţuit, idee dezvoltată şi în balada Mioriţa. În cazul tinerilor ne-lumiţi există un ceremonial în timpul înmormântării, în care se celebrează nunta cu natura şi cu moartea, în încercarea de a conferi linişte veşnică mortului. Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviæ cu privire la credinţa românilor despre moarte: „aproape tot norodul de rând crede că fiecărui om Dumnezeu îi hotărăşte ziua morţii; iar înaintea acesteia nimeni nu poate să moară sau să piară în război…”. Soarta fiind fixă, frica nu aduce nici un fel de câştig personal. S. Freud arată că uitarea bătrânilor poate fi explicată fascinant, prin amintire sau prin răzbunare, blestem. Pentru a evita uitarea s-au născut calea relaţiei cosmice, ori aceea a relaţiei din familie cu bătrâneţea[27].

Soarta artelor şi bătrâneţea seniorilor
„Să îţi doreşti să fii sănătos este o parte din sănătate.” (Seneca).

Debutanta din 1969, Nina Berberova avea şaptezeci de ani (născută la Sankt-Petersburg în 1901, exilată la 21 de ani) când începea să îşi nareze existenţa precară, prin continentele lumii, construind o proză atemporală (Acompaniatoarea, Cartea fericirii, Învierea lui Mozart, Astaşev). Creşterea, maturarea, învăţarea duc, la bătrâneţe către o etapă selectivă, frumoasă şi liberă, percepţia şi atitudinea faţă de persoanele în vârstă a pendulat în funcţie de statutul social, şi adesea devin compensatorii, căci particularităţile genetice, somatice, morale sau sociale diferă devenind compensatorii (văduv, bunic, pensionar, voluntar), faţă de rolul activ anterior, mai dificilă la bărbaţi decât la femei, în mediul urban diferenţiat faţă de mediul rural, cu anumite proiecte şi particularităţi financiare, cu deficienţe fizice şi psihologice, care duc la izolare. De aceea este importantă refacerea unei relaţii fie prin paradigma interioară, fie prin paradigma ambianţei, cu vârste reale ori imaginare, ce construiesc un spaţiu special, creat, nuntă ideală cu destinul, real ori aparent. Bătrânul şi marea de Ernest Hemingway simbolizează bătălia omului cu existenţa, prin lupta cu peştele în încordare surdă, când bătrânul strânge în mâinile rănite frânghia, de care trage din răsputeri uriaşul venit din adâncuri, înfruntarea pe faţă ca la uciderea marlinului sau la lupta cu rechinii şi rarele momente de destindere înseamnă mai ales efort cotidian, bucuria, victoria si măreţia înfrângerii în lupta zilnică, când importantă este măreţia curajului de a lupta. Seniorii sunt organizaţi într-un un grup ţintă: direct format din membri ai grupurilor de autoajutorare şi voluntariat ale seniorilor şi indirect cu un risc când sunt preocupaţi de izolarea socială.

Sursa:art-emis.ro

%d blogeri au apreciat asta: