Controlul total asupra individului

Aceasta parte e mai lunga, de aceea am numerotat pe alocuri, pentru a fi mai usor de urmarit in cazul in care nu aveti timp sa cititi totul odata.
Controlul total asupra individului înseamnă controlul total asupra modului său de gândire, asupra comportamentului său şi asupra sentimentelor sale. Sistemele totalitare ce urmăresc supunerea necondiţionată a oamenilor se concentrează spre crearea acelui tip de cetăţean incapabil să ia decizii de unul singur.
În consecinţă esenţa controlului total asupra individului este reprezentată de anihilarea sentimentului de independenţă a acestuia, sentiment ce l-ar putea determina să gândească, să-şi creeze propriul său sistem de valori şi să ia decizii de unul singur. Pentru a pune sub control total mintea oamenilor, trebuie ca ei să fie cufundaţi în anonimatul maselor de manevră, să fie permanent dependenţi de sistemul de gândire al grupului din care fac parte şi să se supună necondiţionat, instinctiv, autorităţilor.
Pentru a înţelege mai bine ce înseamnă controlul asupra minţii umane şi cum se obţine, practic, reformarea gândirii indivizilor, este necesară, de la bun început, sublinierea diferenţelor existente între această reformă a gândiriişi spălarea creierului sau manipularea prin hipnoză.
Spălarea creierului, metodă căreia îi va fi dedicat un capitol special, are efecte remarcabile în ceea ce priveşte determinarea individului de a se supune din reflex ordinelor sau de a-şi trăda semenii ori propria sa ţară. Tehnica a ieşit în evidenţă în timpul războiului din Coreea. Prizonierii americani erau supuşi unui tratament intensiv de manipulare a gândirii, în urma căruia ajungeau să servească propaganda procoreeană,
împotriva intereselor Statelor Unite. Şi totuşi efectele spălării creierului depindeau de conjunctura în care se afla prizonierul. Scăpat de sub influenţa „educatorilor” săi, eliberat de spaimă, individul era capabil, în majoritatea cazurilor, să revină la vechiul său mod de gândire..
Hipnotismul, la rândul lui, constă în desprinderea individului din starea de conştientă normală, în timpul căreia atenţia îi este concentrată către exterior prin intermediul celor cinci simţuri, pentru a-l plasa într-o stare de transă: legăturile cu exteriorul îi sunt estompate sau chiar retezate, iar atenţia îi este focalizată către interior, către sine. Evident, există mai multe feluri de transe, mergând de la cele de simplă reverie, când subiectul are semnale slabe de la lumea exterioară, până la cele puternice, când se supune total ordinelor hipnotizatorului, ajungând chiar la performanţe incredibile. În foarte multe
secte, ritualurile specifice sunt menite să inducă adepţilor o stare de transă, în urma căreia predicatorii îi fac să se comporte iraţional sau să comită acte pe care, în mod normal, le-ar fi respins.
Comparativ cu spălarea creierului sau cu manipularea prin hipnoză, reformarea gândirii este un proces mult mai subtil şi mai sofisticat. În sistemele totalitare, în special în cele evoluate, abuzul fizic sau psihic este foarte puţin sau chiar deloc perceptibil. Artizanii manipulării încearcă să creeze o imagine agreabilă a liderului în rândul maselor. În acest fel, rezistenţa psihică a individului este mult diminuată şi el poate fi influenţat mult mai uşor. Fără să vrea, el va coopera astfel cu manipulatorii săi, oferindu-le de multe ori informaţii despre sine, informaţii care mai apoi, fără ştirea sa, vor fi folosite chiar împotriva lui. Treptat subiectul se va integra maselor şi va răspunde perfect la ceea ce este „programat” să răspundă.
Experienţa celui de-al doilea război mondial, în timpul căruia mii de oameni obişnuiţi au fost determinaţi să participe la exterminarea, în lagărele de concentrare, a milioane de alţi oameni obişnuiţi, a relevat încă o dată, cu acuitate, necesitatea studierii mecanismelor de manipulare atât la nivel individual, cât şi la nivelul unor largi grupuri de oameni. Rezultatele acestor studii au arătat că procesul de influenţare are trei componente principale: modificarea comportamentului, integrarea în grup şi inducerea sentimentului de supunere necondiţionată faţă de autorităţi.
1
Experimentele desfăşurate de cercetătorii în domeniul psihologiei sociale au demonstrat că, în majoritatea cazurilor, atunci când individul caută să răspundă unei anumite situaţii sociale, el reacţionează din reflex, conform informaţiei acumulate în subconştientul său. Acţionând asupra subconştientului, artizanii manipulării obţin aproape întotdeauna reacţiile dorite din partea subiecţilor, fără ca aceştia să îşi dea seama că sunt influenţaţi. Pentru a înţelege mai bine cele trei componente ale procesului de influenţare este necesară prezentarea câtorva experimente foarte simple, însă deosebit de relevante.
În studierea tehnicilor de modificare subtilă a comportamentului, fără ca subiectul manipulat să-şi dea seama, un grup de cercetători i-a instruit pe studenţii unei clase de psihologie să experimenteze metoda pe propriul lor profesor. Astfel, în timp ce profesorul îşi ţinea cursul mişcându-se spre partea stângă a încăperii, trebuia ca studenţii să zâmbească şi să pară mult mai atenţi la spusele lui. În momentul în care profesorul se deplasa către partea dreaptă a clasei, studenţii păreau plictisiţi, iritaţi, neatenţi. După mai multe cursuri, profesorul a început să prefere doar partea stângă a încăperii pentru a-şi ţine prelegerile, iar câteva zile mai târziu s-a obişnuit să vorbească sprijinit lejer de peretele din stânga clasei.
Dar lucrurile nu s-au oprit aici. Chiar şi după ce studenţii au revenit la comportamentul absolut normal, profesorul a continuat să-şi ţină cursurile în apropierea peretelui din stânga. Întrebat de cercetători asupra comportamentului său, a reacţionat oarecum cu iritare, susţinând că aşa preda el dintotdeauna, că acela era stilul său personal, că nu i se părea deloc ciudat să se sprijine de peretele din stânga clasei. În mod clar el nu conştientiza faptul că fusese influenţat de „jocul” studenţilor săi.
Exact ca în experimentul descris mai sus, nenumărate caracteristici comportamentale îi sunt induse individului în urma presiunii exercitate permanent asupra sa de cei din jur, de tradiţii, obiceiuri, rutine. În acest mod se ajunge la cea de-a doua caracteristică, cea a integrării totale a individului în grupul din care face parte.
Un alt experiment faimos, iniţiat de doctorul Solomon Asch, a demonstrat că marea majoritate a indivizilor ajung să se îndoiască de propriile lor cunoştinţe atunci când sunt puşi într-o situaţie socială în cadrul căreia componenţii grupului care se bucură de cel mai mare respect dau răspunsuri greşite la întrebări simple. O variantă a acestui experiment s-a desfăşurat într-o şcoală cu elevi foarte buni, care au fost puşi în rând, în faţa unui examinator sever. Acesta i-a întrebat care este formula apei. Elevii au răspuns relaxaţi, unul după altul: H2O. Examinatorul a zâmbit oarecum dispreţuitor, apoi a reluat cu severitate întrebarea: Încă o dată: care este formula chimică a apei? Puşi să răspundă pe rând, elevii au rămas dezorientaţi, unii au tăcut încurcaţi, alţii au răspuns că nu ştiu. Nimeni nu a reluat răspunsul corect!
Un alt exemplu care demonstrează cât de puternică, dar şi subtilă, este influenţa regulilor grupului asupra individului îl reprezintă unul dintre episoadele îndrăgitului serial de televiziune Camera ascunsă. Organizatorii au trimis un grup de câţiva cetăţeni să intre în liftul unei instituţii şi să-l ocupe în aşa fel încât să nu mai fie loc înăuntru decât pentru o singură persoană, apoi să stea cu spatele la uşă pe tot timpul deplasării ascensorului. După terminarea aranjamentului, camera ascunsă a înregistrat comportamentul indivizilor inocenţi, care intrau în lift, alături de grupul manipulatorilor.
La început, fiecare „victimă” era vizibil surprinsă de comportamentul neobişnuit al celor dinăuntru, manifesta o stare accentuată de disconfort, se agita, încerca să rămână, totuşi, cu faţa la uşă, apoi se întorcea într-o parte, tot mai mult, iar la destinaţie era aproape întotdeauna cu spatele la uşă, la fel cu toţi ceilalţi. Într-un singur caz, un tânăr s-a agitat permanent, dar a rezistat eroic tentaţiei de a se supune regulii de grup. După ce a ieşit din ascensor, starea de tensiune îi era atât de mare, încât a simţit nevoia să-şi aprindă imediat o ţigară.
2
În privinţa supunerii faţă de autorităţi, cele mai elocvente sunt experimentele lui Stanley Milgram, ce au fost descrise pe larg în capitolul dedicat clasificării manipulărilor. Ca o concluzie importantă a studiilor sale, nu trebuie uitat că Milgram scria: Esenţa supunerii constă în faptul că o persoană ajunge să se considere pe sine însăşi ca fiind un instrument al îndeplinirii dorinţelor şi ordinelor unei alte persoane şi, ca urmare, nu se mai consideră responsabilă pentru propriile sale acţiuni.
În capitolul dedicat sistemelor totalitare au fost descrise pe larg cele opt căi majore de manipulare a individului şi, în ultimă instanţă, a maselor, pentru obţinerea unui control total asupra acestora. Cele opt tehnici urmăresc declanşarea şi amplificarea procesului de influenţare, cu cele trei scopuri principale ale acestuia, deja descrise anterior: modificarea comportamentului, integrarea individului în grup (cufundarea în anonimat) şi supunerea necondiţionată faţă de autorităţi.
Efectele acestui proces de influenţare se concretizează, treptat, în supunerea totală a individului, deoarece manipulatorii ajung în cele din urmă să-i controleze şi comportamentul, şi gândirea, şi sentimentele. Înainte de analizarea celor trei componente ale recreării complete a individului: controlul comportamentului, controlul gândirii şi controlul sentimentelor, este necesară introducerea unui nou concept, anume disonanţa cognitivă.
În 1957, Leon Festinger a făcut cunoscute rezultatele unor studii ale sale bazate pe conflictul interior ce apare atunci când un raţionament, o trăire sau un act de comportament vine în contradicţie cu celelalte două.
Identitatea unui individ este alcătuită din împletirea armonioasă a gândirii, sentimentelor şi acţiunilor sale. Individul poate suporta numai discrepanţele minore între cele trei componente ale identităţii lui. Atunci când apare o discrepanţă majoră, omul are o senzaţie foarte puternică de disconfort, care reprezintă disonanţa cognitivă.
Întotdeauna când omului îi este foame, încearcă să mănânce. Întotdeauna când îi este sete, încearcă să bea. La fel, întotdeauna când resimte disconfortul psihic, încearcă să-l reducă sau chiar să-l anihileze. Cum? Festinger oferă un exemplu general în concluziile studiului său: Dacă unei persoane i se modifică actele comportamentale, atunci gândirea şi sentimentele sale se vor modifica în sensul minimalizării disonanţei.
Altfel spus, întotdeauna când unui individ îi este indusă schimbarea uneia dintre cele trei componente ale identităţii sale (gândire, comportament, sentimente), el şi le va modifica instinctiv pe celelalte două, pentru a nu mai avea senzaţia acută de disconfort psihic.
Să dăm câteva exemple simple pentru a înţelege cât mai exact implacabilul mecanism declanşat de disonanţa cognitivă. Să presupunem că un individ are obiceiul fumatului. În urma citirii avertismentelor privind nocivitatea viciului său, privind rata înaltă de cancer pulmonar în rândul fumătorilor, între obiceiul (comportamentul) său şi raţiune apare un conflict. Pentru a elimina acest conflict, individul are două variante: ori renunţă la viciu, ori îşi adaptează gândirea acestui comportament, în sensul găsirii unor justificări. Optând pentru cea de-a doua variantă, fumătorul înveterat va ajunge să-şi spună că, de fapt, statisticile privind cancerul nu sunt concludente, sau că va fi ferit de pericol dacă va fuma numai ţigări cu filtru, ori va găsi exemple justificative de genul: Uite la nea Ilie, are nouăzeci de ani, fumează câte un pachet pe zi de la doi’şpe ani şi n-are nici pe naiba…
Dacă adaptarea gândirii este insuficientă, fumătorul îşi va adapta şi sentimentele, ajungând să fie convins că o ţigară îi produce atât de multă plăcere, încât merită să-şi sacrifice câteva minute din viaţă pentru ea. Pentru nefumători asemenea justificări par stupide. Însă pentru fumători ele devin convingeri de nezdruncinat. Şi tocmai pe crearea unor asemenea convingeri se bazează strategia publicitară a marilor companii producătoare de ţigări.
Pe acelaşi fenomen al disonanţei cognitive se bazează şi dezumanizarea victimelor, în urma căreia oamenii obişnuiţi sunt transformaţi în ucigaşi cu sânge rece, proces descris într-un capitol anterior. Soldaţii, altminteri indivizi normali, sunt antrenaţi să lupte şi să ucidă inamicul. De multe ori se ajunge chiar la masacrarea unor fiinţe nevinovate: femei, bătrâni, copii. În urma unor asemenea acte de cruzime, soldatul resimte un acut disconfort psihic, concretizat prin apariţia remuşcărilor. Pentru a scăpa de remuşcări, pentru a-şi aduce în consonanţă acţiunile cu sentimentele şi raţiunea, soldatul ajunge să creadă sincer în propaganda desfăşurată de conducătorii săi. El consideră că duşmanii nu sunt oameni ca şi el, ci figuri odioase a căror viaţă nu are nici un fel de valoare. În consecinţă astfel de raţionamente îl absolvă de vină, iar sentimentele se conformează şi ele raţiunii, în sensul că remuşcările fac loc dispreţului şi urii fată de inamic, ba mai mult, satisfacţiei că duşmanii au fost eliminaţi.
Revenind la exemple mai simple, trebuie menţionat şi comportamentul cumpărătorului obişnuit. Să presupunem că cineva colindă magazinele specializate pentru a-şi găsi o maşină pe placul său. În cele din urmă se decide şi cumpără un anumit model. După efectuarea plăţii, în subconştientul individului apare o contradicţie între actul de cumpărare pe care tocmai l-a efectuat şi gândul că poate ar fi găsit ceva mai bun ori sentimentul că alte modele ar fi totuşi mai frumoase. În timp, pentru a reduce disonanţa, va ajunge să creadă că maşina pe care a cumpărat-o este cea mai frumoasă şi cea mai performantă. Chiar dacă un cunoscut ar încerca să-i demonstreze că alegerea sa a fost greşită, noul posesor de autoturism nu-l va asculta sau va căuta imediat argumente prin care să-i demonstreze că modelul cumpărat de el este cel mai bun. Dacă argumentele nu stau în picioare, el va pune intervenţia cunoscutului pe seama invidiei.
Este interesant şi modul în care au reuşit să se impună, pe pieţele occidentale, alimentele cu conţinut scăzut de grăsimi, fără colesterol etc, deşi gustul lor este diferit de cel al alimentelor tradiţionale. În acest caz, propaganda producătorilor a acţionat asupra raţiunii consumatorilor, convingându-i că asemenea alimente sunt cele mai sănătoase. Comportamentul a urmat raţiunea, în sensul că oamenii au început să cumpere numai astfel de produse. Mai rămâneau simţămintele. Pentru cei neobişnuiţi, gustul noilor alimente părea fad. Treptat însă, gustul s-a adaptat, conformându-se raţiunii şi comportamentului. După câteva luni, consumatorii chiar nu mai suportă gustul bucatelor tradiţionale, care li se par infernal de grase, spre exemplu.
În concluzie trebuie subliniat încă o dată faptul că, datorită fenomenului de disonanţă cognitivă, obţinerea controlului total asupra individului nu este neapărat condiţionată de exercitarea presiunilor, cu aceeaşi intensitate,şi asupra gândirii individului,şi asupra sentimentelor lui, şi asupra comportamentului său. În funcţie de scopul urmărit, manipulatorii pot acţiona, în principal, numai asupra uneia dintre cele trei componente ale identităţii individului, celelalte două modificându-se de la sine în funcţie de cea deja schimbată. Cu alte cuvinte, artizanii manipulării provoacă în mod deliberat disonanţe cognitive, pentru a face mult mai eficient şi mai rapid procesul de influenţare.
Având în vedere importanţa fenomenului de disonanţă, să analizăm pe rând cei trei piloni pe care se bazează controlul total asupra individului: controlul comportamentului, controlul gândiriişi controlul emoţiilor.
3
Controlul comportamentului este determinat de controlul realităţii fizice în care trăieşte individul. În această idee, artizanii manipulării au în vedere tipul de locuinţă a individului, felul în care acesta se îmbracă, numărul mediu al orelor de somn, alimentaţia, felul muncii pe care o prestează, ritualurile şi obiceiurile sale şi, în general, toate acţiunile lui.
Primul pas îl constituie instituirea unui program zilnic foarte strict, valabil pentru toţi membrii grupului social (cetăţeni obişnuiţi din societăţile guvernate de ideologii totalitare, membri ai unor secte, indivizi aflaţi în captivitate etc). În fiecare zi, un important interval de timp este dedicat activităţilor de îndoctrinare şi îndeplinirii unor ritualuri. În acelaşi timp fiecărui individ i se dau sarcini specifice, a căror rezolvare îi ocupă cea mai mare parte a timpului. În societăţile totalitare şi în cadrul sectelor distructive, omul are întotdeauna ceva de făcut. El nu se poate substitui regulilor deoarece ştie că este pasibil de pedeapsă.
În unele sisteme sociale ca şi în sectele extremiste, indivizii sunt aduşi până în faza unei dependenţe totale faţă de lideri. Ei trebuie să ceară permisiunea pentru absolut orice. Trebuie să ceară bani pentru autobuz, pentru haine, pentru a putea da un telefon unor rude sau cunoştinţe, pentru a se duce la doctor ş.a.m.d. Fiecare oră din viaţă este destinată pentru ceva anume, conform indicaţiilor liderilor sau cu aprobarea acestora. Pentru a fi exclusă orice manifestare de insubordonare, indivizii sunt aduşi în starea de dependenţă financiară totală faţă de liderul de grup sau faţă de sistem. Nesupunându-se ordinelor şi regulamentelor, ei nu mai au şanse de supravieţuire fizică.
În Albania lui Enver Hogea, spre exemplu, oamenii ajunseseră la o dependenţă totală faţă de conducătorii regimului. Pentru a avea dreptul să primească un aparat de radio, trebuia să se înscrie pe liste la serviciu şi să dovedească un comportament „exemplar” în muncă şi viaţă. După ani întregi de demonstrare a loialităţii faţă de regim puteau primi chiar şi aprobarea de a-şi cumpăra o bicicletă sau, culmea luxului, un televizor. Locuitorii obişnuiţi ai blocurilor din Tirana nu aveau încălzire, nici bucătării în apartamente.
Existau bucătării comune, pe stradă, iar femeile erau obligate să meargă acolo pentru a găti. În Albania nu existau autoturisme, decât în posesia unor membri ai ambasadelor sau a unor lideri comunişti. În rest nimeni nu avea acces la aşa ceva. Singurele mijloace de transport în comun erau autobuzele.
Nu trebuia ca oamenii să fie lăsaţi să simtă că le aparţine ceva numai lor, indiferent că era vorba de un autoturism sau de liniştea unui cămin. Ei puteau doar să primească recompense pentru comportament loial. Casele de odihnă existente la sfârşitul celui de-al doilea război mondial pe superbul litoral al Adriaticii au fost închise şi lăsate în paragină. A merge în concediu la mare era considerat un obicei „mic-burghez”, ce trebuia eradicat. În locul acestor perioade de relaxare, oamenilor li se oferea ceva mult mai „util”.
Datoria de onoare a fiecăruia era să-şi apere ţara de iminenta invazie a cotropitorilor imperialişti, într-un timp record, întreg teritoriul ţării a fost împânzit cu cazemate. Cupolele de ciment au fost amplasate în sate, la intersecţia drumurilor, în vii, în livezi, în lanuri, pe plaja de la malul mării, în munţi, absolut peste tot. Cazematele erau astfel orientate pentru a primi atacurile venite din vest, în special din Italia. Nu era zi în care fiecare cetăţean al ţării să nu vadă cazematele şi să nu simtă, instinctiv, pericolul. Iar dacă se întâmpla totuşi să-i mai rămână şi ceva timp liber, era preocupat să şi-l ocupe în întregime cu căutarea unei îmbucături mai bune sau cu procurarea câtorva lemne cu care să facă focul într-o sobă specială, două ore pe săptămână, pentru a-şi îmbăia copilul.
4
Pe lângă controlul strict exercitat asupra fiecărei ore din viaţă, o altă metodă de determinare a comportamentului este impunerea unor reguli care să-l determine pe individ să se integreze grupului, să nu aibă senzaţia unei identităţi proprii, ce l-ar putea duce spre exprimarea unor opinii personale. În sistemele totalitare, dar mai ales în sectele distructive, oamenii sunt puşi să mănânce împreună, să lucreze împreună, să aibă cât mai multe întâlniri în grup şi chiar să doarmă în mari dormitoare comune. Individualismul este descurajat prin orice mijloace. Mai mult, individul trebuie înregimentat într-o organizaţie anume, oricare ar fi ea, pentru a se supune unor regulamente abuzive şi a se integra unei ierarhii suplimentare.
În România lui Ceauşescu, conform experienţei nord-coreene, s-a încercat crearea „omului nou”, cu un comportament total nou, prin plasarea lui într-un cadru complet nou. Marile monumente istorice ale ţării au fost lăsate în paragină, pentru că trecutul trebuia rescris. Tradiţiile şi obiceiurile româneşti au fost ignorate şi chiar interzise. Un fabulos tezaur spiritual, cel al mitologiei naţionale, a fost cenzurat total, deoarece nu avea nici o legătură cu noua doctrină comunistă. Nici măcar locuinţele nu au scăpat tăvălugului demolator. Nenumărate clădiri din centrele tuturor oraşelor ţării au fost rase de pe suprafaţa pământului pentru a face loc arhitecturii „de tip nou”, concretizate în aşa numitele „centre civice”, toate trase parcă la indigo, pentru a nu individualiza în vreun fel oraşul sau regiunea respectivă. În fiecare cartier al Bucureştiului a început construirea unor mari complexe alimentare, despre care a prins să se insinueze tot mai mult zvonul că urmau a fi transformate în uriaşe cantine publice. La ţară, teroarea a fost şi mai mare. Sute de sate au fost distruse sau rase de pe faţa pământului în intenţia de a desfiinţa gospodăria ţărănească, aşa neajutorată cum era ea, pentru că reprezenta o sursă de inducere a simţului de proprietate privată, care, la rândul său, îi conferea omului o anume individualitate. În locul caselor au fost ridicate blocuri, în încercarea de a le impune ţăranilor un nou mod de viaţă, bazat pe traiul în comun, anost, fără posibilitatea vreunei iniţiative. De asemenea, în oraşe oamenii au fost înghesuiţi în blocuri-tip, fără personalitate, fără nici un detaliu arhitectonic distinctiv, care să le inoculeze tocmai acest sentiment de cufundare în anonimat, şi implicit comportamentul respectiv. Toate oraşele din ţările foste comuniste au acelaşi aspect: sufocate de blocuri uriaşe, identice, în culori şterse. Omului îi era impusă prin orice mijloace pierderea identităţii.
5
Controlul comportamentului se creează din fragedă pruncie, prin înregimentarea în tot felul de organizaţii bazate pe o ierarhie bine stabilită, cu un statut rigid, cu obligaţia de a purta un anumit gen de uniforme, aceleaşi pentru toţi. În România regimului comunist a fost înfiinţată organizaţia naţională a „Şoimilor patriei”, în cadrul căreia comportamentul copiilor era controlat încă din faza preşcolară. Urmau apoi organizaţia de pionieri, UTC-ul, sindicatul, organizaţia de partid ş.a.m.d. Întreaga populaţie trebuia cuprinsă în una sau mai multe forme de organizare, cu reguli stricte, eventual cu uniforme specifice, care să creeze sentimentul supunerii faţă de autorităţi, orice reprezentare ar fi avut acestea. Inducerea supunerii determina implicit şi un anume model de comportament. Omul nu trebuia să aibă timp de reflecţie pentru a ajunge la vreo opinie proprie sau la manifestări personale. Permanent, individul era ocupat să participe la acţiunile organizaţiei, să se zbată pentru obţinerea unor mici recompense, în majoritatea cazurilor „titluri de merit” ce nu aveau nici o componentă materială, să se comporte „exemplar” pentru a accede la trepte superioare ale ierarhiei grupului. Într-un asemenea mediu, guvernat de reguli nenumărate, orice act comportamental putea fi interpretat într-un anume fel, atrăgând după sine recompense sau pedepse. Individul era menţinut permanent într-o balanţă asupra căreia îşi concentra întreaga atenţie. Acţionând în sensul dorit de autorităţi, el era recompensat, lăudat şi, uneori, promovat; acţionând în sens nedorit, el era expus oprobriului public, criticat, retrogradat, supus unor munci umilitoare.
Viaţa în cadrul unui asemenea sistem, fără alternativă, fără derogări de la reguli (în cazul majorităţii cetăţenilor obişnuiţi), îl aduce pe individ în situaţia de a crede sincer că recompensele pe care le obţine în cazul comportamentului „corect” sunt absolut fireşti. De asemenea el crede sincer că atunci când este pedepsit pentru acte „incorecte”, chiar merită pedeapsa. Astfel impunerea unui anume gen de comportament atrage după sine, în timp, modificarea gândirii individului şi chiar a sentimentelor acestuia.
Obţinerea controlului total asupra individului prin determinarea modului său de comportament impune crearea unui întreg sistem de ritualuri şi obişnuinţe menite să asigure coeziunea grupului, să cufunde individul în anonimat şi să-l facă să se supună din reflex autorităţilor şi regulilor statuate de acestea. Se ajunge astfel la crearea unei maniere de a vorbi, de a se îmbrăca, de a se tunde, chiar şi la o anumită expresie facială. „Limbajul de lemn” atât de ironizat după colapsul comunismului reprezenta totuşi, la
vremea lui, o poartă spre promovarea socială. Cei care ajungeau să-l stăpânească erau conştienţi că puteau accede mult mai uşor spre vârful ierarhiei. Mulţi ajungeau chiar să creadă sincer că un asemenea limbaj este „diplomatic” şi superior celui utilizat de „vulg”. Tunsoarea „decentă” era un alt element care îi făcea pe oameni să nu se deosebească unii de alţii.
În sistemele totalitare asiatice, majoritatea populaţiei purta un soi de uniforme tot timpul zilei. Dependenţa totală faţă de regim din punct de vedere financiar îi obliga pe cetăţenii obişnuiţi să se aşeze la coadă pentru a primi periodic îmbrăcăminte şi încălţăminte. Chiar şi să fi vrut, oamenii nu aveau posibilitatea să-şi procure haine mai „altfel”. Cu timpul, obişnuinţa i-a făcut să creadă sincer că acel gen de îmbrăcăminte este cel mai potrivit, cel mai decent, cel mai practic. Oamenii îmbrăcaţi deosebit le provocau un instinctiv sentiment de respingere.
În cadrul sectelor, adepţii sunt supuşi unor nenumărate ritualuri ce le creează un anume gen de comportament, care, la fel, atrage după sine reformarea gândirii şi a sentimentelor. Un fost membru al sectei lui Moon îşi aminteşte că până şi obiceiuri orientale minore precum descălţatul la intrarea într-un centru de meditaţie, îngenuncherea şi plecăciunile în faţa celor mai în vârstă îl făceau să se simtă deosebit de restul lumii, să aibă un sentiment de relaxare şi mulţumire de sine.
6
Indivizii care totuşi mai rezistă integrării totale sunt acuzaţi de egoism, de mentalităţi învechite şi, înainte de a fi pedepsiţi, li se oferă „şansa” reabilitării. Pentru a se reabilita, sau chiar pentru a nu se pune în asemenea situaţii, indivizii caută să se integreze perfect grupului, ajungând până la a-şi controla cele mai mici gesturi sau chiar tonul vocii în dorinţa de a nu ieşi cu ceva în evidenţă. Supunerea totală faţă de conducător, orice reprezentare ar avea acesta, devine cel mai important lucru pe care îl au de învăţat.
Conducătorii ştiu că nu pot comanda gândurile ascunse ale indivizilor. Însă ei ştiu foarte bine cum să le comande comportamentul,pentru ca gândirea şi emoţiile să se conformeze de la sine acestuia. Controlul gândirii presupune îndoctrinarea indivizilor atât de profund, încât ei să accepte necondiţionat ideologia grupului, să adopte în mod firesc noul limbaj şi să îşi formeze reflexul de a respinge instinctiv orice „gând perturbator”. Pentru a deveni un „bun” membru al respectivului grup social, individul ajunge să îsi manipuleze singur propria sa gândire.
În sistemele totalitare, oamenii sunt aduşi în situaţia de a crede că ideologia propagată de conducători reprezintă „adevărul absolut”, singura interpretare corectă a realităţii. Doctrina şi întregul păienjeniş de legi şi regulamente ale sistemelor totalitare nu se axează doar pe filtrarea informaţiilor culese de individ din exterior, ci mai ales au în vedere crearea unui sistem de gândire prin care individul însuşi să selecteze şi să interpreteze informaţiile în sensul dorit de lideri.
Îndoctrinarea, pentru a fi cât mai eficientă, trebuie să se bazeze pe simplicitate. Individului i se anulează posibilitatea de a judeca în profunzime, de a interpreta situaţiile sociale, în special prin împărţirea tuturor fenomenelor în „bune” şi „rele”. Nuanţele sunt excluse. În acest sens, lozinca: Cine nu este cu noi, este împotriva noastră separă dintr-o dată societatea, lumea exterioară, în „buni” şi „răi”, în oameni care gândesc „corect” şi inamici cu „mentalităţi învechite”. Delimitarea dintre cele două categorii este strictă şi nu acceptă nici o derogare, nici o interpretare. Pentru a da măsura lucrurilor „corecte”, tot ce este „bun” şi permis se regăseşte în imaginea conducătorului. Tot ce este „rău” provine din afară.
Mai mult, toate sistemele totalitare susţin că doctrina lor este riguros fundamentată din punct de vedere ştiinţific. Este, de fapt, singura „valabilă”, singura „adevărată”. Din acest motiv, indivizilor le este inoculată ideea de a nu se mai gândi la asemenea lucruri, „deja verificate”, pentru că ideologii sistemului au avut grijă să gândească pentru ei şi să le asigure integrarea în „cea mai bună dintre lumi”.
7
Conducătorii unui sistem totalitar creează întotdeauna un limbaj propriu grupului, alcătuit din cuvinte şi expresii specifice, pentru că limbajul pune la dispoziţia gândirii simbolurile cu care aceasta operează. Controlând limbajul, se poate controla gândirea. Majoritatea situaţiilor ce ar necesita analize complexe pentru a fi înţelese în esenţă de oamenii obişnuiţi sunt condensate, etichetate şi reduse la simple clişee verbale, ce atrag după ele formarea unor clişee de gândire.
Spre exemplu, în secta lui Moon, atunci când un membru are dificultăţi în a se înţelege cu un altul, situat fie deasupra, fie dedesubtul său în ierarhia grupului, conflictul este calificat drept „problema Cain-Abel”. Această etichetare induce imediat în mintea adepţilor şi modul de rezolvare a conflictului: Cain trebuie să i se supună lui Abel şi să-l urmeze, nu să-l ucidă, aşa cum s-a întâmplat în episodul descris de Vechiul Testament. Cu alte cuvinte, cel situat pe o treaptă ierarhică superioară are întotdeauna dreptate.
În acest mod conflictul este dezamorsat pe loc. Încercarea vreunui adept de a gândi altfel este calificată imediat drept supunere faţă de dorinţa Diavolului, de a-l pune pe Cain-cel-rău mai presus de Abel-cel-bun. Acest clişeu verbal şi de gândire îi împiedică pe adepţi să judece actele şi eventualele greşeli ale conducătorilor. Pentru că liderul acţionează întotdeauna corect şi, chiar dacă deciziile lui par uneori bizare, el ştie foarte bine ce face.
Clişeele verbale şi, mai apoi, cele de gândire au rolul de a-i separa net pe membrii grupului de restul lumii. Acest lucru este vizibil mai ales în cadrul unor secte, al căror sistem de îndoctrinare este foarte eficient şi pentru faptul că liderii lor acţionează asupra unor grupuri de oameni relativ restrânse, izolate de ansamblul societăţii. Prin practicarea unui limbaj propriu, sectanţii, se simt superiori, aleşi, posesori ai adevărului absolut. În acelaşi timp, clişeele verbale servesc pentru derutarea nou-veniţilor. Aceştia au impresia că sectanţii au ajuns la o înţelegere superioară a fenomenelor vieţii, că pentru a deveni asemenea lor trebuie parcurse nenumărate trepte iniţiatice, care să deschidă noi porţi ale cunoaşterii, că vor fi necesari ani întregi de eforturi pentru a accede la „adevărul absolut”. În realitate, însuşindu-şi limbajul sectei, participând la ritualurile iniţiatice, novicii vor învăţa cum să nu gândească. Ei vor învăţa că adevărata cunoaştere înseamnă credinţa totală în ideologia sectei.
8
O altă componentă importantă a controlului gândirii este formarea reflexelor mentale ale individului de a respinge orice gând ce ar putea contraveni ideologiei. Judecarea instinctivă a diverselor situaţii sociale este anihilată, prin crearea unei noi identităţi spirituale a individului, deosebite total de cea veche. Procesul inducerii unor astfel de reflexe mentale are mai multe etape. În prima fază se aplică negarea totală a ideilor „incorecte”, coroborată cu cenzurarea drastică a informaţiilor venite din exterior: Ce spun ei nu este adevărat. Este o minciună inventată de duşmanii noştri.Treptat , individul ajunge în situaţia de a-şi forma el însuşi un nou mod de gândire. Atunci când are unele dubii, din instinct va fi învăţat să gândească: Aşa ceva s-a întâmplat din motive bine întemeiate. Apoi nu va mai gândi, ci va veni imediat cu justificarea: Aşa ceva s-a întâmplat pentru că trebuia să se întâmple.
Crearea reflexelor mentale are ca scop aducerea indivizilor în situaţia de a respinge din start orice idee ce vine în contradicţie cu doctrina sistemului, orice critică la adresa conducătorilor sau a grupului. Astfel de indivizi vor fi incapabili să raţioneze cu detaşare, să evalueze şi să interpreteze obiectiv situaţiile sociale. Rigiditatea gândirii lor îi va împiedica să se angreneze chiar în cel mai banal schimb de opinii. Ei vor fi sincer convinşi că sunt posesorii adevărului absolut. Dar ceea ce este mai grav, vor fi la fel de sincer convinşi că toţi cei ce nu au idei asemenea lor le sunt duşmani de moarte şi trebuie
eliminaţi.
Tot în ideea inducerii reflexelor mentale este încurajat un anume gen de critică şi autocritică- în cazul multor indivizi, deşi atrofiat până aproape de dispariţie, instinctul de judecare detaşată a unor situaţii sociale nu poate fi eliminat definitiv. De aceea el trebuie pervertit treptat, oferindu-i-se şansa de a fi utilizat, spre exemplu, în afirmarea unor păreri critice. Critica şi autocritica au şi menirea de a crea o imagine de „obiectivitate” a sistemului, întrucât cetăţenilor le este permis să-şi expună, chiar public, părerile. Însă punctul vital al acestor manifestări constă în faptul că niciodată nu este permisă criticarea ideologiei, ci a fenomenelor, a situaţiilor şi a persoanelor care i se opun. Întotdeauna doctrina, sistemul, conducătorul sunt mai presus de orice îndoială. În consecinţă numai ceea ce i se opune este demn de critică. La fel, autocritica nu va include niciodată părerea de rău a individului că a crezut necondiţionat în ideologia grupului, ci nemulţumirea că nu a crezut destul pentru a fi un „bun” cetăţean sau un „bun” adept al sectei respective.
În cadrul unor secte se practică intens ritualuri speciale de alungare a gândurilor „rele”. Adepţii sunt învăţaţi să identifice ei înşişi aceste gânduri şi să le anihileze pentru a se putea ridica pe o „treaptă superioară a cunoaşterii”. În funcţie de sectă, respectivele ritualuri pot consta în: rugăciuni, mătănii, meditaţii, cântece specifice, repetarea cu voce tare sau în gând a unor clişee cu valoare de simbol, intrarea în transă ş.a.m.d. Treptat, ritualurile devin obişnuinţă. Individul este „programat” să le activeze la primul semn de îndoială, teamă sau nesiguranţă. Automatismul ajunge la perfecţiune, iar sectantul începe să se roage brusc sau intră subit în transă fără ca măcar să realizeze că tocmai a avut un gând „rău”.
Asemenea automatisme mentale de înlăturare a oricărui gând „incorect”, a oricărei îndoieli sau incertitudini reprezintă cea mai directă cale de a rupe individul de realitate. Pentru el doctrina grupului va fi perfectă, conducătorii vor fi perfecţi, iar toate lucrurile rele ce i se vor întâmpla vor fi numai din vina lui. Dacă în cadrul sectelor astfel de automatisme se pot crea în câteva săptămâni sau luni, în cadrul sistemelor sociale mai mari este nevoie de ani sau chiar de decenii. Cu cât trece mai mult timp, apar noi generaţii, care, chiar dacă nu ar fi îndoctrinate în mod evident, ar ajunge să servească
ideologia regimului prin simplul fapt că trăiesc în acel sistem, că întreg comportamentul lor, modul de gândire, sistemul de valori, standardele culturale etc. se formează sub influenţa totală a ideologiei respective. Din acest motiv, seismele sociale mari, provocate de prăbuşirea unui întreg sistem doctrinar, induc la nivelul întregii populaţii starea de anomie, despre care am discutat într-un capitol anterior. Pentru reducerea perioadei de anomie cât mai mult posibil este necesară restructurarea din temelii a întregului sistem de valori, de legi şi regulamente. Perpetuarea unei stări de falsă tranziţie, în care vechile structuri şi mentalităţi continuă să funcţioneze, chiar şi sub forme poleite, în paralel cu noile mecanisme politice, economice şi sociale, nu face decât să permanentizeze haosul şi confuzia. Sistemele totalitare au putut fi instaurate rapid tocmai prin eliminarea completă, într-un interval de timp foarte scurt, a vechilor structuri. Instaurarea unui regim democratic, bazat pe încurajarea individului de a-şi manifesta propria sa identitate, nu se poate realiza prin forţă. Aici intervine rolul personalităţilor în istorie.
Atunci când personalităţile, aflate la conducere în asemenea situaţii de criză, sunt incapabile să imprime un curs ascendent redefinirii societăţii, artizanii manipulării pot induce foarte uşor sentimentul culpabilizării generale. Având în vedere că fostul regim ideologic totalitar a inoculat în mentalitatea cetăţenilor de rând ideea că doctrina şi acţiunile conducătorilor sunt întotdeauna corecte, iar fenomenele negative sunt puse exclusiv pe seama oamenilor obişnuiţi, cu concepţii „incorecte”, aceştia vor putea fi învinuiţi mult mai uşor de toate relele, pe motiv că „mentalitatea lor este învechită”, că nu vor să înţeleagă măreţia programelor propuse de lideri şi justeţea acestora, că se lasă influenţaţi de duşmanii naţiunii sau de diverşi „huligani” ori „golani”, că toată lumea este coruptă, că oamenii nu-şi merită liderii.
Conducătorii totalitari nu vor accepta niciodată ideea că fenomenele negative s-ar putea întâmpla din cauza incompetenţei lor, doctrinei pe care o servesc, sau sistemului pe care îl susţin. Chiar în faţa celor mai clare evidenţe ale eşecului totalitarismului, ei vor susţine în continuare ideologiile de inspiraţie totalitară sub diverse pretexte precum: Se poate democraţie şi cu un despot luminat…ş.a.m.d.
Sursa: Bogdan Ficeac – Tehnici de manipulare
Anunțuri
  1. AddictiveMe
    August 17, 2012 la 12:41 am

    buna ziua, m-ati putea ajuta, va rog, cu un sfat..? Cum as putea scoate pe cineva dintr-o secta, persoana careia i s-a spalat intr-o oarecare masura creierul, pana la nivelul la care in prezent isi uraste sotul din motive imaginare (pe care colegele ei sustin ca le au vazut in astral) iar copilul pentru care pana acum doua luni si-ar fi dat si viata, acum incearca sa-l introduca iar daca este refuzata nu-i mai vorbeste cu zilele..

    • didi 74
      Ianuarie 10, 2013 la 10:04 pm

      intreaba duhovnicul.

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: